Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Consecinţele nefaste ale unei eclesiologii ortodoxe extremiste şi simpliste

„E vina ta, e numai vina ta…”, Andra.

De ce ajunge cineva să se lupte cu ierarhia Bisericii din care face parte? Ce rol are fiecare creştin ortodox în viaţa Bisericii sau care e scopul meu în Biserică? Ce înseamnă mântuirea pentru mine şi ce îmi poate afecta, cu adevărat, traiectul meu spre Dumnezeu? La toate aceste întrebări se răspunde printr-o judicioasă, corectă şi profundă teologie eclesială. Dacă ştiu ce înseamnă credinţa ortodoxă, care îi sunt limitele, care sunt lucrurile care mă fac ortodox…nu mai mă lupt cu nimeni, nu mai revendic nimic, ci…mă bucur în certitudinea credinţei pe care o am.

Degringolada interioară a fiinţei mele are drept ricoşeu poziţionări subiectiviste atât faţă de locul meu în Biserică cât şi faţă de ierarhia Bisericii. Dacă nu sunt împăcat cu mine, cu ce sunt eu, voi cere întotdeauna lucruri care nu mi se cuvin, care nu ţin de treapta mea. Dacă nu voi ajunge, prin truda mea interioară, să înţeleg că iubirea mea pentru Dumnezeu trebuie să aibă drept răspuns simţirea iubirii Sale faţă de mine sau că El mă învaţă cum să Îl iubesc, dincolo de ce ştiu sau nu ştiu eu, nu voi putea să am linişte. Liniştea vine în urma cunoaşterii credinţei mele, adică din multe citiri duhovniceşti şi în urma punerii lor în practică, selectiv, pe măsura la ce îmi este mie propriu.

În niciun caz, o nouă lărgire a mea de orizont…nu înseamnă sfârşitul a ceea ce trebuie să ştiu. Fiecare experienţă aduce cu ea o mărire în virtute, în atenţie şi în pace interioară. Creşterea în vârstă, la modul corect al lucrurilor, e însoţită de o aprofundare, pe multe paliere, a interiorului fiinţei mele şi a relaţiei mele actuale, directe, cu Dumnezeul care trăieşte pe fiecare clipă cu mine.

Instanţa duhovnicească în această situaţie este conştiinţa mea întru Duhul Sfânt. Nu mă raportez la cărţile pe care le-am citit, nu mă raportez la paragrafe, la trăirile altora, ci credinţa e ceea ce simţi cu Dumnezeu, când te-ai abstras, te-ai scos din lume şi din gândurile tale şi ai rămas numai cu El. Gradul de intimitate al tău cu El se vede din asentimentul pe care Dumnezeu îl dă faptelor tale, mişcărilor inimii tale.

De aceea, o aşa de interioară relaţie cu Dumnezeu nu e vizibilă dacă omul în cauză nu o manifestă. Dacă priveşti fotografia unui Sfânt sau Icoana lui nu vei vedea şi tot ceea ce a scris el iar dacă citeşti cuvintele lui nu înseamnă că le gândeşti ca şi el. De aceea, a cita în neştire din Sfinţi şi a te închipui că şi tu gândeşti ca ei, dacă mărgineşti experienţa lor la a ta, se numeşte raţionalism…şi nu citire duhovnicească. Citirea duhovnicească e rodul curăţirii interioare de patimi, a liniştirii interioare şi ea este o certitudine evidentă pentru cel care o are şi pentru cel care o ascultă. Dar a citi nu înseamnă a înţelege. A citi înseamnă, în primul rând a intra în legătură cu un text, pe baza unei anume experienţe personale….şi doar atât!

A citi cu adevărat un text înseamnă să intri în intimitate cu Sfântul care l-a scris şi Sfântul însuşi, prin prezenţa sa duhovnicească lângă tine şi în tine să îţi devină prieten, în aşa fel de mult, încât mintea ta să fie infuzată de răspândirea energetică, harică a persoanei sale, cu care ai ajuns la o unitate în Duhul a înţelegerii.

Dacă nu ai intimitate reală cu Sfinţii ci doar o frică cocoşantă…e vina ta, e numai vina ta… Înseamnă că nu te-ai apropiat cum trebuie de ei, prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, fapt pentru care nu poţi să îi priveşti, din interiorul tău, în legătura lor cu tine. Dacă ţi-e teamă, dacă nu ai toate lucrurile puse la punct, dacă preferi un Sfânt mai mult decât pe altul sau, mai bine-zis, dacă asculţi ce spune unul dar negi ceea ce spune altul…nu eşti cu niciunul priten. De ce? Pentru că ei, cu toţii, sunt prieteni, prin acelaşi Dumnezeu, unul cu altul.

Aşa că avem oameni de diverse vocaţii, vârste şi putere de înţelegere…fapt pentru care şi apar discrepanţe, conflicte, neînţelegeri. Sunt lucruri normale dacă ai bunul simţ să admiţi, că dacă cineva spune lucruri pe care tu nu le înţelegi, nu trebuie să le catalogherzi imediat drept false. A nu înţelege ceva e normal, e arhinormal. Însă, a fi decis, a fi antrenat tot timpul în a atrage atenţia cuiva sau altcuiva că are anumite nereguli în viaţa lui, fără să vezi şi lucrurile lui bune, înseamnă să fii extremist. Înseamnă să vezi doar o parte a lucrurilor.

Care sunt subiectele care par să smintească lumea ortodoxă românească acum? Sunt ele sminteli reale sau nu? Cea mai la modă pseudo-sminteală e dialogul Bisericii Ortodoxe cu alte culte, religii, organizaţii sociale etc. Se consideră că prin acest dialog inter-religios se impietează asupra vieţii şi credinţei ortodoxe în general. Însă acest dialog nu e dus de către oricine, ci de oameni foarte specializaţi, apţi pentru a-l duce. Un om fără nicio cultură teologică sau fără studii universitare aprofundate…nu va fi chemat niciodată la a discuta probleme care vizează relaţiile ierarhiei ortodoxe cu clerici ai altor culte.

Frica de fenomenul numit ecumenism, care, după părerea mea, nici nu mai funcţionează prea mult în prezent, e una gonflată. Cunoaşterea altcuiva, atunci când ştii cine eşti şi ce vrei, nu te face să fii mai prost decât înainte, ci mai îmbogăţit cultural, teologic, informaţional. Dacă vine un scriitor ateu la mine în vizită şi îmi spune experienţa lui şi modul lui de viaţă…nu are de ce să mă simtească viaţa lui sau să vreau să o urmez, dacă eu caut mântuirea lui şi a mea. Poate să mă doară, să mă indispună poziţiile sale…dar nu să mă smintească. Pentru că a mă smimti ceva…înseamnă a-mi da prilejul să vreau să păcătuiesc, să îmi doresc să păcătuiesc.

A fi smintit de către cineva asta înseamnă: a fi determinat de ceva, de cineva, de un gest sau un fapt să fac un păcat anume. Şi vă dau exemple de sminteli reale şi nu închipuite. Am investit prea mult într-o fată. Vreau să mă căstoresc cu ea. Ea îmi jură fidelitate. Suntem prieteni de 6 ani şi mergem mereu la Biserică, ne spovedim, ne împărtăşim amândoi, dar, după 6 ani…se căsătoreşte cu altul, şi se face că nu a fost nimic între noi. Această întorsătură ca la Ploieşti în viaţa mea mă face să fiu furios, mă face să mă răzbun, să vreau să mă sinucid, sau să mă culc cu prima pe care o văd înainte. Iubirea mea călcată în picioare mă face să vreau să păcătuiesc. De ce? Pentru că parşivenia acestei fete pe care am iubit-o mă aduce la gândul că nimeni nu e corect pe lumea asta şi de aceea eu vreau să îmi fac de cap.

Alt exemplu de sminteală reală. Sunt crescut de către părinţii mei. Ei dau semne că mă iubesc. Eu fac un anume păcat şi ei…nu pot să mă ierte în ruptul capului. Eu sunt consternat că părinţii mei pot să se comporte aşa. Însă, privesc la tăcerea lor, la nesimţirea cu care ei mă tratează, cu ochii plânşi şi singuri…şi îmi dau seama că povestea cu iubirea părinţilor care mă iubesc a fost doar o pantomimă ieftină. Şi atunci…devin mostru!

Alt exemplu. Am duhovnicul meu, care îmi dă semne că mă iubeşte. Mă spovedesc la el 10 ani de zile. Eu mă bucur de el, mă laud cu el…şi, într-o zi, pe baza unei intrigi scârboase, aud, că omul pe care eu l-am crezut cel mai aproape de mine…nu mai vrea nici să mă vadă. Asta mă revoltă. Asta mă face să hulesc. Asta mă face să îmi iau iarăşi lumea în cap. Şi asta…înseamnă cu adevărat sminteală. Smiteala reală e acolo unde eşti rănit greu, adânc şi unde Satana te ispiteşte cel mai rău. Adică te renegă părinţii, te înşală nevasta cu alţii, vor să te omoare proprii tăi copii, te vinde cel mai bun prieten, te blesteamă cei cărora le-ai făcut bine…

Însă…turnătorii la Securitate, nu te pot sminti! Nu te pot sminti, mai ales, dacă tu ai 20, 30 de ani şi nu ai nimic de-a face cu vremurile de pe atunci. Însă, cei care au făcut închisori grele în timpul comunismului şi au ajuns la trepte de mare sfinţenie în celule mizere, cu tinete de unde mâncai după ce ţi-ai făcut nevoile elementare în ele…când au ieşit de acolo, nu au vrut să se mai răzbune, ci au învăţat, paradoxal, să ierte şi să binecuvinteze, socotind celula un Rai şi nu un Iad!

Pentru că, atunci când înţelegi rostul unei calamităţi, când înţelegi de ce te-a înşelat nevasta, de ce nu te mai suportă cel mai bun prieten al tău, de ce ai boli în trup şi ispite de tot felul… nu mai eşti un om subţire la minte, ci un om cu profunzime, care ştii să discerni voia Lui cu tine…şi înţelegi, că e vina ta, e numai a ta…

Creşterea în sfinţenie se măsoară după gradul de non-altercaţie interioară pe care îl ai cu tot ceea ce te înconjoară. Dacă vezi ceva bun te bucuri şi lauzi pe Dumnezeu pentru el şi pe oamenii care l-au făcut. Dacă vezi ceva rău, te umpli de durere, compătimeşti pe cel care îl produce, dar, ai conştiinţa, că şi păcatele tale contribuie la starea de boală a lumii în care eşti. Dacă auzi de păcate ale altora, atunci şi tu eşti vinovat pentru ele! De ce? Pentru că nu te-ai sfinţit mai mult ca să ajuţi lumea în care tu respiri. Şi de aceea e vina ta, e numai vina ta…

„Oare eşti fericit, că eşti aşa iubit?”, Minodora, fosta Minodoră la maxim.

Dacă ştiu că drumul meu e spre Rai, atunci sunt fericit şi mă bucur mereu. Dacă vreau să mă mântui îmi văd păcatele mele şi mă rog pentru ele, mă cultiv continuu, mă umplu continuu de bucuria de a privi pe alţii frumos, de a învăţa de la alţii, de a fi plin de fragilităţi de gând şi de simţire tot mai mari.

Dacă ceva nu merge bine şi eu sunt preot, asta nu mă scandalizează, pentru că eu simt că Dumnezeu e cu mine, lucrează prin mine şi lucrează prin toţi cei pe care îi văd şi starea mea de a fi în Biserica lui Dumnezeu e de a repara cu prezenţa mea, neatenţia sau păcatul aproapelui meu. De ce ? Pentru că altcineva cu prezenţa, fapta şi rugăciunea lui îmi îndreaptă mie păcatele. Dacă ştiu că astăzi nu mai mă pot ruga la o intensitate mai mare…ştiu că altcineva o face acum, în Biserica lui Dumnezeu, care înglobează şi pe Sfinţi şi pe păcătoşi. Grâul stă lângă neghină, neghina poate fi viitorul grâu sau grâul de acum poate fi neghina de mâine.

Dar dacă cer de la toţi să fie suprasfinţi, supracorecţi sunt extremist. Dacă cer de la cineva mai mult decât fac eu sunt extremist. Iar dacă cer de la toţi ceea ce fac eu iarăşi sunt extremist. Dacă cer de la fiecare să facă cât poate să facă el şi îl accept aşa…atunci sunt pe linia unei normalităţi reale. Fiecare om creşte precum creşte un fir de iarbă. Nu contează cât de mare sau de mic sau de repede este în dezvoltarea lui firul de iarbă…treaba e să crească verde, să fie verde. Dacă un om nu merge în ritmul normal al gândirii şi al fiinţei lui şi al modului de a percepe lucrurile…ajunge un om frustrat. De ce? Pentru că va încerca să facă mereu mai mult decât poate să facă şi va fi veşnic nemulţumit de sine.

Dacă un ortodox se luptă interior cu păcatele oamenilor şi dacă nu priveşte smerit realitatea ca atare…va cădea în aceleaşi păcate. Cei care se luptă cu cei care păcătuiesc, păcătuiesc la rândul lor tot la fel de ruşinos. Un om infatuat va fi mereu smerit de către Dumnezeu prin aceea, că va fi lăsat să cadă în păcatele pe care nu le suportă la alţii.

Orice încercare de îndreptăţire e smerită de către Dumnezeu . Şi dacă duci o luptă surdă împotriva unui om, a unei organizaţii, a unei patimi, a unei înţelegeri anume…nu faci decât să arăţi că problema a devenit o parte din tine, că şi la tine e ceva din ea, şi, întotdeauna, cam aşa stau lucrurile…

De ce nu sunt fericit, dacă mă iubeşte atât de mult Dumnezeu şi mă păsuieşte atât de mult zilnic? De ce nu sunt fericit pentru că sunt iubit? Ce fac eu ca să te fac fericit, pe tine, oricare? Pe unul îl putem face fericit zâmbindu-i, pe altul dacă vorbim cu el, pe altul dacă ne citeşte o carte, pe altul dacă primeşte de la noi un obiect, pe altul…dacă ni-l face intim al nostru. E uşor totuşi, prea uşor, să fii fericit! N-ai cum să nu fi fericit, dacă nu priveşti simplist lucrurile.

Ce e Biserica? Prezenţa Treimii în toţi cei botezaţi, prin harul Său. Ea e formată din Dumnezeu şi noi, din legătura Lui cu noi. Ca să gândim şi să vorbim despre Biserică trebuie să vorbim numai în termeni divino-umani. Adică, când vedem pe oameni să nu-i vedem separaţi de Dumnezeu şi când vorbim despre Sfintele Taine ale Bisericii şi despre ierarhie să nu-i vedem separaţi de oamenii şi de gesturile prin care se transmite harul mântuirii.

Dacă credem că preotul sau ierarhul sau creştinul ortodox sunt nişte supermani, care nu au păcate, care nu mănâncă, nu dorm, nu merg la baie, nu au ispite sexuale, nu se mânie, nu au nevoi speciale, nu vor să fie iubiţi, nu au nevoie de bani, de haine, de computer, de celular, de televizor, de o ţară, de o casă a lor, de o linişte a lor…suntem nerealişti. Creştinii ortodocşi sunt oameni ca toţi ceilalţi, sunt cetăţenii unui stat, vorbitori ai unei limbi materne, oameni cu probleme, cu nelămuriri şi cu ispite, care cresc în ritmul lor şi care au nevoie de protecţie şi de înţelegere ca fiecare alt om.

Umanitatea fiecăruia dintre noi e indentică. Nu are ereticul o fire umană iar noi alta. Ci singura diferenţă capitală între ortodocşi şi ceilalţi, este că în noi este Duhul lui Dumnezeu care ne face oameni noi, începând cu Sfântul Botez, pe când la ceilalaţi harul îi luminează, potrivit vieţii lor, apropierii lor de normalitate, din afară. Teologia sacramentală a Bisericii şi antropologia ortodoxă au această conluzie: diferenţa dintre ortodocşi şi neortodocşi e aceea că în ortodocşi, pentru că sunt membre ale Bisericii lui Hristos, lucrează Sfântul Duh, împreună cu voinţa lor, conlucrează omul cu Dumnezeu, spre mântuirea lor.

Care e dovada acestei învăţături dogmatice, care este o realitate de facto? Sfintele Moaşte. Deşi în toţi e harul lui Dumnezeu, în toţi ortodocşii, totuşi nu toţi ajung Sfinţi. Dar, cei care ajung Sfinţi, prin Sfintele lor Moaşte, adică resturi din trupurile lor pline de har şi de miros frumos, dovedesc că adevărul dogmatic al prezenţie harului în om, prin Sfintele Taine, este o realitate trăită personal, în fiinţa unei persoane.

Sanctologia, adică teologia realităţii Sfinţilor e confirmarea ontologiei ortodoxe. Adevărata fire personalizată este fiinţa Sfântului. La întrebarea: Cum arată omul, omul real, omul autentic? Singurul răspuns: Hristos Întrupat e omul adevărat iar Sfinţii sunt lumini din lumina Stăpânului, adică oameni cu diverse grade ale sfinţeniei. Dacă am admite în mod real, în capul şi viaţa noastră, că în Biserică există diverse grade de sfinţenie şi de înţelegere a vieţii cuvioase ortodoxe, atunci nu am mai avea nicio problemă cu Sfinţii. Cei care văd neconcordanţe între un Sfânt sau altul…nu vor să admită că fiecare Sfânt are gradul său de experienţă cu Dumnezeu şi nu toate gradele posibile, care nici nu ştim câte sunt sau, mai precis, niciun om nu poate să le trăiască pe toate, pentru că numai Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, le-a trăit pe toate, la dimensiuna umană cea mai desăvârşită, în ispotasul Său unic.

Şi , cu toate acestea, noi, fiecare dintre noi, dacă suntem fiii Bisericii Ortodoxe suntem în har, trăim în har, înotăm în har, în lumina lui Dumnezeu, suntem plini de frumuseţe dumnezeiască şi nu putem fi catalogaţi niciodată drept : fără de Dumnezeu în viaţa noastră. Pentru că, dacă ne închinăm, dacă ne spovedim, dacă ne împărtăşim, dacă suntem oamenii rugăciunii şi ai Liturghiei, atunci suntem cu Dumnezeu. Însă, acest a fi cu Dumnezeu nu exclude că noi avem multe neştiinţe, şi că, pentru a şti credinţa Bisericii trebuie să ştii miliarde de lucruri. Mai întâi trebuie să începi cu dogmele Bisericii, cu canoanele de comportament ale Bisericii, cu Scriptura şi cu cărţile Sfinţilor care sunt sute de mii de tomuri imense, la care traducem 1 milion de ani şi tot nu le mai terminăm de tradus, citit şi trăit, cu tot felul de nuanţe…în care, a spune că ştii înseamnă a spune că eşti încă mic de cap şi de viaţă…

Deci, eşti fericit, că eşti aşa iubit? Dacă da, trăieşte-ţi fericirea şi nu mai scoate ochii altuia!

„Nimeni nu te-ascultă dacă n-ai nimic de spus”, B.U.G Mafia & Villy

Când vrei să spui ceva în Biserică trebuie să ştii care îţi e locul. Dacă sunt preot, nu pot să dau lecţii unui ierarh. Dacă sunt om credincios trebuie să ştiu să vorbesc cu un preot, pentru ca să nu par un iscoditor, un prost crescut sau un parşiv. Trebuie să îmi caut cuvintele din inimă. Ca să fii ascultat trebuie să se simtă că vrei să comunici. Şi, ca să comunici, trebuie să ai experienţă, adică trebuie să ai lucruri din viaţa ta de ortodox.

Şi care este experienţa ortodoxului ? E una mare şi foarte frumoasă. Experienţa mea ca ortodox se cuprinde din cum mă simt la Sfintele slujbe, cum mă raportez la Sfinţi, cum trăiesc bucuria Bisericii în fiinţa mea, cum m-a scos Dumnezeu din păcatele mele, ce am înţeles de la oamenii care au trecut prin viaţa mea, cum mănânc, cum mă îmbrac, cum mă comport, ce ispite am, ce aspiraţii am, ce cărţi citesc, ce fapte bune am făcut, ce abilităţi am, ce lucruri mă interesează. Pot vorbi la nesfârşit despre cele pe care le fac…pentru că sunt viaţa mea. Cum să nu ştiu ce trăiesc, ce simt, dacă e vorba de mine?! Cum să nu ştiu cine sunt, dacă eu cred că nimeni nu trebuie să se ia de gândurile mele exprimate, pentru că eu le-am gândit.

Şi, când îmi privesc viaţa nu o găsesc, dincolo de modestie sau nemodestie, lipsită de frumuseţe, de har şi de adâncime. Toţi gândim la fel: ştim că suntem cineva, că suntem valoroşi în ceva, că ar fi bine ca cineva să ne iubească real şi să ne înţeleagă din toate bucăţile noastre de viaţă, pe care le vede la noi sau despre care îi vorbim.

Toţi pot să vorbească despre ei! Toţi ştiu să vorbească despre ei! Nu toţi vor să vorbească despre ei…Şi cine nu vorbeşte despre el nu creşte în el. Cine nu se deschide spre altul involuează. Cine nu face sport i se atrofiază muşchii. Cine nu ţine cuvântări nu poate să ajungă orator. Cine nu prea scrie nu o să ajungă niciodată genial în vreo scriere, nici măcar mediocru. Cine nu bea apă, moare. Cine nu bea apa Duhului Sfânt şi a iubirii …moare. Cine e cârcotaş, moare, se usucă. Cine nu are nimic de spus…nu are nimic de admirat. Cine nu se face ascultat…e banal. Cine e banal nu este el însuşi. Cine nu e el însuşi se ascunde. Cine se ascunde e un prost. Cine e un prost crede că e un om deştept; dar asta doar în ochii lui. Cine rămâne cu o idee bună despre el bate pasul pe loc. Cine nu ştie să îşi schimbe modul de poziţionare faţă de oameni în mod zilnic…rămâne a-istoric, un om impotent să înţeleagă spre ce se îndreaptă lumea în care el trăieşte.

Cine nu schimbă reţeta succesului zilnic nu e un om maleabil. Cine nu e maleabil are idei fixe. Cine are idei fixe e un om ursuz. Cine e ursuz…nu are ce să spună. Nimeni nu te ascultă dacă nu spui , în mod real, netrunchiat, ce eşti tu, cine eşti, ce vrei. Dacă eşti creştin ortodox, trebuie să spui răspicat: sunt creştin ortodox, vreau să mă mântui, vreau să fac binele, vreau să iubesc, vreau să iert, vreau să îmi asum păcatele altora şi să mă rog pentru ele ca şi când ar fi ale mele, vreau să fiu liber prin adevăr, vreau să îmi sfinţesc viaţa.

Trebuie să spui răspicat cine eşti şi ce vrei. Viaţa e scurtă. Timpul nostru de a ne face frumoşi e scurt şi nu avem timp de compromisuri. Dacă te cocoşezi în rău miroşi urât. Dacă eşti un om rău în fiinţa ta eşti un om repingător, miroşi ca moartea. Dacă nu ştii să ierţi eşti un luciferic. Dacă nu ştii să fii frumos cu alţii…trăieşti în cartea junglei. Dacă nu ştii să spui, nu are cine să asculte de la tine ceva.

Când nu cunoşti cum e să fii ortodox corect, smerit în viaţa ta…eşti extremist şi gândeşti simplist Biserica. De fapt o gândeşti ca pe o instituţie umană, demonică chiar, în care vezi numai apostaţi, borfaşi, lingăi şi mincinoşi şi niciun pic de sfinţenie. Iar dacă vezi numai păcatele oamenilor atunci te-ai satanizat. De ce? Pentru că dracii ne arată numai ce e rău şi nu şi ceea ce e bine. Iar dacă în tine foiesc dracii şi tu crezi că eşti ortodx şi vezi numai sfârşitul lumii în Biserică… o să se dovedească că ai fost plecat cu sorcova, dacă oasele tale nu devin Sfinte Moaşte. Dacă nu devin … suntem nişte ortodocşi rataţi. Mai mult, nu se poate spune ci doar…suspina!

Pr. Dorin Picioruş

Did you like this? Share it:

Previous

„Pachetul de atenţie” şi „Stropi de emoţie”; ediţia de noapte [5 noiembrie 2007]

Next

Printre ultimele mele tablouri pe care l-am pictat: 17 februarie 1999

5 Comments

  1. Ana

    Ati pus punctul pe „i”!

    In toate relele care se intampla cred ca la baza sta o anumita teama a omului, o frustrare, dorinta de a trece peste nivelul actual, o dorinta de a iesi din ceva ce-l nemultumeste.

    E posibil sa fie si o nevedere a binelui din el sau din ceilalti.

    Ma gandesc la oamenii care merg la clinicile de dezintoxicare. Sunt oamenii care admit ca au o problema si vor sa se trateze. Multi admit asta doar in sinea lor si ori fac ceva sa se trateze, ori nu fac nimic, ori se adancesc in ea.

    Dv. va asumati de fiecare data cele scrise si de aceea oamenii nu stiu cum sa reactioneze.

    Dorinta oamenilor de a fi placuti de ceilalti ii impiedica sa spuna mereu ce gandesc, sau poate neasumarea lor.

    Nu se putea spune mai bine de atat:

    „Toţi pot să vorbească despre ei! Toţi ştiu să vorbească despre ei! Nu toţi vor să vorbească despre ei…Şi cine nu vorbeşte despre el nu creşte în el. Cine nu se deschide spre altul involuează. Cine nu face sport i se atrofiază muşchii. Cine nu ţine cuvântări nu poate să ajungă orator. Cine nu prea scrie nu o să ajungă niciodată genial în vreo scriere, nici măcar mediocru. Cine nu bea apă, moare. Cine nu bea apa Duhului Sfânt şi a iubirii …moare. Cine e cârcotaş, moare, se usucă. Cine nu are nimic de spus…nu are nimic de admirat. Cine nu se face ascultat…e banal. Cine e banal nu este el însuşi. Cine nu e el însuşi se ascunde. Cine se ascunde e un prost. Cine e un prost crede că e un om deştept; dar asta doar în ochii lui. Cine rămâne cu o idee bună despre el bate pasul pe loc. Cine nu ştie să îşi schimbe modul de poziţionare faţă de oameni în mod zilnic…rămâne a-istoric, un om impotent să înţeleagă spre ce se îndreaptă lumea în care el trăieşte.

    Cine nu schimbă reţeta succesului zilnic nu e un om maleabil. Cine nu e maleabil are idei fixe. Cine are idei fixe e un om ursuz. Cine e ursuz…nu are ce să spună. Nimeni nu te ascultă dacă nu spui , în mod real, netrunchiat, ce eşti tu, cine eşti, ce vrei. Dacă eşti creştin ortodox, trebuie să spui răspicat: sunt creştin ortodox, vreau să mă mântui, vreau să fac binele, vreau să iubesc, vreau să iert, vreau să îmi asum păcatele altora şi să mă rog pentru ele ca şi când ar fi ale mele, vreau să fiu liber prin adevăr, vreau să îmi sfinţesc viaţa.”

    Din pacate unii oameni se fersesc sa vorbeasca despre viata, unii marturisesc cu nonsalanta ca nimeni nu i-a incitat sa o priveasca la modul cel mai serios iar altii chiar vin mereu acolo unde li se spune verde in fata.

    Cunosc oameni care traiesc din trecut, altii care sunt asa de mult proiectati in viitor si ignora prezentul incat nu mai traiesc.

    De ce unii sunt asa legati de anumite momente din viata lor? Au fost momente care le-au adus fericirea si le este teama ca nu o vor mai gasi niciodata? A murit speranta? A pierit increderea in viata?

    Probabil ca este mai usor sa se mearga pe experiente deja traite si sigur, unde lipseste imprevizibilul.

    Avem multe de invata si exact cum spuneati, nu ne vor ajunge nici 100 de ani sa acumulam atata intelepciune cata ar putea satisface o minte de om…

    Singura speranta este ca toate acestea (la care aspiram) se afla undeva si stim cu totii unde este locul Binelui si al Adevarului!

  2. Scumpa mea, nu v-am rugat să nu ne mai scrieţi frumos?!

    Înjuraţi-ne şi dv., uitaţi-vă la greşelile noastre de scris, spuneţi că nu vă plac pozele, orice!

    Oamenii rămân în trecut, blocaţi, pentru că nu mai vor să lupte, să spere în ceva. Nu îşi pierd credinţa în steaua lor ci numai suflul.

    Însă, ideea le-a fost insuflată de dracu, care le spune: Nu puteţi face nimic! Toţi sunt hoţi! Toţi sunt vânduţi! Dacă vreţi să vă meargă bine fiţi şi voi hoţi!

    Şi dracu, care nu e frate cu nimeni, te învaţă să te temi de fericirea ta, pentru ca să îi trăieşti nefericirea lui.

    Nefericirea lui rămâne a ta, tu crezi că chiar eşti trist…dar, de fapt, tu nu că nu mai ai poftă de viaţă şi de viitor, ci începi să bravezi cu lehamitea, cu acreala, cu blestemul care ar fi căzut pe tine.

    Dar, dacă te scuturi de ideea nenorocului în viaţă, afli că viaţa noastră nu e un cumul de eşecuri, ci un cumul de minuni.

    Minunile, nu se fac de către Dumnezeu ca noi să rămânem meteoriţi…ci pentru ca să devenim oameni fini, integri, frumoşi…sclipitori.

    Şi la o adică, de ce să nu fii băiatul bun…care nu dă cu râtul, în loc să fii băiatul rău, pe care îl blestemă toţi în gând?

    Aştept să ne punem căştile la urechi, da?! Poate că, vom face o conferinţă in live despre întrebări care nu s-au pus pentru că nu am avut chef, timp, tupeu sau dragoste.

    Dar, cu accepţiunea dv.

    Vă rog frumos: mai uitaţi-vă şi la PROTV! Şi, mai înjuraţi-ne şi dv.!

  3. Ana

    Multumesc pentru timpul dv!

    Am citit recent si incercam sa inteleg: mai multi sfinti au trait in pustiu, fara sa mai vorbeasca.

    De exemplu, Sf.Atanasie din pesterile Kievului, a stat 12 ani in singuratate si-n rugaciune, Sf.Teofan Zavoratul si altii.

    Este un nivel foarte inalt al sfintirii lor sau cum se explica aceste izolari de lume?

    Ma gandeam ca e dorinta de a nu mai trai in aceasta lume si ca incep sa se pregateasca de aici pentru cealalta…

    Am deschis acest subiect pentru ca vorbim des despre comunicare si deschidere. Aici este un alt tip de comunicare.

  4. Despre Sf. Atanasie nu ştiu nimic. Dar, despre Sfântul Teofan ştiu că izolarea sa era plină de muncă, de studiu şi de cooperare cu oamenii.

    Scria scrisori la mulţi oameni, scria tratate de teologie, avea o bibliotecă impresionantă, avea un atelier de lăcătuşerie dacă nu mă înşel unde făcea lucruri de mână…

    Sf. Teofan a renunţat la viaţa din lume din motivul unei calomnii abjecte.

    A fost acuzat pe nedrept că s-ar fi culcat cu o femeie în timp ce era episcop.

    Văzând că nimeni nu îi dă niciun ajutor şi că ierahia şi oamenii se desolidarizează de el…s-a simţit cumplit rănit în inima Prea Sfinţiei sale, şi a pus la cale izolarea de toţi şi toate, ca să nu mai aibă de-a face cu intrigi prosteşti.

    Dacă te retragi sau dacă vorbeşti e tot la fel de greu. E acelaşi chin să stai cu tot omul şi să îi explici şi el să se facă că nu înţelege, şi, să te baţi cu gândurile şi cu dracii toată ziua, într-o chilie. E aceiaşi muncă.

    Însă, uneori, sensibilitatea prea mare a oamenilor duhovniceşti, atacată toată ziua de nişte pigmei pe lângă ei, nu mai rezistă…şi se retrag într-o pace a lor…lăsând pe deştepţi să fie deştepţi în continuare.

    Retragerea, cel mai adesea, e o urmare a unei dezamăgiri imense.

    Spre exemplu Sf. Benedict din Nursia se nevoieşte undeva, în nişte munţi, până când îl găsesc nişte monahi şi îl vor stareţ al lor.

    El le spune că e om aspru şi că cere multe de la ei; multă sfinţenie adică.

    Ăia nu: facem tot ce ne spui!

    Merg la mănăstire şi …după ceva timp, vor să îl otrăvească, pentru simplu motiv că el se nevoia mai mult decât ei toţi la un loc.

    Nu îl suportau că el era Sfânt iar ei nişte oameni cu inimi mici, fricoase şi pline de invidii.

    Pentru ca să îi facă de ducă, un preot pune la cale un şiretlic, tot cu o femeie.

    Trimite pe o femeie la Sfântul Benedict şi aceasta se dezbracă în faţa lui, ăia vin, îl văd…şi îl acuză că s-a culcat cu ea.

    Adică ei puneau la cale sacrilegiul şi tot ei erau acuzatorii, ca în cazul Sf. Susana din Sf. Scriptură.

    Când a văzut josnicia lor…s-a retras iarăşi în muntele lui, unde trebuia să te urci cu funia, în coş, ca să ajungi la el…

    Deci bunul simţ îi ajută pe oamenii duhovniceşti. Nesimţirea îi face să uite de lume şi să se ducă cu Dumnezeul lor şi să se bucure cu El.

    Să aveţi o zi frumoasă, scumpa mea! Bucuria e mereu uşa prin care ajungem mai aproape de Dumnezeu şi de oameni.

  5. foarte interesant, nu cunosteam acest episod din viata Sf.Teofan Zavoratul, desi e unul dintre Sfintii cei mai dragi mie

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén