Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Introduceri la TDO, ed. 1996

Preot Prof. Dr. DUMITRU STĂNILOAE

pr-staniloae-2.jpg

TEOLOGIA DOGMATICĂ ORTODOXĂ

vol. l

TIPĂRITA CU BINECUVÂNTAREA PREA FERICITULUI PĂRINTE

TEOCTIST

PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

EDIŢIA A DOUA

EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC ŞI DE MISIUNE

AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

BUCUREŞTI –1996

******************

Cuvânt înainte

Teologia ortodoxă este tradiţională, dar tradiţionalismul ei nu se con­fundă nici cu simpla repetare a definiţiilor dogmatice, şi nici cu neputinţa de a mărturisi Adevărul în forme potrivite fiecărei epoci istorice pe care o străbate Biserica. „Tradiţional” înseamnă doar conform cu Sfânta Scriptură, cu învăţătura şi trăirea duhovnicească a Părinţilor şi Sfinţilor Bisericii, cu pomenirea -până la sfârşitul veacurilor -a morţii şi învierii lui Hristos, în Sfânta Liturghie. De aceea, o Teologie al cărei tradiţionalism ar încuraja retragerea din lume, mulţumirea de sine în izolare -sub pretextul înrobirii creaţiei de către puterile întunericului – nu poate fi cu adevărat tradiţională, arătându-se nedemnă de pilda marilor Dascăli ai Bisericii.

Aceştia au fost cei mai lucizi şi destoinici scrutători ai spiritului şi pro­blemelor timpului lor, căutând acele dezlegări şi îndreptăţiri de care aveau – şi au permanent – nevoie creştinii dreptmăritori pentru a putea vieţui în neprihănire şi a răspunde oricui le „cere socoteală despre nădejdea” lor ( Petru 3, 15). A urma exemplul Părinţilor înseamnă nu a invoca mecanic pasaje din textele lor, ci a te strădui să recunoşti ascunsele nevoi şi cercări sufleteşti ale semenilor, găsind apoi acea expresie particulară prin care Adevărul-Hristos poate pătrunde liberator în mintea şi inima lor. Chemarea unei Teologii care exprimă Tradiţia nestinsă şi neschimbată a Bisericii este, prin urmare, de a semnala adevăratele probleme -întotdeauna de natură moral- spirituală – cu care se confruntă întruna societatea umană, chibzuind, în acelaşi timp, şi la răspunsuri, pe care singură Evanghelia lui Hristos, inter pretată în duhul Părinţilor şi în sânul comunităţii euharistice, le poate da.

Astfel a înţeles Părintele Profesor Dumitru Stăniloae menirea incompa­rabilă a slujirii teologice ortodoxe şi de aceea miile de pagini pe care ni le-a dăruit au putut juca un rol covârşitor în menţinerea culturii spirituale româneşti sub raza harului dumnezeiesc, oricât de îndârjită a fost -atâţia ani- năpăstuirea sufletului creştin al acestui popor, în acea perioadă a fost pu­blicată de Editura Patriarhiei Române şi prima ediţie a celor trei volume ale Teologiei Dogmatice Ortodoxe, expresie neîntrecută a cugetării teologice a Părintelui Dumitru Stăniloae şi reper pentru întreaga spiritualitate românească.

Această impozantă operă constituie cea mai nouă şi concludentă dovadă că Teologia ortodoxă nu este rodul unei îndeletniciri abstracte şi tihnite, ci fructul nepreţuit şi binecuvântat al celei mai înalte trude şi încordări sufleteşti, adiate de Duhul Sfânt. Adevărul pe care îl proclamă fiecare pagină a acestei cărţi este cel evanghelic: Dumnezeu poate şi trebuie să fie cunos­cut, prin Hristos, de către fiecare făptură omenească^ fără această cunoştinţă existenţa cu sens şi înveşnicirea fericită fiind cu totul imposibile (v. loan 17, 3). Cunoaşterea tainică a lui Dumnezeu nu este însă condiţionată de ascuţimea intelectuală, în Ortodoxie Teologia desfătătoare a celor mai subţiri minţi conglăsuind desăvârşit cu cea de rostire concisă şi simplă, a celor care au ales să „ia prin asalt” împărăţia cerurilor (Matei 11, 12). De altfel, Părin­tele Dumitru Stăniloae nu oboseşte în a ne reaminti că Teologia adevărată înseamnă rugă neîncetată, şi deci curăţire lăuntrică neîntreruptă, oricine se roagă cu adevărat fiind teolog (Evagrie Monahul, Cuvânt despre rugăciune, 60, în Filocalia, voi. I, p. 112).

