Stâlpul femeii
Femeile sunt sensibile: oricât de truist sună afirmaţia! Femeile sunt atente: alt truism. Femeile sunt delicate: alt truism. Femeile sunt…pe stâlp! Acest lucru e paradoxal de adevărat…dar, de la un moment dat, le vedem urcate pe blocuri, pe stâlpi, pe maşini, le găsim pe produse comestibile, pe hârtie igienică, pe şampon, pe sticla cu esenţă de rom, pe plasticul de la ciorapi, peste…tot.
Femeia sensibilă, atentă, delicată…stă pe stâlp, atâta timp, cât din treaba asta iese ceva bani. Deşi expresia numele proştilor pe toate gardurile, de esenţă comunistă, e o eroare fără valoare bugetară, dacă nu ai numele undeva, pe gard, pe stâlp, pe bloc…înseamnă că nu eşti.
Publicitatea agasantă e depersonalizantă. Dar, dacă nu face din femeie o marfă, femeia nu cam apare pe undeva. Spre exemplu, apare femeia pe ciorapi, pe prezervative, pe reclama pentru pensii private, pe sticla de apă, pe uşa veceului public, prin metrou sau pe maşină…Femeia în mişcare…
Femeia e vandabilă; chipul femeii. Îl poţi cumpăra uşor, odată cu revista porno, îl poţi vedea, îl poţi fotografia, te poţi juca pe imaginea ei cu instrumente de mărit, micşorat, deformat…Femeia de pe stâlp e degradabilă. Ea se decolorează în timp…şi apoi cade pe asfalt şi o ia vântul.
La fel, femeia de pe blocuri, de pe 20 de metri pătraţi de bloc…e şi ea degradabilă. Reclama, cumva, bate cu viaţa. Protestează cineva că femeia e vandabilă, că e depersonalizată, că e o marfă?! Unde, ca să merg şi eu?!!
Dacă am pune o imagine cu Maica lui Dumnezeu pe un bloc…care să aibă 30 de metri pe 30…câţi ar protesta? Şi Maica Domnului e îmbrăcată frumos…în comparaţie cu picioarele goale ale domnişoarei de la Divertis. Nu că am fi pudici, dar, din dorinţa de diversitate, am dori să punem o lună picioare goale şi o lună picioare îmbrăcate pe bloc, şi de ce nu, o cruce de 30 x 30 m, sau o Înviere a Domnului, un alt semn al altui cult religios…adică lucruri care să însemne ceva pentru cât mai mulţi, de ce nu?, steagul României, trei imagini din Deltă, să auzi în magazin o muzică simfonică românească sau una lăutărească.
De ce să nu punem şi una îmbrăcată pe bloc, una care să ne înveţe de bine?! De ce să nu facem şi noi o cruce mare, mare de tot, care să întreacă ditamai bradul din Unirii, făcut acolo unde trebuia să fie Catedrala mântuirii neamului, adică acolo unde papa a îmbrăţişat pe patriarhul României? De ce să nu punem şi noi însemne, de-ale noastre, dacă femeile se urcă pe bloc?! Nu am putea să urcăm pe bloc şi o Icoană, o faţă a lui Eminescu, cloşca cu puii de aur…ci numai chipul lu’ domn Stolojan care îmbrăţişează un bătrân, ca să devină stimabil?!
Femeia nu costă doi bani: pe ea poţi să o cumperi de oriunde! Chipul femeii e de cumpărat şi de aruncat. Al bărbatului nu e mai puţin. Al copilului aidoma. Al bătrânului şi mai rău. Totul e de aruncat. Totul e de faţadă, de vânzare, de dispreţuit.
Cu cât ni se arată ceva mai des…cu atât nu-l mai vedem!
Ultima frază reprezintă crezul meu în ceea ce priveşte acomodarea cu orice.
Publicitatea e forma de manipulare tacită, prin care orice microb, bine înfăşurat, e un cal troian indepistabil în timp.
Pr. Dorin.