La Fac. 2, 23-24, Sfântul Adam o recunoaşte pe Sfânta Eva ca fiind trup din trupul său şi os din oasele sale şi proroceşte, la vederea ei, că va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Femeia nu spune nimic despre ea însăşi şi nici despre bărbat, ci bărbatul este cel care vorbeşte despre ea, spune cine este femeia şi proroceşte despre Hristos şi Biserică (cf. Ef. 5, 31-32).
Bărbatul vede femeia ca pe un mădular al său, ca pe o parte a trupului său, din care a şi fost creată, ca pe o extensie a fiinţei sale, pentru că este luată din bărbatul său (Fac. 2, 23). Adică, bărbatul este cel care înţelege cine este femeia de lângă el, dacă o iubeşte, cunoscând că ea a devenit, prin căsătorie, trup din trupul său şi os din oasele sale (cf. ibidem).
Sfântul Adam se recunoaşte pe sine în femeie, se oglindeşte în ea, dar nu în mod egoist, ci prin bucuria că altcineva s-a împărtăşit din trupul şi fiinţa sa. El dăduse mai înainte nume tuturor vieţuitoarelor pământului, şi văzuse că niciuna nu se potrivea cu firea sa.
Dumnezeu îl face pe Sf. Adam copărtaş la crearea soţiei sale, şi îi îngăduie să vadă, în extaz, naşterea acesteia din coasta lui [căci somnul greu de la Fac. 2, 21, din traducerea românească, este de fapt extaz în Septuaginta]. Plin de harul dumnezeiesc, Sfântul Adam vede cu ochii duhovniceşti că femeia este de o fire cu el, dar proroceşte şi despre Întruparea Mântuitorului şi naşterea Bisericii din Trupul Său. Sfântul Adam, prin voia lui Dumnezeu, i-a dăruit trup soţiei sale, preînchipuind felul în care Hristos i-a dat Trup Bisericii, care s-a născut din coasta Sa şi este Trupul Său.
Dumnezeu nu a făcut-o pe Sfânta Eva odată cu Sfântul Adam pentru ca ea să se nască din acesta, din coasta lui, iar el să vadă naşterea ei în mod extatic şi să o cunoască apoi cine este. Prin aceasta, el a slăvit pe Dumnezeu şi s-a bucurat duhovniceşte de soţia sa, ca de una care era părtaşă la firea şi la trupul lui. Aşa şi cei îndumnezeiţi prin harul lui Hristos, se bucură că sunt părtaşi la Trupul şi la viaţa Lui dumnezeiască, ca unii care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut (In. 1, 13).
Bucuria Sfântului Adam când a văzut-o pe Sfânta Eva arată că Dumnezeu nu a greşit (cum a insinuat mai târziu Sf. Adam, la Fac. 3, 12), când a hotărât că nu e bine să fie omul singur (Fac. 2, 18). Femeia a apărut ca un ajutor potrivit pentru el (ibidem). Dumnezeu ştia că nu există printre celelalte fiinţe de pe pământ un asemenea ajutor, pentru că nu erau fiinţe raţionale şi duhovniceşti, dar totuşi le-a adus la Sfântul Adam şi acesta le-a pus nume, pentru ca el însuşi să vadă că firea lor nu corespundea cu a lui.
Atunci Dumnezeu a făcut-o pe Sfânta Eva din coasta Sfântului Adam şi El Însuşi a adus-o la Adam (Fac. 2, 22), pentru ca să îl facă şi mai mulţumitor şi pentru ca să o ridice pe femeie în ochii bărbatului său, ca să-i arate că ea nu este inferioară lui, chiar dacă el are întâietate temporală înaintea ei şi din coasta lui a fost creată şi ea. Mai mult, Dumnezeu îl încredinţează că El a zidit-o pentru a fi soţia lui, El, Care pe toate le face bune foarte (Fac 1, 31).
Dumnezeu ar fi putut să-i facă pe amândoi în acelaşi timp, dar a vrut să ne înveţe că principiul naşterii este unul singur şi să le facă primilor oameni înţeles faptul că ei doi sunt un singur trup.
Episodul despre numirea vieţuitoarelor, de la Fac. 2, 19-20, anterior naşterii Sfintei Eva, este unul pregătitor pentru Sf. Adam, în care el conştientizează singularitatea şi singurătatea sa pe pământ, unde nu mai exista o altă fiinţă cu fire umană, asemenea cu el. Dumnezeu Se comportă ca un Părinte pedagog cu el, învăţându-l despre creaturile din univers, şi abia apoi dăruindu-i soţia după care tânjea şi la a cărei vedere el se umple de fericire dumnezeiască. Prin aceasta trebuia ca amândoi să crească în înţelepciune şi mulţumire faţă de Părintele şi Ziditorul lor.
Femeia nu şi-a asistat propria naştere, ci bărbatul a asistat duhovniceşte, în extaz fiind, la naşterea ei. De aceea bărbatul intuieşte mai bine sufletul femeii, uneori mai bine decât ea însăşi. El îi dăruieşte un sens al vieţii în veşnicie, împreună cu sine.
Psa. Gianina