Teologia este practică, nevorbind despre lucruri încântătoare dar ireale, ci despre singura realitate netrecătoare: un Dumnezeu întreit în Persoane, Care este iubire şi de Care omul, fiinţă teocentrică, se poate apropia numai răspunzându-I cu iubire, manifestată însă concret, în osteneala sprijinită de har a virtuţii. De altfel, Teologia Dogmatică Ortodoxă nu este doar o ex­punere – de pe culmi spirituale şi cu acribie – a adevărurilor de credinţă ortodoxe, ci şi un imn grandios înălţat nespusei Iubiri dumnezeieşti. Căci Sfânta Treime fiind „structura, supremei iubiri”, lumea ca dar, omul şi răscumpărarea acestuia -prin Jertfa de pe Cruce, după căderea în păcat -, ca. şi perspectiva îndumnezeirii lui nesfârşite, nu puteau fi decât opera unei supreme şi atotputernice iubiri.

Scriind despre sensul teologic al absolutului, al persoanei, al raţiunii şi al iubirii, Părintele Dumitru Stăniloae se adresează şi acelei lumi care rela­tivizează adevărurile spirituale şi morale, care nimiceşte demnitatea per­soanei coborând-o la starea de „individ”, care tolerează făţiş iraţionalitatea şi goleşte iubirea de forţa ei – jertfelnicia.

Cu credinţa că va sluji multora de îndreptar riguros în cunoaşterea şi re­cunoaşterea dreptei credinţe -fiind astăzi multe cărţile ce vorbesc despre Teo­logia ortodoxă -, binecuvântăm reeditarea acestui prim volum din Teologia Dogmatică Ortodoxă, adevărată carte deplină a literaturii noastre bisericeşti.

La sărbătoarea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, 1996

+ TEOCTIST PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

******************

Prefaţă

(La ediţia I)

După numeroase studii despre diferitele teme de Teologie Dogmatică, publi­cate în revistele teologice de la Bucureşti între anii 1950-1977, Bunul Dumnezeu ne-a ajutat să alcătuim şi o sinteză de Teologie Dogmatică Ortodoxă. Ea nu e o reproducere a acelor studii, ci e gândită din nou şi ca un întreg, dar, fără îndoială, în unele din capitolele ei se resimte, în oarecare măsură, de modul de a privi învăţătura dogmatică a Bisericii, din acele studii.

Ne-am străduit în această sinteză, ca şi în acele studii, să descoperim semnifi­caţia duhovnicească a învăţăturilor dogmatice, să evidenţiem adevărul lor în cores­pondenţa lui cu trebuinţele adânci ale sufletului, care-şi caută mântuirea şi înain­tează pe drumul ei în comuniunea cât mai pozitivă cu semenii, prin care ajunge la o anumită experienţă a lui Dumnezeu, ca supremă comuniune şi ca izvor al pu­terii de comuniune. Am părăsit în felul acesta metoda scolastică a tratării dog­melor ca propoziţii abstracte, de un interes pur teoretic şi în mare măsură depăşit, fără legătură cu viaţa adâncă, duhovnicească a sufletului. Dacă o Teologie Dogmatică Ortodoxă înseamnă o interpretare a dogmelor – în sensul scoaterii la iveală a adâncului şi nesfârşit de bogatului conţinut mântuitor, adică viu şi duhovnicesc, cuprins în scurtele lor formulări – noi credem că o autentică Teologie Dogmatică Ortodoxă e cea care se angajează pe acest drum.

Ne-am condus în această străduinţă de modul în care au înţeles învăţătura Bisericii Sfinţii Părinţi de odinioară, dar am ţinut seama în interpretarea de faţă a dogmelor şi de necesităţile spirituale ale sufletului care-şi caută mântuirea în tim­pul nostru, după trecerea prin multe şi noi experienţe de viaţă, în cursul atâtor secole care ne despart de epoca Sfinţilor Părinţi. Ne-am silit să înţelegem învăţătura Bisericii în spiritul Părinţilor, dar în acelaşi timp să o înţelegem aşa cum credem că ar fi înţeles-o ei astăzi. Căci ei n-ar fi făcut abstracţie de timpul nostru, aşa cum n-au făcut de al lor.

AUTORUL

***********

Comentariul nostru

Cred că orice teolog ortodox român tânăr trebuie să ucenicească citind această dumnezeiască introducere în Teologia Ortodoxă a Fericitului nostru Părinte Dumitru Stăniloae şi, să vrea să o continue, să o dezvolte, să o aprofundeze în cărţi tot la fel de vaste ca şi proiectele sale teologice.

Acesta e începutul pentru a înţelege ramura teologică a Dogmaticii Ortodoxe, însă citirea ei nu e de ajuns. Citirea ei trebuie să te facă să iubeşti sursele fundamentale ale credinţei, adică Scriptura şi pe Sfinţi, să vrei să le descoperi permanent şi, mai ales, să trăieşti în viaţa liturgică a Bisericii ceea ce ai înţeles citind.

Prima introducere, ce a PFP Teoctist atinge în primul rând problema tradiţionalismului credinţei ortodoxe, tradiţionalism căruia nu îi e frică de epoci istorice progresive. /A face teologie nu înseamnă a repeta ce au spus Sfinţii, ci de a găsi expresia particulară a credinţei, pe care o experiezi în Biserică şi pe care o expui pentru vremea ta, în termenii lumii în care trăieşti./Prea Fericirea sa recunoaşte că marele şi genialul Sfânt Teolog al Bisericii, care a fost părintele Dumitru Stăniloae, a scris sub asistenţa Sfântului Duh şi că această scriitură e un reper, e un etalon pentru orice teolog al Bisericii.

Teologia e rodul încordării, al efortului imens de inventariere, de traducere, de catalogare a datelor teologice, alături de smerenia şi sfinţenia de a vorbi, prin prisma lor, lumii tale. Teologia e cercetare, spune patriarhul nostru, dar şi rugăciune. E rodul cooperării interioare dintre cunoaştere şi experiere.

Expunerea teologică a Părintelui nostru, spune PFP Teoctist, nu e numai acrivic ortodoxă, de la un cap la altul autentic ortodoxă ci şi un imn de dragoste închinat Treimii. Prea Fericirea sa îl iubea mult pe Părintele Dumitru, îl cunoscuse, l-a recunoscut încă din timpul vieţii sale ca mare trăitor şi teolog al Bisericii şi nu a încetat, până la adormirea sa, ca să vorbească despre efortul uriaş, înspăimântător pe care Dumitru Stăniloae l-a făcut pentru Teologia şi Biserica Ortodoxă Română.

Prefaţa la Dogmatica sa, din partea autorului, e una dintre cele mai scurte şi mai smerite introduceri pe care le-am citit în topul, în pagina de început a unei Teologii Dogmatice ortodoxe sau neortodoxe. / El începe prin a spune că aceste pagini ale Dogmaticii sale sintetizează articolele dintre 1950-1977, adică 27 de ani de teologie. Şi e un mare adevăr, pentru că, după scrierea ei, părintele Dumitru s-a dezvoltat teologic încă de câteva ori, eu aşa îl percep, în comparaţie cu cel care a scris Dogmatica pe care o avem şi care a fost cursul său la Facultate.

Dacă, spre bătrâneţe, ar fi scris o nouă Teologie Dogmatică, cu siguranţă că ea ar fi fost şi mai scripturală, şi mai patristică în acelaşi timp, dar şi cu o fineţe filosofică mult mai accentuată. Dogmatica sa, fără doar şi poate, ca şi Tratatul de Spiritualitate Ortodoxă sunt creaţii de maturitate primă ale sale. Spre finalul vieţii a început să facă comentarii libere pe texte, fără racordări bibliografice. Când citesc aceste cărţi, pe care l-aş numi post-universitare, pentru că a început să le scrie când nu mai era profesor şi traducea ultimele numere din Filocalie, au un simţ dezvoltat de oralitate şi discursivitate perplexantă.

Am avut impresia persistentă, citind ultimele sale cărţi scrise şi publicate, că, spre sfârşitul vieţii, ajunsese atât de sus cu înţelegerea teologică, atât de subtil, atât de vast, atât de maiestuos încât, în România, nu mai avea conlocutori sau dacă îi avea, ei erau extrem de rari. Aşa se face că toată lumea s-a îmbogăţit din Stăniloae în chip şi fel. Priveam predicile Părinţilor din mănăstiri mai de curând [Părintele Cleopa, Părintele Teofil, Părintele Sofian, Părintele Arsenie de la Techirghiol etc.] şi observam cum toţi citiseră cărţile sale, pentru că vorbeu prin prisma traducerilor şi explicaţiilor sale. Dar nu ştiau în domeniul teologiei mai multe decât le spusese el în cărţi…

Inflaţia de traducere de carte sfântă după revoluţie, paradoxal, după părerea noastră, nu a dus la apariţia unor teologi colosali, care să îmbine extrem de multe lucruri în cărţile lor, ci, parcă, tuturor ne e frică să mergem pe urmele lui Stăniloae. Complexul Stăniloae e mult prea evident la teologii români de orice vârstă. Îl citim, dar nu vrem să îl continuăm, să îl întrecem, dacă vrea Dumnezeu. Pentru că părintele Dumitru a lăsat în mod testamental îndemnul ca tinerii teologi ortodocşi să continue eforturile sale teologico-dogmatice, traductoriale, de explicare a Părinţilor şi a cultului nostru.

Tezele doctorale apărute pe pământ protestant sau neoprotestant, care vizează teologia sa, au vrut să fie o încercare în forţă de a-l discredita, pe măsură ce păreau că îl analizează. Tocmai de aceea nu au avut prea mare succes în demersul lor. O continuare a teologiei sale înseamnă o deschidere şi mai vastă spre Scriptură, Părinţi, cult, teologie de orice tip, cultură, filosofie, ştiinţă şi problematica contemporană, de care ne tot lovim, a postmodernităţii.

Adică, continuarea lui presupune un efort dublu decât al său, efort de care ne scapă, în parte, tehnologia modernă de stocare, inventariere şi de redactare de care dispunem şi pe care el nu o avea. TDO, spune părintele Dumitru, e o sinteză teologică care coboară din sfera abstractivităţii în domeniul experienţei./

A mers după Sfinţi dar cu mentalitatea omului de sec. 20, într-o înţelegere patristică a Ortodoxiei. A nu face abstracţie de timpul tău, a vorbi în acord cu Părinţii şi a fi al lui Dumnezeu prin experienţă sunt lucrurile pe care Teologul nostru ni le pune înainte, ca să le urmăm.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.

Did you like this? Share it:

Previous

Ce îţi propune tagul: „Împreună cu Teologii Bisericii?”

Next

Pachetul de atenţie [ 8 noiembrie 2007]

1 Comment

  1. Chiar aseară răsfoiam Filocalia şi mă întrebam cum a putut scrie acest om atât de multe. Numai simplu scris şi era un efort uriaş, nu mai vorbesc de căutarea izvoarelor, de sinteze, de rescrieri până la o formă optimă. Toată admiraţia. Eu tare cred că Părintele Staniloe va rămâne în istorie la rang de cinste, ca şi Dosoftei.

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén