Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör

Zi: 9 noiembrie 2007

A te odihni

 

Liniştea ne odihneşte, ne face bine. Frumuseţea e pace a inimii şi pacea inimii e frumuseţe. Dacă ştii să păstrezi pacea în lume, viaţa ta devine o adiere dorită pentru ceilalţi.

Psa. Gianina

Umbra îndreptăţirii de sine

 

După ce Sfinţii Protopărinţi Adam şi Eva au păcătuit, primul lucru pe care l-au conştientizat a fost că erau goi. Ei au alergat să culeagă frunze dintr-un smochin şi să-şi acopere cu ele goliciunea (Fac 3, 7). Dumnezeu i-a lăsat să facă aceasta şi le-a dat astfel un mic răgaz, ca să privească în profunzime şi să conştientizeze gravitatea faptei lor, în timp ce culegeau şi-şi făceau acoperământ din frunze.

Aşa ne lasă Dumnezeu şi pe noi să ne revenim, după fiecare cădere mai mică sau mai mare a noastră, însă noi culegem frunzele îndreptăţirii de sine şi ne acoperim mintea şi conştiinţa cu ele, până când ajungem să vedem cât de ridicoli suntem. Ne credem deştepţi, capabili, credem că putem avea şi singuri grijă de noi şi că ne putem dispensa, periodic sau definitiv, de Dumnezeu. Nu alergăm la El cu pocăinţă, ci considerăm că putem să ne confecţionăm singuri viaţa, până când realitatea ne plezneşte cu duritate peste faţă, ca să recunoaştem cine suntem.

Dumnezeu nu a blestemat smochinul pe loc, în Rai, ci mult mai târziu, când Hristos a plecat cerurile şi S-a pogorât pe pământ îmbrăcat în trup. Hristos a uscat smochinul în care nu a găsit roade (Mt. 21, 18-19). Venind Fiul lui Dumnezeu Întrupat la noi, El a desfiinţat prin ascultarea Sa, boala îndreptăţirii de sine a oamenilor, roada păcatului, şi ne-a dat nouă haina Trupului Său, ca să lepădăm frunzele şi să ne mântuim.

Smochinul simbolizează vrăjmăşia faţă de Hristos, fuga de Dumnezeu, nerodirea duhovnicească. Smochinul a fost lăsat până la venirea lui Hristos şi Hristos l-a găsit fără roade în el: omul singur, căzut în păcat, fără Dumnezeu, nu face nicio roadă. Frunze i-a dat smochinul Sfântului Adam, frunze i-a dat şi lui Hristos, numai că Hristos e al doilea Adam, El e adevărul care usucă minciuna, care nu primeşte acoperământul de faţadă. El a venit să-l dezbrace pe Adam, pe om, de frunze şi să-l îmbrace în Trupul Său înviat.

Îndreptăţirea de sine n-a adus roade nici după mai bine de 5500 de ani. Smerenia şi ascultarea de Dumnezeu însă a adus roade, pentru că pământul şi-a dat rodul său (Ps. 66, 5), pe Preacurata Fecioară Maria, care a născut pe Fiul lui Dumnezeu, Pomul şi Roada Vieţii.

Sfântul Natanail a plecat de sub smochin şi a venit la Hristos (In. 1, 48), adică de la umbra Legii la Adevăr. Legea făcea umbră, dar nu desfiinţa păcatul, care era moştenit de toată omenirea, de la căderea Sfinţilor Protopărinţi. Sfântul Natanail, cel ce a stat sub umbra smochinului, adică a păzit Legea pe care a dat-o Dumnezeu poporului prin Sf. Moise, şi-a păzit aşadar mintea curată şi nevinovăţia inimii până la venirea lui Hristos. Dar văzându-L şi cunoscându-L pe Fiul lui Dumnezeu, a părăsit îndreptăţirea de sine din păzirea Legii, prin care s-a osândit fariseul, şi a aflat smerenia şi curăţia desăvârşită, întru Hristos Dumnezeu.

Sfinţii Adam şi Eva au păcătuit, au fugit de la acoperământul harului la cel al smochinului şi au ieşit din Rai. Venind Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului pe pământ, Sfântul Natanael a alergat de la smochin la Hristos şi a intrat în Rai, ca cel care vede cu mintea curată pe Însuşi Dumnezeu. Căci Hristos l-a numit israelit în care nu este vicleşug, iar Israel înseamnă mintea care vede pe Dumnezeu.

Aşa ar trebui să facem şi noi: să aruncăm frunzele îndreptăţirii de pe mintea şi inima noastră şi să fugim de sub smochinul fără roade al părerii de sine la smerenia lui Hristos, prin care cunoaştem fără greş pe Fiul lui Dumnezeu Întrupat şi pe Fiul Omului îmbrăcat în slavă (In. 1, 51).

Lumea se ascunde în frunzişul dreptăţii proprii şi la umbra părerilor personale despre lume şi despre viaţă, dar umbrela aceasta artificială a ideilor plastificate nu poate acoperi conştiinţa într-atât încât să nu ajungă la ea razele Adevărului care străpung şi lovesc inima împietrită.

 

Psa. Gianina

Stâlpul femeii

Femeile sunt sensibile: oricât de truist sună afirmaţia! Femeile sunt atente: alt truism. Femeile sunt delicate: alt truism. Femeile sunt…pe stâlp! Acest lucru e paradoxal de adevărat…dar, de la un moment dat, le vedem urcate pe blocuri, pe stâlpi, pe maşini, le găsim pe produse comestibile, pe hârtie igienică, pe şampon, pe sticla cu esenţă de rom, pe plasticul de la ciorapi, peste…tot.

DSCF0210 -

Femeia sensibilă, atentă, delicată…stă pe stâlp, atâta timp, cât din treaba asta iese ceva bani. Deşi expresia numele proştilor pe toate gardurile, de esenţă comunistă, e o eroare fără valoare bugetară, dacă nu ai numele undeva, pe gard, pe stâlp, pe bloc…înseamnă că nu eşti.

Publicitatea agasantă e depersonalizantă. Dar, dacă nu face din femeie o marfă, femeia nu cam apare pe undeva. Spre exemplu, apare femeia pe ciorapi, pe prezervative, pe reclama pentru pensii private, pe sticla de apă, pe uşa veceului public, prin metrou sau pe maşină…Femeia în mişcare…

Femeia e vandabilă; chipul femeii. Îl poţi cumpăra uşor, odată cu revista porno, îl poţi vedea, îl poţi fotografia, te poţi juca pe imaginea ei cu instrumente de mărit, micşorat, deformat…Femeia de pe stâlp e degradabilă. Ea se decolorează în timp…şi apoi cade pe asfalt şi o ia vântul.

La fel, femeia de pe blocuri, de pe 20 de metri pătraţi de bloc…e şi ea degradabilă. Reclama, cumva, bate cu viaţa. Protestează cineva că femeia e vandabilă, că e depersonalizată, că e o marfă?! Unde, ca să merg şi eu?!!

Dacă am pune o imagine cu Maica lui Dumnezeu pe un bloc…care să aibă 30 de metri pe 30…câţi ar protesta? Şi Maica Domnului e îmbrăcată frumos…în comparaţie cu picioarele goale ale domnişoarei de la Divertis. Nu că am fi pudici, dar, din dorinţa de diversitate, am dori să punem o lună picioare goale şi o lună picioare îmbrăcate pe bloc, şi de ce nu, o cruce de 30 x 30 m, sau o Înviere a Domnului, un alt semn al altui cult religios…adică lucruri care să însemne ceva pentru cât mai mulţi, de ce nu?, steagul României, trei imagini din Deltă, să auzi în magazin o muzică simfonică românească sau una lăutărească.

De ce să nu punem şi una îmbrăcată pe bloc, una care să ne înveţe de bine?! De ce să nu facem şi noi o cruce mare, mare de tot, care să întreacă ditamai bradul din Unirii, făcut acolo unde trebuia să fie Catedrala mântuirii neamului, adică acolo unde papa a îmbrăţişat pe patriarhul României? De ce să nu punem şi noi însemne, de-ale noastre, dacă femeile se urcă pe bloc?! Nu am putea să urcăm pe bloc şi o Icoană, o faţă a lui Eminescu, cloşca cu puii de aur…ci numai chipul lu’ domn Stolojan care îmbrăţişează un bătrân, ca să devină stimabil?!

Femeia nu costă doi bani: pe ea poţi să o cumperi de oriunde! Chipul femeii e de cumpărat şi de aruncat. Al bărbatului nu e mai puţin. Al copilului aidoma. Al bătrânului şi mai rău. Totul e de aruncat. Totul e de faţadă, de vânzare, de dispreţuit.

Cu cât ni se arată ceva mai des…cu atât nu-l mai vedem!

Ultima frază reprezintă crezul meu în ceea ce priveşte acomodarea cu orice.

Publicitatea e forma de manipulare tacită, prin care orice microb, bine înfăşurat, e un cal troian indepistabil în timp.

Pr. Dorin.

Negruţ…în acoarelă: motiv de amintiri

DSCF0247 -

Acuarela are vreo 7-8 ani şi aş fi pierdut-o cu totul dacă nu mi-o păstra bunica mea, care păstrează tot ce are legătură cu mine şi tot ce am atins vreodată. Ea are tot! Şnururile mele de pionier român [aveam galben şi albastru în piept, pentru cei care ştiu ce însemnau], primul costum popular în care am jucat nu ştiu ce dans într-a patra, cozile mele blonde, adică părul din cap împletit, cu fundă roşie, de la tăierea moţului la un an, adică prima tunsoare a unui copil ortodox, primele litere din clasa întâia, cum învăţam eu limba rusă, colecţiile mele de fotografii, însemne, monede şi decoraţii, ierbarele cu pagini galbene, înnegrite de clorofilă, sutele de pagini albăstrite cu stiloul, în care sunt poeme, nuvele, monologuri dramatice, schiţe sau crochiuri, rugăciuni, capitole întregi din Scriptură şi Sfinţi, slujbele Bisericii scrise de la cap la coadă ca sa le învăţ, cele câteva pietre sculptate de mine, paradoxal, toate reprezentând capete de mort, cele câteva tablouri care mai sunt la ea, pe perete şi multe altele…toate sunt inventariate cu grijă de bunica mea Floarea…

Iubirea ei pentru mine e întotdeauna ucigătoare, devastatoare, mă face să mă simt mic de tot. Pentru că, dacă am lăsat o carte de rugăciune sau un Molitfelnic, în camera mea de la ţară, pe masă, să zicem, când vin eu, când mă duc să o vizitez, el este acolo, e şters de praf…dar e acolo. Nu îl găsesc la Galaţi, ci acolo, unde l-am pus. Această atenţie…înseamnă iubire imensă şi iubirea imensă trebuie răsplătită cu o iubire şi o sensibilitate imensă.

Acuarela cu Negruţ am făcut-o într-o vară, când el se odihnea şi a stat acolo, aşa, în poziţia aia, până când eu l-am pictat. Eu pictam şi el mă privea. Adică, mi-a pozat ca un adevărat model. Nu a luat-o la fugă, n-a zis că nu vrea, n-a zis că îl incomodez, n-a zis că nu vrea să devină subiect de…tablou, ci a stat liniştit şi m-a privit.

Am tot privit de ceva timp, de o jumătate de an, câteva zeci de mii de fotografii, fără nicio exagerare, în căutare de motive artistice. Am vrut să văd cât de mult reacţionează fotografii momentului, de oriunde ar fi ei, la ideea de sensibilitate artistică. Adică, cât văd din ceea ce ei fotografiază…şi, dacă aş putea să transform o fotografie în idee. Am găsit vreo 200 sute de fotografii care mi-au transmis gânduri dure sau extrem de sensibile în mod vădit: ceea ce înseamnă foarte puţin în comparaţie cu câte am văzut.

Cele mai multe dintre ele erau landscapuri, erau priviri largi asupra unui oraş, a unei păduri, a unui eveniment, a unei case…Erau fotografii de vânzare, de publicitate sau de intimitate. Foarte puţine fotografii ale unei căutări interioare, ale unei obsesii bune, ale unei intuiţii speciale. Nu vedeau pentru că nu erau! Nu vedeau unde trebuie să fotografieze pentru că nu aveau abilitatea de a vedea particularul…

Memoria dură, permanentă, nucleul memoriei noastre de lungă durată e format din imagini dure, imagini care ne fac să plângem, să ne umplem de melancolie sau de silă…Memoria fiecăruia dintre noi e formată din imagini particulare, ceea ce ar trebui să fie şi fotografia: particularitatea unui gând. Camera foto trebuie mânuită să prindă un gând din ceea ce vezi, din orizontul de 180 de grade pe care îl ai în faţă.

Când am inventat curentul artistic esenţialism, la care s-au raliat câţiva prieteni de-ai mei şi care a sucombat…odată cu dezlipirea mea de artă[ aşa cred eu…s-ar putea să mă înşel; poate că or mai fi alţi artişti care gândesc ca mine]…el avea în prim plan ideea că trebuie să pictăm şi să scriem ceea ce este important pentru noi, ceea ce este esenţial şi vital pentru noi…ceea ce ne obsedează, ceea ce ne macină, ceea ce ne uluieşte, ceea ce ne fascinează, ceea ce ne face cel mai mult repulsie. Însă, să scriem şi să pictăm şi să sculptăm, îmbinând orice teorie şi curent anterior, după cum simţim că acum, în momentul ăsta, dacă ne apucăm de lucru…suntem tentaţi să o facem.

Aprofundând teologia şi viaţa ortodoxă, mi-am dat seama că lucrul esenţial e să mulezi tot ce gândeşti şi înţelegi pe firea ta, pe caracterul tău, pe modul iubirii şi al delicateţii tale. Că nu trebuie să te forţezi să fii cumva…peste noapte, ci trebuie să o iei uşor, lin, transformările să se facă în tăcere, pe nesimţite, dar tu să te concentrezi cu totul în ceea ce faci şi spui.

Soluţia amintirii, ceea ce ne învaţă propria noastră memorie e aceea, că numai ceea ce ai trăit efectiv, ce te-a emoţionat şi şocat în mod puternic…acea imagine a rămas în tine. La fel, dacă cineva vede un tablou, o fotografie, un vers…el trebuie să vadă impresia fină dar directă a unui caracter, a unui om care a fost pasionat de o idee, de un gând, de o stare, de o emoţie. Tocmai de aceea fotografia clişeu e un rebut imagistic. Fotografia care spune totul dar nu te duce la nimic…e un chici. E un chici pentru înţelegere şi nu pentru că imaginea nu e bună! Orice imagine e bună pentru ochi…dar gândirea cere imagini-gânduri, imagini-sentimente, imagini-voinţă.

În acelaşi tag, în care scriu acum, veţi găsi cine este …Negruţ. De fapt, acuarela îl prezintă pe Negruţ în imaginea sa realist-ideală, care va rămâne şi când el nu va mai fi. Imaginea e un fel de neuitare…care are nevoie permanentă de comentariu. Comentariul nu suplineşte imaginea ci el este conţinutul care potenţează nevoia de imagine şi o memorie exegetică a capabilităţii imaginii de a ne transmite mai mult decât vedem la o primă impresie.

Acuarela de mai sus ne transmite un Negruţ al liniştii atente, cu urechile în semi-alertă, care are un dialog vizual cu cel care îl pictează. El e o stare dialogică. Eu mă uit în ochii lui pentru ca să văd ceva din starea mea. Acum îmi dau seama de acest lucru; acum, după atâţia ani. Îmi place să văd starea lui interioară cu ochii mei. El se uită în ochii mei ca să vadă ceva din starea lui?! Nu ştiu…Însă, dacă un animal preferă să stea o jumătate de oră să te vadă cum îl vezi şi te priveşte direct în ochi, fără doar şi poate, şi acest animal binecuvântat de Dumnezeu, cunoaşte un fel de linişte care îi place la mine şi eu o linişte care îmi place la el.

Dincolo de jocurile de imagine şi de îmbinările arogante ale picturii şi artei postmoderne stau nişte stări de spirit ale autorilor lor. Cu siguranţă, că cineva care pictează numai morţi, capete desfigurate, burţi livide sau supraponderale, dejecţii şi infecţii…trebuie să aibă ceva din demonismul unei asemenea vieţi, pe care ei o reprezintă foarte acrivic. Însă postmodernitatea noastră are şi o gamă întreagă de realităţi uluitor de bine puse în scenă, care sunt purtătoare de gând sunt întrupări de gând artistic, care strigă cu aceeaşi putere nişte adevăruri dure, recurente, adevărurile noastre de secole.

Aşteptările sunt întotdeauna pline de emoţie. Aşteptările care sunt din iubire. S-ar putea ca astăzi, Negruţ, să mă vadă cu aceeaşi iubire ca şi acum…8 ani de zile. Doar îmi aude glasul şi mă recunoaşte, deşi eu îl văd cam rar în ultimul timp.

Toate lucrurile se scurg în uitare dacă nu le repunem iarăşi în faţa lupei şi nu le resemnificăm. Dacă nu resemnificăm chipul tău, masa aia, blocul ăla, toate rămân doar nişte pixeli anacronici, la mine pe ecran…şi în rest nimic. Salvezi, te salvezi dacă îţi păstrezi memoria de sine, dacă îţi păstrezi amintirile, dar, mai ales, dacă ştii să faci din amintirile tale noi şi noi elogii de a mulţumi lui Dumnezeu pentru …neuitarea aceasta.

Să votaţi cu neuitatea! Uitarea se uită repede…

Pr. Dorin.

Vă aşteaptă … Sinaxis

Al treilea blog al nostru de zi în wp. e în faza de acomodare.

sinaxis_1194604656406.png

Ajutaţi-l cu prezenţa dv., ca să vă ajute!

Pr. Dorin.

Sinaxis vrea să vă salute

Ca să îl salutaţi intraţi

http://www.direct-acasa.ro/images/PB180728-1-2.jpg

aici

sinaxis_1194604656406.png

Psa. Gianina.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno