Umbra îndreptăţirii de sine
După ce Sfinţii Protopărinţi Adam şi Eva au păcătuit, primul lucru pe care l-au conştientizat a fost că erau goi. Ei au alergat să culeagă frunze dintr-un smochin şi să-şi acopere cu ele goliciunea (Fac 3, 7). Dumnezeu i-a lăsat să facă aceasta şi le-a dat astfel un mic răgaz, ca să privească în profunzime şi să conştientizeze gravitatea faptei lor, în timp ce culegeau şi-şi făceau acoperământ din frunze.
Aşa ne lasă Dumnezeu şi pe noi să ne revenim, după fiecare cădere mai mică sau mai mare a noastră, însă noi culegem frunzele îndreptăţirii de sine şi ne acoperim mintea şi conştiinţa cu ele, până când ajungem să vedem cât de ridicoli suntem. Ne credem deştepţi, capabili, credem că putem avea şi singuri grijă de noi şi că ne putem dispensa, periodic sau definitiv, de Dumnezeu. Nu alergăm la El cu pocăinţă, ci considerăm că putem să ne confecţionăm singuri viaţa, până când realitatea ne plezneşte cu duritate peste faţă, ca să recunoaştem cine suntem.
Dumnezeu nu a blestemat smochinul pe loc, în Rai, ci mult mai târziu, când Hristos a plecat cerurile şi S-a pogorât pe pământ îmbrăcat în trup. Hristos a uscat smochinul în care nu a găsit roade (Mt. 21, 18-19). Venind Fiul lui Dumnezeu Întrupat la noi, El a desfiinţat prin ascultarea Sa, boala îndreptăţirii de sine a oamenilor, roada păcatului, şi ne-a dat nouă haina Trupului Său, ca să lepădăm frunzele şi să ne mântuim.
Smochinul simbolizează vrăjmăşia faţă de Hristos, fuga de Dumnezeu, nerodirea duhovnicească. Smochinul a fost lăsat până la venirea lui Hristos şi Hristos l-a găsit fără roade în el: omul singur, căzut în păcat, fără Dumnezeu, nu face nicio roadă. Frunze i-a dat smochinul Sfântului Adam, frunze i-a dat şi lui Hristos, numai că Hristos e al doilea Adam, El e adevărul care usucă minciuna, care nu primeşte acoperământul de faţadă. El a venit să-l dezbrace pe Adam, pe om, de frunze şi să-l îmbrace în Trupul Său înviat.
Îndreptăţirea de sine n-a adus roade nici după mai bine de 5500 de ani. Smerenia şi ascultarea de Dumnezeu însă a adus roade, pentru că pământul şi-a dat rodul său (Ps. 66, 5), pe Preacurata Fecioară Maria, care a născut pe Fiul lui Dumnezeu, Pomul şi Roada Vieţii.
Sfântul Natanail a plecat de sub smochin şi a venit la Hristos (In. 1, 48), adică de la umbra Legii la Adevăr. Legea făcea umbră, dar nu desfiinţa păcatul, care era moştenit de toată omenirea, de la căderea Sfinţilor Protopărinţi. Sfântul Natanail, cel ce a stat sub umbra smochinului, adică a păzit Legea pe care a dat-o Dumnezeu poporului prin Sf. Moise, şi-a păzit aşadar mintea curată şi nevinovăţia inimii până la venirea lui Hristos. Dar văzându-L şi cunoscându-L pe Fiul lui Dumnezeu, a părăsit îndreptăţirea de sine din păzirea Legii, prin care s-a osândit fariseul, şi a aflat smerenia şi curăţia desăvârşită, întru Hristos Dumnezeu.
Sfinţii Adam şi Eva au păcătuit, au fugit de la acoperământul harului la cel al smochinului şi au ieşit din Rai. Venind Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului pe pământ, Sfântul Natanael a alergat de la smochin la Hristos şi a intrat în Rai, ca cel care vede cu mintea curată pe Însuşi Dumnezeu. Căci Hristos l-a numit israelit în care nu este vicleşug, iar Israel înseamnă mintea care vede pe Dumnezeu.
Aşa ar trebui să facem şi noi: să aruncăm frunzele îndreptăţirii de pe mintea şi inima noastră şi să fugim de sub smochinul fără roade al părerii de sine la smerenia lui Hristos, prin care cunoaştem fără greş pe Fiul lui Dumnezeu Întrupat şi pe Fiul Omului îmbrăcat în slavă (In. 1, 51).
Lumea se ascunde în frunzişul dreptăţii proprii şi la umbra părerilor personale despre lume şi despre viaţă, dar umbrela aceasta artificială a ideilor plastificate nu poate acoperi conştiinţa într-atât încât să nu ajungă la ea razele Adevărului care străpung şi lovesc inima împietrită.
Psa. Gianina