DSCF0247 -

Acuarela are vreo 7-8 ani şi aş fi pierdut-o cu totul dacă nu mi-o păstra bunica mea, care păstrează tot ce are legătură cu mine şi tot ce am atins vreodată. Ea are tot! Şnururile mele de pionier român [aveam galben şi albastru în piept, pentru cei care ştiu ce însemnau], primul costum popular în care am jucat nu ştiu ce dans într-a patra, cozile mele blonde, adică părul din cap împletit, cu fundă roşie, de la tăierea moţului la un an, adică prima tunsoare a unui copil ortodox, primele litere din clasa întâia, cum învăţam eu limba rusă, colecţiile mele de fotografii, însemne, monede şi decoraţii, ierbarele cu pagini galbene, înnegrite de clorofilă, sutele de pagini albăstrite cu stiloul, în care sunt poeme, nuvele, monologuri dramatice, schiţe sau crochiuri, rugăciuni, capitole întregi din Scriptură şi Sfinţi, slujbele Bisericii scrise de la cap la coadă ca sa le învăţ, cele câteva pietre sculptate de mine, paradoxal, toate reprezentând capete de mort, cele câteva tablouri care mai sunt la ea, pe perete şi multe altele…toate sunt inventariate cu grijă de bunica mea Floarea…

Iubirea ei pentru mine e întotdeauna ucigătoare, devastatoare, mă face să mă simt mic de tot. Pentru că, dacă am lăsat o carte de rugăciune sau un Molitfelnic, în camera mea de la ţară, pe masă, să zicem, când vin eu, când mă duc să o vizitez, el este acolo, e şters de praf…dar e acolo. Nu îl găsesc la Galaţi, ci acolo, unde l-am pus. Această atenţie…înseamnă iubire imensă şi iubirea imensă trebuie răsplătită cu o iubire şi o sensibilitate imensă.

Acuarela cu Negruţ am făcut-o într-o vară, când el se odihnea şi a stat acolo, aşa, în poziţia aia, până când eu l-am pictat. Eu pictam şi el mă privea. Adică, mi-a pozat ca un adevărat model. Nu a luat-o la fugă, n-a zis că nu vrea, n-a zis că îl incomodez, n-a zis că nu vrea să devină subiect de…tablou, ci a stat liniştit şi m-a privit.

Am tot privit de ceva timp, de o jumătate de an, câteva zeci de mii de fotografii, fără nicio exagerare, în căutare de motive artistice. Am vrut să văd cât de mult reacţionează fotografii momentului, de oriunde ar fi ei, la ideea de sensibilitate artistică. Adică, cât văd din ceea ce ei fotografiază…şi, dacă aş putea să transform o fotografie în idee. Am găsit vreo 200 sute de fotografii care mi-au transmis gânduri dure sau extrem de sensibile în mod vădit: ceea ce înseamnă foarte puţin în comparaţie cu câte am văzut.

Cele mai multe dintre ele erau landscapuri, erau priviri largi asupra unui oraş, a unei păduri, a unui eveniment, a unei case…Erau fotografii de vânzare, de publicitate sau de intimitate. Foarte puţine fotografii ale unei căutări interioare, ale unei obsesii bune, ale unei intuiţii speciale. Nu vedeau pentru că nu erau! Nu vedeau unde trebuie să fotografieze pentru că nu aveau abilitatea de a vedea particularul…

Memoria dură, permanentă, nucleul memoriei noastre de lungă durată e format din imagini dure, imagini care ne fac să plângem, să ne umplem de melancolie sau de silă…Memoria fiecăruia dintre noi e formată din imagini particulare, ceea ce ar trebui să fie şi fotografia: particularitatea unui gând. Camera foto trebuie mânuită să prindă un gând din ceea ce vezi, din orizontul de 180 de grade pe care îl ai în faţă.

Când am inventat curentul artistic esenţialism, la care s-au raliat câţiva prieteni de-ai mei şi care a sucombat…odată cu dezlipirea mea de artă[ aşa cred eu…s-ar putea să mă înşel; poate că or mai fi alţi artişti care gândesc ca mine]…el avea în prim plan ideea că trebuie să pictăm şi să scriem ceea ce este important pentru noi, ceea ce este esenţial şi vital pentru noi…ceea ce ne obsedează, ceea ce ne macină, ceea ce ne uluieşte, ceea ce ne fascinează, ceea ce ne face cel mai mult repulsie. Însă, să scriem şi să pictăm şi să sculptăm, îmbinând orice teorie şi curent anterior, după cum simţim că acum, în momentul ăsta, dacă ne apucăm de lucru…suntem tentaţi să o facem.

Aprofundând teologia şi viaţa ortodoxă, mi-am dat seama că lucrul esenţial e să mulezi tot ce gândeşti şi înţelegi pe firea ta, pe caracterul tău, pe modul iubirii şi al delicateţii tale. Că nu trebuie să te forţezi să fii cumva…peste noapte, ci trebuie să o iei uşor, lin, transformările să se facă în tăcere, pe nesimţite, dar tu să te concentrezi cu totul în ceea ce faci şi spui.

Soluţia amintirii, ceea ce ne învaţă propria noastră memorie e aceea, că numai ceea ce ai trăit efectiv, ce te-a emoţionat şi şocat în mod puternic…acea imagine a rămas în tine. La fel, dacă cineva vede un tablou, o fotografie, un vers…el trebuie să vadă impresia fină dar directă a unui caracter, a unui om care a fost pasionat de o idee, de un gând, de o stare, de o emoţie. Tocmai de aceea fotografia clişeu e un rebut imagistic. Fotografia care spune totul dar nu te duce la nimic…e un chici. E un chici pentru înţelegere şi nu pentru că imaginea nu e bună! Orice imagine e bună pentru ochi…dar gândirea cere imagini-gânduri, imagini-sentimente, imagini-voinţă.

În acelaşi tag, în care scriu acum, veţi găsi cine este …Negruţ. De fapt, acuarela îl prezintă pe Negruţ în imaginea sa realist-ideală, care va rămâne şi când el nu va mai fi. Imaginea e un fel de neuitare…care are nevoie permanentă de comentariu. Comentariul nu suplineşte imaginea ci el este conţinutul care potenţează nevoia de imagine şi o memorie exegetică a capabilităţii imaginii de a ne transmite mai mult decât vedem la o primă impresie.

Acuarela de mai sus ne transmite un Negruţ al liniştii atente, cu urechile în semi-alertă, care are un dialog vizual cu cel care îl pictează. El e o stare dialogică. Eu mă uit în ochii lui pentru ca să văd ceva din starea mea. Acum îmi dau seama de acest lucru; acum, după atâţia ani. Îmi place să văd starea lui interioară cu ochii mei. El se uită în ochii mei ca să vadă ceva din starea lui?! Nu ştiu…Însă, dacă un animal preferă să stea o jumătate de oră să te vadă cum îl vezi şi te priveşte direct în ochi, fără doar şi poate, şi acest animal binecuvântat de Dumnezeu, cunoaşte un fel de linişte care îi place la mine şi eu o linişte care îmi place la el.

Dincolo de jocurile de imagine şi de îmbinările arogante ale picturii şi artei postmoderne stau nişte stări de spirit ale autorilor lor. Cu siguranţă, că cineva care pictează numai morţi, capete desfigurate, burţi livide sau supraponderale, dejecţii şi infecţii…trebuie să aibă ceva din demonismul unei asemenea vieţi, pe care ei o reprezintă foarte acrivic. Însă postmodernitatea noastră are şi o gamă întreagă de realităţi uluitor de bine puse în scenă, care sunt purtătoare de gând sunt întrupări de gând artistic, care strigă cu aceeaşi putere nişte adevăruri dure, recurente, adevărurile noastre de secole.

Aşteptările sunt întotdeauna pline de emoţie. Aşteptările care sunt din iubire. S-ar putea ca astăzi, Negruţ, să mă vadă cu aceeaşi iubire ca şi acum…8 ani de zile. Doar îmi aude glasul şi mă recunoaşte, deşi eu îl văd cam rar în ultimul timp.

Toate lucrurile se scurg în uitare dacă nu le repunem iarăşi în faţa lupei şi nu le resemnificăm. Dacă nu resemnificăm chipul tău, masa aia, blocul ăla, toate rămân doar nişte pixeli anacronici, la mine pe ecran…şi în rest nimic. Salvezi, te salvezi dacă îţi păstrezi memoria de sine, dacă îţi păstrezi amintirile, dar, mai ales, dacă ştii să faci din amintirile tale noi şi noi elogii de a mulţumi lui Dumnezeu pentru …neuitarea aceasta.

Să votaţi cu neuitatea! Uitarea se uită repede…

Pr. Dorin.

Did you like this? Share it: