DSCF0152 -

Sf. Ioan de Kronstadt, Ultimele însemnări, trad. din lb ru. de Adrian şi Xenia Tănăsescu-Vlas, Ed. Sofia şi Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2006, 127p. , format mic, pe care îl prinzi în mână./ Cartea e cf. ed. Lodia, Moscova, 2003. / Carte după insuflarea harului pe care a avut-o: cuvânt prefaţator./ Şiretenia vrăjmaşilor Bisericii: „Pune-le capăt: să moară odată cu aceşti oameni toată năzuinţa lor cea vicleană”, p. 7/

şiretenia, tulburarea, p. 7: cuvinte care exprimă alegerea autorului, modul în care el discerne sensurile cuvintelor. La un moment dat i-am spus lui Adrian că el personalizează textele, că îl simţi cum traduce, în ce fel traduce şi că acesta e un lucru bun. Dacă nu personalizezi textele pe care le traduci ele nu trec prin tine cu adevărat ci numai prin cunoaşterea ta periferică./ despre îndrăcirea lumii noastre, p. 8/ „munte ale necredinţei”, p. 8/ Slujirea cu evlavie în faţa oamenilor, p. 9/ Sfântul Ioan, Părintele nostru, insistă pe nejudecarea oamenilor, indiferent dacă sunt vii sau morţi, p. 10/ Despre cunoaşterea stricăciunii oamenilor de către duhovnici: „Noi, preoţii duhovnici, ştim acest lucru mai bine decât oricine”, p. 10/

„Nu este necuviinţă păcătoasă şi urâciune a păcatului în care să nu cadă omul”, p. 10/ Despre izbăvirea de sporirea diavolească în noi, p. 11/ Despre cum să te comporţi faţă de conducătorii bisericeşti şi lumeşti care păcătuiesc şi care ne-ar sminti la o adică. R: „Dacă ţarul sau orice cârmuire îndeobşte, fie ea lumească sau duhovnicească, greşesc în multe privinţe şi calcă legea din slăbiciune sau din lipsă de caracter, nu îi dispreţui, nu îi defăima, ci roagă-te Domnului.”, p. 12/

El S-a întrupat de dragul nostru, p. 13/ „păcatul lesnicios”, p. 14/ Fericeşte, Dumnezeiescul Ioan, pe cel care s-a întărit fără clintire în Dumnezeu, p. 15/ lui Adrian îi place cuvântul noimă. Îl repetă de multe ori, apare şi în p. 16, şi e vorba de înţeles, de sens, de telos, de esenţa lucrurilor./ samavolnicia cuibăririi în noi a patimilor, p. 17. Patima intră în forţă şi ea ne ocupă./

„Eu vreau viaţa adevărată, dumnezeiască, proprie fiinţei zidite după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, Dumnezeul meu!”, p. 18. Şi eu, Preadumnezeiescule!/ „uriaşa nebunie de bunăvoie”, p. 18; e vorba de păcat./ lume preacurvară şi păcătoasă, hrăpăreţ, p. 20/ „prosteasca, obraznica visare şi trufie de a fi deopotrivă cu Dumnezeu”, p. 22/ „Dacă m-ar părăsi bunătatea lui Dumnezeu, aş rămâne om vechi, cu totul în păcate”, p. 24. Aşa este!/

Preotul în posturi, p. 24-25/ Dumnezeu şi creaţia Sa, p. 25-26/ „Toţi îşi laudă credinţa ca fiind dreaptă, dar drept nu este cel car se laudă, ci cel pe care îl Laudă Dumnezeu”, p. 28. Şi Dumnezeu Îşi laudă Sfinţii făcând din trupul lor mort un trup care miroase a mir, care face minuni, vindecă neputinţe şi emană multă dragoste, căldură duhovnicească. Dacă cadavrul rămâne cadavru, Sfintele Moaşte devin frumuseţi care emană viaţă şi bucurie. Cine se laudă cu Sfinţi să ne arate moaştele lor! Dacă cadavrul lui Luther miroase frumos, atunci ne vom ruga lui…Dar miroase?!/

„Când credinţa noastră în Sfintele icoane şi Biserică este de acest fel, oare voi, ereticii luptători împotriva Icoanelor, veţi arunca în ele cu piatra osândirii clevetitoare? Noi avem dreptate, iar voi sunteţi nedrepţi şi mincinoşi”, p. 32. În gura Sf. Ioan aceste cuvinte sună autentic, pentru că el ştie ce spune. Dar, dacă un creştin al nostru, preia aceste cuvinte şi are un discurs de acest gen, oriunde şi oricând, e patetic.

Eram la un moment dată într-o librărie şi vine o doamnă ortodoxă şi întreabă pe librar, dacă are cartea nu ştiu care, pentru că ea „este hrană pentru suflet”. A sunat ca nuca în perete cererea ei! Cartea era cu adevărat o hrană pentru suflet, însă, colaţionând o expresie citită, care nu se integrează la momentul potrivit în discursul tău, care nu e nici pe departe unul patristic, unul al unui om profund duhovnicesc, nu faci decât să pari fals. Adică, falsificăm cuvintele Sfinţilor, când le folosim când nu trebuie, cum nu trebuie şi, mai ales, ca să fim pedanţi.

Cum să sune bine o expresie luată dintr-un panegiric mortuar, la o predică la Cununie? Sau, cum să sune bine un neologism, preluat urechist, într-un context lingvistic plin de normalităţi plate? Dacă îi spui prietenului tău : „Am nevoie de tine acum. Sunt într-o situaţie disperată…Nu mai am bani ca să plătesc întreţinerea şi trebuie să mă ajuţi”… mesajul e curat, e disperat, e credibil. Dar dacă i-ai spune: „Te rog, la modul impardonabil…să urgentezi venirea ta la mine, pentru că sunt într-o situaţie riscant de neprevăzută”, nu ai nicio credibilitate, pentru că pedanteria are locul ei iar disperarea cere imediateţe.

grăunţe, p. 32/ Maica ta duhovnicească: Biserica, p. 33/ „trebuie să trăieşti în chip prevăzător, să gândeşti şi să simţi în chip sănătos”, p. 34/ Trebuie să ai perspectivă şi să simţi autentic gesturile şi cuvintele tale. / sufletul = adevărata noastră bogăţie, p. 35/ Sfinţii sunt „minţi cereşti”, p. 37/ aplecarea spre patimă, p. 38/ „putoarea păcatului”, p. 38/ Mt. 16, 18 e tâlcuit greşit de către papalitate, pe el stabilind atât primatul cât şi succesiunea petrină cât şi infailibilitatea papală: toate nişte erezii sfidătoare. Şi autorul nostru spune: că din tâlcuirea greşită „vin multe rătăciri ale lor [ale catolicilor], mai ales nălucirea cum că papa este vicarul lui Hristos pe pământ”, p. 41/

Sfântul Ioan a atacat acerb papalitatea şi pe Tolstoi [p. 47], alături de secta ioanită, care îl diviniza pe el şi credeau că Sfântul Ioan de Kronstadt e întruparea lui Hristos pe pământ. / In 10, 9: „Hristos e uşa cea gândită”./ Iarăşi noimă, p. 42./ Iarăşi împotriva pretinsului primat papal, p. 44/ „Am fost prin sate şi am văzut cum trăiesc ţăranii: ce sărăcie peste tot, ce zdrenţe cu petice fără număr! Ce feţe istovite!…Ce chipuri necăjite!”, p. 45. O frescă a sărăciei din sec. 19. Şi acum e la fel…în multe locuri…/

„Stihia de viaţă a sufletului tău se află în Biserica Ortodoxă”, p. 49. Traducătorul merge de multe ori pe ideea arhaizării limbajului, acolo unde vrea să indice o anume adâncime. Într-o discuţie cu Adrian i-am spus că excesul de arhaizare [el foloseşte pe Egipet în loc de Egipt, pe Moisi/ Moisei în loc Moise, pe acest noimă, gâlceavă, etc.] face traducerile sale să nu mai aibă cursivitate, pentru că îngreunează cititul. E bun, un astfel de mod de a traduce, pentru specialişti, iniţiaţi dar nu pentreu marele public. Am observat că părintele Ică jr, de la un timp, a trecut la o pronunţată neologizare a traducerilor sale, la variante multiple de cuvânt în frază, între bări, ceea ce e un lucru bun. Însă, dacă neologizăm prea mult textul iarăşi ne îndepărtăm prea mult de esenţa textelor, de cadenţa lor proprie. Cred că trebuie să ţinem calea de mijloc între excesul de arhaism şi excesul de neologism. Să îmbinăm vechiul cu noul într-o prospeţime proprie. Adică, să ne imprimăm personalitatea în personalitatea Sfântului pe care îl traducem, ca lucrurile să aibă vivacitatea lor, prospeţimea lor, unicitatea lor. Dacă oricine poate traduce un text sau dacă fiecare traducem la fel, cuvânt cu cuvânt, un text, la ce rost mai are să mai traducem o mie de inşi? /

Eu savurez unicitatea traducerii, personalitatea traducerii şi apoi conţinutul traducerii. Nu mă uit la greşeli, nu mă interesează din ce limbă e, nu cred în faptul că din greacă e mai bună traducerea decât din spargă sau că, dacă scriu în franceză sunt intraductibil în poloneză. Traducerea reală are unicitatea ei, provocarea ei…fapt pentru care vezi că nu a tradus textul un robot…ci un om, care a ales un sens şi nu altul, care a pus totul într-o sintaxă proprie, care a vrut să fie aşa şi nu aşa…şi asta înseamnă traducere: unicitatea diversităţii!/

Când Adrian a vorbit de stihia de viaţă a sufletului nostru, cred că s-a referit la duhul de viaţă, la modul particular şi esenţial prin care eşti, întru Duhul, în Biserica lui Dumnezeu./ „Mâhnirea mă apucă pentru acei oameni care nu citesc deloc Cuvântul lui Dumnezeu, ci doar ziare şi literatură lumească”, p. 49 Nu cred că Sf. Ioan a folosit în original Cuvântul ci cuvântul. Asta e o manieră neoprotestantă, care vor să inducă în mod fals ideea, că un cuvânt al lui Dumnezeu, o zicere este identică cu Cuvântul, cu persoana Sa. Persoana lui Hristos nu Se reduce la cuvintele Sale faţă de noi, pentru că persoana Sa este sursa inepuizabilă a cuvintelor Sale către noi. A scrie Cuvântul lui Dumnezeu şi a înţelege prin asta Sfânta Scriptură, înseamnă a reduce persoana lui Hristos la Scriptură, lucru imposibil. Dacă înlocui pe Hristos cu Scriptura, atunci iei Scriptura şi faci ce vrei cu ea, pentru că Scriptura fără Hristos în mod viu în noi şi de Duhul, Care să ne lumineze Scriptura e doar o carte lăsată la discreţia orişicui.

De unde atâtea secte, dacă toţi înţeleg, în mod direct, de la Duhul, cele ale Scripturii? Şi de unde atâtea antagonisme în sânul aceleiaşi organizaţii, dacă toţi sunt mânaţi de Duhul? Cum concorzi neorânduiala multor opinii cu unitatea Duhului Sfânt? Cum vezi unitatea în diversitate, dacă diversitatea nu te reîntoarce la unitatea, la un mod unitar de a simţi relaţia ta cu Dumnezeu. Dumnezeu ne spune multe prin Scriptură, prin Biserică, prin oameni, în inima noastră, în tot ce vedem…Dar, ca să ajungi la El, nu trebuie să te opreşti nici la Biserică, nici la Scriptură, nici la văzutul Tainei, nici la literă, nici la soare, nici la tine, ci trebuie să fii ridicat de către El, la cele pe care ochiul nu le vede în mod autonom.

Dacă spui: Cuvântul lui Dumnezeu şi înţelegi prin asta un fragment: Mt. 5, 5, spre exemplu, arăţi că nu ştii să faci distincţie între cuvânt şi persoană. Când ierarhia ortodoxă citeşte Sfânta Evanghelie, în introducerea melodică, cântată, strigăm: „din Sfânta Evanghelie de la Matei citire”. Adică e ce a spus Matei despre El. Când Dumnezeu Cuvântul vorbea, Se revela Sf. Proroci, El le spunea: „Cuvântul Domnului zice…”, pentru ca să arate cine zice şi nu ce zice. Pentru că: „A fost Cuvântul Domnului către…” Da: Fiul lui Dumnezeu le-a vorbit lor, lui Isaia, lui Avacum, lui Iona! Însă El, persoana Lui le-a vorbit şi nu vorbele lui sunt El. Vorbele sunt de la El, sunt ale Lui, prin ele Îl înţelegem pe El, cuvintele Lui spun despre El. Dar noi nu rămânem la cuvintele Lui ca să le idolatrizăm, ci ele, cuvintele Lui, împlinite în viaţa noastră, ne unesc cu El. De aceea să nu facem din cale, scop!

„Pentru plăcerile de bunăvoie la tinereţe vin durerile de nevoie la bătrâneţe.”, p. 49 Un adevăr dureros./sârguitor, p. 50/ Confesiunea de la 70 de ani: pasajul fundamental al cărţii: p. 52-53. / Un alt apendice al confesiunii: 55p./ A început să îl folosească şi el pe economie în loc de iconomie, p. 56…Enervant lucru! Economie de piaţă sau de gang? Părintele Ică jr a tradus odată, la o carte, titlul : animal îndumnezeit, ca definiţie a omului, în loc de fiinţă îndumnezeită. Zoon-ul e şi animal dar e şi fiinţă. Însă, trebuie să alegem contextul unde să nu apară ironia, ca omul să se gândească la omul animal/fiinţă îndumnezeită, ca la maimuţa care…poate pretinde … sfinţenie. Apar multe lucruri care nu pot fi suportate de un cititor de acum./

„cumplitul catolicism”, p. 56/ Hristos, „îneacă prin har toată fărădelegea” în Botez, p. 57./ „rodul oprit”, p. 58. E marcă tănăsesciană!/ Sec 19, Rusia: „Orăşenii se îneacă în bogăţie, satul se îneacă în sărăcie. Cei ce trăiesc la ţară sunt nişte mucenici, oameni pururea necăjiţi. Dintre aceştia mulţi vor fi cei dintâi în veacul ce va să fie.”, p. 59./ Cronologia bisericească spune că suntem în al 8-lea mileniu de la facerea lumii, p. 60/ „Romano-catolicii au lepădat Proscomidia, şi prin aceasta au descăpăţânat Biserica, rupând legătura învederată a Bisericii văzute, luptătoare, cu Biserica nevăzută, triumfătoare, ca în locul lui Hristos să îi dea alt cap-un om”, p. 63. Nu m-aş fi gândit niciodată să folosesc pe descăpăţânat pentru decapitarea Bisericii catolice de Capul Hristos. Cred că e o alegere extraordinară, expresivă pentru limba română, acest cuvânt!

În teologia ortodoxă recentă, în limbajul teologic, am eliminat sintagmele Biserica luptătoare şi Biserica triumfătoare, pentru că dădeau ideea că sunt două Biserici cu nexus discutabil între ele. Părintele profesor Dumitru Popescu şi părintele profesor Ştefan Buchiu sunt de părere că trebuie să vorbim despre aspectul nevăzut şi aspectul văzut al Bisericii [preluând ideea stăniloesciană a experierii cu multiple trepte], care priveşte Biserica, prin prisma unui om duhovnicesc, care poate să treacă de la ce se vede, prin har, la ce nu se vede, fără să separe aceste lumi care se întrepătrund reciproc. Adică Sfinţii şi Îngerii sunt printre noi, ne ajută, ne călăuzesc, Treimea e cu noi, însă, ca să vedem prezenţa lor cu noi, trebuie să ne înduhovnicim continuu, ca să sesizăm această compenetrare, co-existenţă reală a noastră cu Îngerii şi Sfinţii.

De aceea, în multe minuni ortodoxe, apar la slujbe Sfinţi şi Îngeri care slujesc cu preoţii şi ei par ca noi deşi nu sunt dintre noi. Acest a fi împreună a celor care nu se văd de către noi, cu noi, care ne vedem unii pe alţii, este exprimat mai bine prin acest văzut-nevăzut al Bisericii. Neajunsul sintagmei propuse de către cei doi părinţi profesori numiţi anterior, e acela, de a nu vedea separate ci distincte nevăzutul şi văzutul Biserici, pentru că ne întoarcem la aceeaşi problemă de care vrem să fugim, pentru că are o coloratură teologică romano-catolică.

Admonestarea intelectualilor care au părăsit înţelepciunea dumnezeiască, p. 65/ Spune Sf. Ioan, că în fiecare om, chiar şi în cel înţelept, se află o doză însemnată de „prostie respingătoare”, p. 68. Are foarte mare dreptate! Toţi avem prostia noastră./ La 52 de ani de „preoţie harică”, p. 70. Întotdeauna Sf. Ioan e tulburător, e devastant pentru inima care îl iubeşte, pentru că e foc dumnezeiesc, sunt candoare tulburătoare viaţa şi cuvintele sale pline de măreţie, de sinceritate copleşitoare./ papistaşii, p. 72. Asta e aşa, ca o sudalmă/ Judecata de apoi văzută ca o treierătoare, p. 75, ca o combină care treieră şi separă neghina de boabele de grâu./ Cuvinte pentru preoţi : 76-77.

Spune că îl iubeşte pe Sf. Ioan Botezătorul „pentru propovăduirea blândă, însă ameninţătoare şi hotărâtă”, p. 86./ Să ne alintăm dumnezeieşte cu rugăciunile şi acatistele către Sfinţi, p. 89/ „Liturghia este atotmijlocitoare, dumnezeiasca slujbă pentru toţi cei vii şi adormiţi”, p. 91. Din gura sa, a omului care a slujit ani de-a rândul, zeci de ani, Sf. Liturghie pe fiecare zi aproape, aceste cuvinte sună corect, sună deplin. El a ştiut ce bucurie preadumnezeiască e pentru preotul care poate să slujească zilnic şi să se împărtăşească zilnic. Dacă nu faci aşa ceva, nu cred că ai dreptul să propovăduieşti pompos despre un astfel de subiect, ci acolo, cu nasul în jos…cu bun-simţ…./

Mi-a plăcut că a folosit pe sabatizare în paragraful ultim din p. 100. Acolo se potriveşte de minune./”Învaţă-mă să Te iubesc fierbinte, Dumnezeul meu!”, p. 101/ „Necredincioşii nu vor vedea slava Ta, Hristoase – necredincioşii, cei care nu cred drept, evreii, mahomedanii, budiştii, păgânii”, p. 102./ Despre dragoste: „”dragostea de Dumnezeu se cunoaşte după dragostea de aproapele”, p. 103. Cunoşti cât de mult iubeşte cineva pe Dumnezeu din delicateţea cu care se apropie de cei care vin cu inimă bună la el. /

Arca lui Noe: o prevestire a Bisericii, care te scapă, care te mântuie din marea cea sărată a patimilor acestei lumi, p. 104/ Am uitat logica creştinească, p. 107/ „Toţi Sfinţii vor fi martori ai mântuitoarei credinţe a lui Hristos împotriva tuturor învăţaţilor noştri”, p. 118./ Omul cel vechi, spune Sf. Ioan, are o apucătură demonică când aude că se citeşte din cărţi sfinte:”el se împotriveşte uneori, în taină [adică în adâncul inimi lui n.n.], celor rostite şi scrise ” în Scriptură şi de către Sfinţi, p. 120. / „La picioarele Tale, Doamne, zăcem [traducătorul zice: zacem] în lacrimi de pocăinţă dimpreună cu toţi cei ce au plâns”, p. 127, adică cu toţi Sfinţii. / Terminată la 30. 1. 2007./ O carte extraordinară, ca toate cuvintele Sfântului Ioan, Părintele nostru. /

Pr. Dorin.

Did you like this? Share it: