Măsurile înţelepţirii

Izbăvirea noastră de păcate şi de patimi are loc pe măsura înaintării în înţelegere şi în virtuţi. Numai dacă o virtute înlocuieşte treptat o patimă, se poate vorbi de izbăvire. Acalmia temporară a unei patimi sau inactivitatea alteia, din diferite motive, nu înseamnă că ele nu mai locuiesc deloc în sufletele noastre, de unde s-ar putea să explodeze când te aştepţi şi vrei mai puţin.

Numai încercarea permanentă de a lucra virtuţile şi pogorârea harului care schimbă cu totul mintea şi fiinţa noastră, duc la îndepărtarea de patimi, după râvna şi ascultarea de Dumnezeu a fiecăruia. Mai demult credeam că dezlipirea de patimi înseamnă numai o liniştire, o calmare a lor, fără ca în interior să se deschidă noi perspetive de gândire şi să se nască o altă fiinţă. Până nu experiem viaţa duhovnicească, nu înţelegem mai nimic profund, ci doar la modul teoretic, sau înţelegem foarte superficial.

Atunci când suntem novici în credinţă, luptăm bezmetic şi haotic cu sinele nostru împătimit şi iubitor de păcate şi nu înţelegem că ceea ce se cere de la noi este o renaştere, fiindcă nici nu ştim ce este această renaştere duhovnicească. Nu pricepem, mai ales, că pe aceasta o lucrează numai harul, atunci când crede Dumnezeu de cuviinţă. Noi suntem nerăbdători şi chiar ne împotrivim harului Duhului Sfânt, crezând că facem bine.

Nu ne vedem inerţia noastră pătimaşă, ne e frică de ceea ce nu cunoaştem , în experienţa duhovnicească, luptăm mai mult prin repliere în vechile noastre habitudini şi idei. Nu avem curajul s-L iubim pe Dumnezeu şi pe oameni, să ne lăsăm în mâinile lui Hristos şi să suferim durerile pentru a ne preschimba interior. Cei care au acest curaj se schimbă repede, din omul cel vechi în omul cel nou, înduhovnicit.

Ei se transformă în oameni duhovniceşti pentru că iubesc mult, pentru că nu se îndoiesc, pentru că nu cântăresc de şaptezeci de mii de ori lucrurile în mintea lor, pentru că nu se gândesc la ce ar fi mai profitabil pentru ei. Înţeleg mult într-un timp foarte scurt şi trăiesc schimbări ale fiinţei lor pe care le acceptă cu smerenie şi cu bucurie, ca din mâna lui Dumnezeu.

Cei mai mulţi însă, ne entuziasmăm mult prea mult şi prea devreme pentru cea mai mică schimbare pe care o sesizăm în noi, pentru cel mai mic dar al harului. Iar aceasta nu din smerenie, ci din orgoliu. Căci este al lui Dumnezeu a nu da darul cu măsură. Însă puţin iubim, de aceea şi puţin dorim, puţin nădăjduim şi puţin primim. Dar ne bucurăm ca de o mare realizare, pentru fiecare ciocolată duhovnicească, cum numea Fericitul Paisie Aghioritul încurajările harului pe care le simţim în noi la început.

Sigur că orice dar al lui Dumnezeu este foarte mare în comparaţie cu nevrednicia noastră şi că după dreptate, nu am merita nimic, dar, faţă de Sfinţii care cu adevărat sunt pară de foc în iubirea lor pentru Dumnezeu şi pentru oameni, noi minimalizăm mila şi iubirea Sa, nedorind să cerem prea mult de la El, pentru că nu ardem de dorinţa de a primi darurile Lui.

Sfântul Siluan Athonitul spunea că Dumnezeu este greu de purtat, dar nu numai El, ci şi Sfinţii Lui. Mulţi dintre noi sunt plini de regrete şi de invidie şi remuşcări înăbuşite, pentru că nu au ascultat glasul inimii şi al conştiinţei. De aceea nu suportă să înveţe de la alţii, nu suportă să îi vadă pe alţii întrecându-i, pentru că nu mai vor să creadă în măsurile înalte ale sfinţeniei şi ale harului, care se pot împlini în cei smeriţi cu inima.

Psa. Gianina