Despre justificare la Paul Tillich

(1886-1965)

Paul Tillich, „Systematic Theology. Existence and The Christ”, Volume II, Edition Second, ed. by The University of Chicago Press, Chicago-Illinois, USA, 1958. / „Crucea nu este cauza ci efectul manifestării consecinţelor lucrării lui Dumnezeu asupra vinovăţiei umane. De aceea, procesul răscumpărării include partea subiectivă şi anume, experienţa omului că Dumnezeu l-a răscumpărat veşnic, fapt pentru care putem spune că răscumpărarea este o actualizare prin crucea lui Hristos. Aceasta justifică parţial o teologie care face din răscumpărarea lui Hristos un act care depinde de meritul lui Hristos”, p. 176./

Tillich accentuează în acest vol. 2 al Dogmaticii sale expresia „Fiiinţă nouă”, care este „Iisus ca Hristos”, p. 176. / În aceeaşi p. cit. ant., autorul găseşte neadecvată expresia suferinţă substitutivă a lui Hristos pentru noi, pentru că, spune ele: „Dumnezeu participă la suferinţa înstrăinării existenţiale, însă suferinţa Sa nu este substituire a suferinţei creaturii. Nici suferinţa lui Hristos nu substituie suferinţa omului. Ci suferinţa Lui Dumnezeu, universală şi în Hristos, este puterea care biruie distrugerea de sine a creaturilor, prin participarea şi transfigurarea lor. Nu substituire ci participare liberă: acesta este caracterul suferinţei divine! Şi, dimpotrivă, nu avem o cunoaştere teoretică a participării divine, ci prin participare la participarea divină, accentuând-o şi fiind transfiguraţi de către aceasta”. /

Tillich observă că există trei principale caracteristici ale mântuirii [cf. p. 176]: „participarea, acceptarea, transfigurarea, care, în terminologia clasică sunt echivalentele: regenerării, justificării, îndumnezeirii”. De aceea, teologul protestant crede că salvarea/mântuirea e în primul rând „participarea la Noua fiinţă”, adică la Hr., cf. Ibidem./

Regenerarea, spune el, precede justificarea, p. 178 iar „justificarea presupune credinţa, ca stare existenţială care te ocupă prin prezenţa dumnezeiască”, p. 178./

P. 178: „Credinţa, justificarea prin credinţă, nu este un act uman, deşi se petrece în om. Credinţa este lucrarea Sf. Duh, a puterii care creează fiinţa nouă, în Hr., în mod individual, în Biserică. A fost o capcană pentru teologia protestantă când Melanchton a plasat receptarea Sfântului Duh după actul credinţei. În acel moment credinţa a devenit o lucrare a intelectului uman, făcută posibilă fără participarea la noua fiinţă. Pentru acest motiv, trebuie să considerăm renaşterea/regenerarea drept o participare la noua fiinţă, care precede justificarea/îndreptarea”./

Conceptele teologului protestant însă, după părerea noastră, nu au nimic de-a face cu realitatea faptică, ci sunt exprimări schematice, simpliste şi irealiste. Pentru că renaşterea înseamnă îndreptare şi, în primirea Botezului, nu există un interval între renaştere, îndreptare şi sfinţire. În credinţa ortodoxă, spălarea de păcat, îndreptarea omului, curăţirea şi sfinţirea lui se fac deodată, prin Botez, Mirungere şi Euharistie, pe care le primeşte orice om care intră în Biserică, şi, prin ele, harul Treimii începe să troneze în om, unde, până atunci, foiau demonii. Că de aceea avem exorcizări la Botez: pentru că omul vine posedat de demoni la Botez şi harul lui Dumnezeu îl dezrobeşte de ei, îl eliberează şi vine Duhul Cel Preadulce şi umple cu totul fiinţa noastră.

Botezul este un Paşte real, esenţial, capital în viaţa noastră. Prin Botez trecem de la moarte la viaţă, din ţara Egiptului, din viaţa păcatului şi a morţii, de unde ne asupreau demonii cei tirani, spre pământul unde curge lapte şi miere. Sfântul Chiril al Alexandriei, dacă nu mă înşel, în Tezaurul său dogmatic, explică faptul, că dpdv. mistic, pământul făgăduinţei e Tatăl, din care curge laptele Hristos şi mierea Sfântului Duh. Adică, făgăduinţa divină e o făgăduinţă triadologică, pentru că evreii nu migrau, nu erau conduşi numai spre un pământ terestru, ci spre pământul cerului, spre Împărăţie.

De aceea, cum spune şi Marele Pavel, trecerea prin apă, prin Marea Roşie, înseamnă trecerea prin Botez, unde călăreţii lui Faraon şi carele lui, adică oştirile demonilor, se scufundă în apele sale cele sfinte şi sucombă.Botezul e Pasha/ Pesah. Botezul e trecere. Botezul e marea trecere, în termenii lui Blaga. De aceea, filosofia teologică a lui Tillich, în care se vorbeşte ba de preemineneţa credinţei ba de a harului [care e de fapt o stratificare rom. catolică] nu au nimic de-a face cu realitatea. Pentru că nu iubeşti mai înainte să crezi şi nici nu crezi mai înainte să-L iubeşti pe Dumnezeu. Şi, dacă te curăţeşti de păcat, nu te curăţeşti decât prin Sfântul Duh, şi dacă te curăţeşti şi eşti cu Duhul, nu înseamnă asta sfinţenie, stare în care poţi să urci la nesfârşit? Ba da! Aşa că, cine e prima, credinţa sau Duhul, sau o dată mă justific şi, trece ceva timp, şi apoi mă sfinţesc…sunt teologii fără realitate.

Realitatea mântuirii arată altcumva decât elaborările teologice făcute la masa de scris. Dacă nu ai să-ţi descrii traseul mântuirii, adică, de desparţi teologia de sfinţirea vieţii tale, ajungi la tot felul de concluzii aberante, care mai de care mai hilare. Mă rog…Mergem mai departe. Tot p. 178: ” Ca şi renaşterea/regenerarea, justificarea/îndreptarea este în primul rând un eveniment obiectiv şi apoi o receptare subiectivă”. De ce nu e subiectiv-obiectivă sau obiectiv-subiectivă în acelaşi timp? /

P. 178: „Justificarea, în sens obiectiv, este actul etern al lui Dumnezeu, prin care El acceptă că nu mai sunt înstrăinaţi [de El n.n.], cei care s-au înstrăinat de El prin greşelile lor şi actul prin care El îi uneşte cu Sine, lucru care se manifestă în noua fiinţă în Hristos”. Prea vag, irealist…El acceptă? Justificarea, în viziunea sa, are loc numai pe plan divin, la nivel divin, la nivelul modului cum ne percepe Dumnezeu pe noi, dar nu în ontologia noastră. Adică El ne crede alţii…Dar noi suntem alţii?! Ce îmi aduce justificarea prin credinţă…dacă nu simt că în mine, cu mine s-a petrecut ceva fundamental, dacă nu mă simt plin de Duhul, de bucurie, de pace interioară, de frumuseţe dumnezeiască? Exasperant de vag…/

Şi continuă pe acelaşi ton, p. 178: În mod literal justificarea înseamnă a face drept [pe cineva n.n.] şi anume, a face pe un om, în mod esenţial, acest lucru, pe cineva care a fost înstrăinat [de Dumnezeu până acum n.n.]”. În mod esenţial înseamnă în persoană sau în afara persoanei?/ Şi continuă spunând, că dacă înţelegem justificarea aidoma cu definiţia din pasajul redat supra, atunci justificarea e tot una, este identică cu sanctificarea, p. 178. Însă justificarea nu înseamnă nimic pentru om, cum nu înseamnă nici sanctificarea în teologia protestantă. Ambele nu ating omul, ci se rezolvă la nivel divin. Teologia protestantă în genere, pleacă de la presupunerea că Dumnezeu te face drept/ sfânt…dacă crezi. Dar, acest a crede şi sanctificarea dobândită ulterior actului de a crede…nu aduc nimic în om, la nivel ontologic, ci se consideră că suntem repuşi într-o anume poziţie, într-una nouă, în faţa lui Dumnezeu, deci la nivel divin, pentru că am crezut.

Deci eu vreau să devin protestant astăzi şi cred. Mă botez ca luteran sau calvin şi presupun că Dumnezeu m-a pus în rândul celor justificaţi/îndreptaţi/ mânuiţi/aleşi/sfinţi pentru crucea lui Hristos. Pentru că Hristos a murit pentru mine, Sf. Treime mă declară/ mă consideră/mă vede alt om, pentru că am crezut în iconomia lui Hristos şi m-am botezat ca protestant…iar eu, omul, rămân acelaşi în fiinţa mea. De ce? Pentru că sanctificarea mea nu e o umplere de har prin credinţă şi Botez, ci e o presupusă orientarea a mea spre bine în faţa lui Dumnezeu, în cer. Eu voi primi ceva, o intimitate cu Dumnezeu, cf. acestei sanctologii utopice, la nivel divin…în veşnicie. Nu acum…ci în viitor! Însă, de ce să nu înceapă această minune de acum, de ce nu încep de acum să mă umplu de sfinţenia lui Dumnezeu, dacă, eu trebuie să Îl văd pe Dumnezeu, dacă eu trebuie să fiu Sfânt cum El e Sfânt, adică să mă umplu în mod real de sfinţenia Lui? Răspunsul, singurul: de unde sfinţenie dacă nu au Sfinte Taine! Ei au doar simboluri şi trăiesc cu gândul la ziua de mâine, şi acum fac foamea. Foamea sufletului de a se sfinţi e aruncată după moarte…şi după moarte vine Iadul…/

Pt. Tillich, formula lui Luther: simul peccator, simul justus [în acelaşi timp păcătos şi drept] este „inima revoluţiei luterane”, p. 178. Pentru mine este inima decadenţei luterane. / „Pentru Luther, absenţa oricărei contribuţii umane [în procesul/ în drumul/ pe calea mântuirii n.n.] este atât de importantă, încât, pentru ea, Melanchton a formulat doctrina forensică a justificării”, p. 178-179. /

Tillich consideră atitudinea lui Melanchton faţă de doctrina lui Luther despre justificare drept o „distorsiune dezastruoasă” a acesteia, p. 179, pentru că, nu e adevărat, în opinia lui, că „credinţa este un act uman prin care el [omul n.n.] merită justificarea”, p. 179. / P. 179: „Ca act divin, regenerarea şi justificarea sunt una. Amândouă vorbesc despre reunirea [lui Dumnezeu n.n.] cu cel înstrăinat [de El n.n.]. Regenerarea, ca reunire actuală, şi justificarea, ca şi caracter paradoxal al acestei reuniri, sunt deopotrivă acceptări inacceptabile. [Din partea cui?! n.n.] Sanctificarea se distinge de cele două de mai înainte [de mai înaintea ei n.n.], fiind un proces care se distinge de evenimentele iniţierii. Distincţia fundamentală între sanctificare şi justificare în Reformă, nu ţine de înţelesul original al termenilor. Justificare înseamnă, în mod literal, a face drept, pe când celălalt, sanctificare, înseamnă că o fiinţă a fost primită în comuniunea Sfinţilor, adică în comunitatea celor care cresc prin puterea noii fiinţe [ a se citi prin fiinţa lui Hristos n.n.]. Diferenţa între cei doi termeni nu ţine de înţelesul lor literal ci de evenimentele istoriei Bisericii, ca urmare a revenirii doctrinei lui Pavel în Reformă”. Nu ne-a explicat nimic. Nebuloasă!/

Am aflat acelaşi lucru: justificarea şi sanctificarea sunt una, se fac de către Dumnezeu în dreptul Său şi, între Dumnezeu, Care stă numai sus şi omul, care niciodată nu poate să ajungă la el, e tăcere şi frică. Teologia protestantă a justificării e un adevărat film de groază. Pentru că Dumnezeu e întotdeauna prea sus ca omul să ajungă la El sau Dumnezeu nu e împreună cu omul, nu călătoreşte şi este în el prin harul Său şi nu îl sfinţeşte actual, acum, în mod evident…ci îl pregăteşte pentru o futurologie utopică şi delirantă. De ce? Dacă nu ai acum intimitate cu Dumnezeu şi nu simţi că creşti în har, în sfinţenie, pe fiecare zi nu vei avea în veci unire cu El, una la mână, iar în al doilea rând: dacă stai mereu în transa venirii Lui, fără să Îl ai în tine şi fără să ai intimitate cu El, delirul e degeaba. Un delir funest. Un delir mormântal. Te crezi credincios în timp ce tu îţi sărbătoreşti disperarea, neputinţa, sărăcia şi degringolada interioară. Crezi dar eşti un Iad. Cum poţi să numeşti credinţă o stare de disperare, de frământare şi halucinaţie perpetuă? La ei se poate…/

P. 179: „Sanctificarea este un proces în care puterea Noii Fiinţe [începe p. 180] transformă personalitatea şi comunitatea, în afara şi înăuntrul Bisericii. Deopotrivă creştinul ca atare şi Biserica, deopotrivă lumea religioasă şi seculară sunt obiecte ale sanctificării, lucrată de Spiritul Divin, Care este actualizarea Noii Fiinţe”, p. 180. /Ibidem: „Hristos nu este un eveniment izolat care s-a petrecut odată, în vechime, ci El este puterea Noii Fiinţe, pregătind manifestarea decisivă în Iisus ca Hristos, mai presus de istorie şi actualizând în Sine, ca Hristos, în toată istoria ulterioară. Mărturisirea noastră că Hristos nu este Hristos fără Biserică, face ca doctrina Duhului şi a Împărăţiei să fie parte integrantă din lucrarea hristologică”.

Se observă că avem de-a face cu o hristologie nestoriană, în care Iisus trece printr-o utopică fază de evoluţie spre a fi Hristos, însă, finalul ultimei citaţii propune o abordare interesantă a hristologiei. Autorul subsecvenţiază hristologiei doctrina pnevmatologică şi eshatologia sau vede cele două capitole dogmatice în legătură cu iconomia mântuirii. Ar fi frumos să găsim în teologia protestantă o reîntoarcere la hristologia-pnevamtologică a Bisericii una, adică la prezenţa lui Hristos şi a Duhului în procesul mântuirii sau la aspectul tradialogic în mântuire. E foarte adevărat că sanctologia are drept scop împlinirea eshatologică sau că iconomia mântuirii îşi descoperă profunzimile în veşnicie.

Tillich are câteva elemente interesante în Dogmatica sa, care pot fi evaluate pozitiv din punct de vedere ortodox, dar rămâne, în mod fundamental, la preconcepţiile teologiei protestante clasice, cu tot avântul său ontologist în domeniul hristologiei şi cu păruta reevaluare a termenilor soteriologiei.

Pr. Dorin.