Plopul e un copac care nu impresionează prin măreţie, un copac mai mult de deal şi de câmpie. Dacă oamenii de la munte cântă şi doinesc despre brazii veşnic verzi sau despre stejarii neînfrânţi de vijelii, cei de la câmpie vorbesc mai adesea despre salcâmii în floare şi despre plopii cu frunza pâlpâitoare, cu frunza care palpită neîncetat, cu vânt sau chiar fără nici cea mai mică adiere de vânt.

Plopul nu-ţi dă umbră, e înalt şi drept ca o lumânare, nu te adăposteşte de furtună şi de ploaie, căci coroana sa e strânsă, seamănă întocmai cu lumina unei lumânări. Ceea ce-l făcea pe Arghezi să vorbească despre facla plopilor cerească, iar pe Î P S Bartolomeu, despre rotonda plopilor de foc. Nici hrană nu îţi oferă plopii, pentru că nu fac roade.

Există însă un lucru pe care ştiu plopii să-l dăruiască oamenilor cu mare generozitate, şi pentru care ţăranii de la câmpie îi iubesc foarte mult. Anume: plopii sunt în întregime confraţii celor în suferinţă, ca şi când Dumnezeu numai pentru asta i-ar fi creat.

Plopul ştie să vorbească cu omul singur, când acestuia i se frige inima de durere, când îi e dor sau jale. Zbaterea lui neîncetat, ca o inimă pulsatorie, chiar şi în cea mai limpede zi de vară, când nicio altă frunză nu se mai clinteşte în aer, decât a plopului, îl înfrăţeşte cu omul sfâşiat de durere sau de dor, care n-are cui să-şi spună şi să-şi potolească aleanul. De aceea şi cântă românul la frunză de plop.

Pâlpâirea lui îl face să semene cu o pară de foc, cu o ardere neoprită pentru vii şi pentru morţi. Un foc care vorbeşte cu tine, ca un rug, şi te alină cu glas nestins. Dacă nimeni nu te mai aşteaptă în sat, plopii te aşteaptă sigur, ca întotdeauna, neclintiţi în verticalitatea lor şi totuşi pururea clătinându-şi frunza de dorul tău şi al altora. După cum spune şi doina aceea din Teleorman: Care frunză bate, / Vântul când nu bate? / Frunza plopului / Şi cu-a dorului.

Plopii sunt conlocutori siguri, neostoiţi. Ei par că doinesc neîncetat. Cântecul lor e ca un jgheab care adună lacrimi şi nu se mai termină, care strânge în el, la nesfârşit, durerile tuturor, cuvintele spuse numai lor în taină. Suferinţe pe care ei le împrăştie apoi în vânt într-o limbă neînţeleasă, care păstrează numai fiorul. Pe când frunzele par mişcate de o emoţie necurmată, adevărate licăriri de lacrimi în soare.

Sau, cum spune tot Arghezi:

Cine vrea să plângă, cine să jelească,

Vie să asculte îndemnul nenţeles,

Şi cu ochii-n facla plopilor cerească

Să-şi îngroape umbra-n umbra lor, în şes.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=RO6K_5CZhAI]

Psa. Gianina

Did you like this? Share it: