s_palamas -

Sf. Grigorie Palama, arhiepiscopul Tesalonicului, stâlpul Bisericii.

¶ Pr. Prof. Dr. Stelian Tofană, „Cuvântul lui Dumnezeu într-o lume secularizată. Cauzele nerodirii acestuia”, în „Ortodoxia” LVII [ 2006], nr. 3-4, p. 12-26./ „Este adevărat, revelaţia s-a încheiat în Iisus Hristos, dar ceea ce nu s-a încheiat, din acest proces, este adâncirea cunoaşterii lui Iisus Hristos şi a Tatălui, Care este în Fiul”, p. 13./ Şi continuă autorul: „desfăşurarea revelaţiei nu este încheiată” pentru că „revelaţia nu se va încheia decât atunci când Fiul va veni a doua oară şi când planul lui D. cu lumea se va încheia prin Judecata finală şi când revelaţia se va transforma, pentru cei aleşi, într-un proces de perpetuă cunoaştere şi adâncire în iubirea lui Dumnezeu”, p. 13/

Cuv. lui Hr., insistă autorul, e nedespărţit de persoana Sa, p. 14/ Cuvintele şi faptele omului ” nu sunt numai în afară de el, ci şi în el, stratificate în existenţa lui”, p. 15/ „De aceea, el [ omul n.n.] este atras acolo unde se pomenesc faptele sale, fiind de faţă cel puţin cu o prezenţă intenţională, mai ales când şi-ar auzi pomenit numele”, p. 15/ „Cuvintele şi faptele Lui [ ale Domnului Hristos n.n.] sunt braţe întinse asupra noastră. Opera Sa este puntea pe care o aruncă făpturii permanent, pentru a o lega de Persoana Lui, este manifestarea, deschiderea Persoanei Lui spre lume, este mijlocul prin care se identifică cu noi”, p. 16/

Când auzim cuvintele lui Hr. ne împărtăşim de El, p. 16/ „Oamenii nu se lasă transformaţi de cuvintele de foc ale Scripturii, deoarece le citesc ca pe cuvintele unei simple cărţi, fără a le accepta şi crede ca fiind încărcate de putere divină, nedespărţite de Persoana dumnezeiască a Aceluia care le-a rostit o dată pentru totdeauna”, p. 19/ Transformarea noastră se petrece citind, p. 21/

„Viaţa şi activitatea Mânt. Hr., prinsă în paginile Sf. Scripturi, este actualizată, Liturghia reprezentând o continuare harică a evenimentelor Scripturii”, p. 21/ Origen, Omilia 13 la Exod, PG. 12, col. 315, cf. n. 37, p. 23. Pe baza acestui text avem la p. 23: ” dacă pentru trupul şi sângele Mântuitorului manifestăm o grijă deosebită ca nu cumva vreo fărâmitură să cadă jos şi să o pierdem, atunci aceeaşi grijă datorăm şi faţă de cuvintele lui Hristos din Scriptură, pentru că păcatul este acelaşi în cazul pierderii”. Suntem cu totul de acord!/

Cina de la Emaus provoacă autorului o adâncă înţelegere duhovnicească a evenimentului scriptural, de care ne-am bucurat mult. La Emaus „El S-a contopit cu pâinea euharistică pe care a oferit-o ucenicilor spre hrană, săvârşind astfel prima Liturghie euharistică după învierea Sa. Astfel, cei doi ucenici sunt primii care se împărtăşesc cu trupul lui Hristos euharistic, Cel jertfit, mort, înviat şi penetrat de energiile Duhului Sfânt. Aşadar cunoaşterea şi unirea deplină cu Hristos s-a realizat nu în cuvânt, ci în Hristos Cel euharistic”, p. 24. Adică nu L-au văzut pe Hristos numai din cuvintele Sale spre ei, ci doar li s-a încălzit inima de către Duhul. Dar, când s-au împărtăşit cu El euharistic, atunci Ucenici L-au văzut în ei, L-au văzut duhovniceşte, pentru că era în ei şi cu ei.

Liturghia cuvântului se împlineşte în şi prin „Liturghia euharistică, Taină a tainelor, care transformă cuvântul dintr-un simplu mesaj despre Iisus, într-o participare reală la viaţa Sa dumnezeiască”, p. 24./ Tot la Emaus, în „experienţa euharistică, liturgică, se produce şi se conştientizează deplin şi fiorul sfânt al întâlnirii şi unirii cu Hristos”, p. 24, cf. Lc. 24, 32.

„Orice pasaj din Biblie, şi în special din Evanghelie, trebuie privit şi înţeles ca mesajul adresat de Dumnezeu nouă acum, când ne caută să ne vorbească, să intre în casa noastră, să ne mântuie. A citi, a rosti sau a asculta cuvântul fără această credinţă, înseamnă a rămâne exteriori cuvântului şi puterii sale”, p. 25/ Şi autorul dă un ex. extraordinar prin II Regi 12, 1-13 despre ce înseamnă a primi pasiv cuvântul, a-l recepta ca pe unul care nu te vizează şi apoi despre cuv. care te vizează şi care produce efecte imediate în fiinţa ta, p. 25./

Cât timp, spune autorul, David a crezut că Natan vorbea despre altcineva şi nu despre el, parabola i-a fost exterioară. Nu l-a atins. Şi când nu l-a atins el a făcut judecăţi de valoare. Însă, „în momentul în care profetul îl avertizează că el este omul la care se referă cuv. Domnului, şi că el şi fapta sa sunt înfierate de cuvânt şi că destinul lui este implicat în cuv. Domnului, David nu mai face contestări şi aprecieri, ci săvârşeşte pocăinţa: „Am păcătuit înaintea Domnului!” [ II Regi 12, 12]”, p. 25/ „implicarea în mesajul cuvântului coincide cu iubirea, iertarea şi mila lui Dumnezeu întoarse spre lume”, p. 26/

Chemarea lui D. e o chemare mereu actuală „care ne vizează” la modul personal, p. 26/ Societatea unde cuv. lui Dumnezeu nu rodeşte este una marcată de secularism, p. 26./

*

¶ Pr. Conf. Dr. Vasile Citirigă, „Taina omului şi tragedia lui în epoca postmodernă”, în „Ortodoxia” LVII [2006], nr. 3-4, p. 27-44./ Taina omului „este legată pe veci de taina lui Hristos”, p. 27./ Sufletul şi trupul omului participă la chipul lui Dumnezeu în om, pentru că „frumuseţea zidită după chipul lui Dumnezeu este, desigur, cea care zace în mormânt, adică trupul nostru”, p. 28/ Observ la autorul nostru şi la alţi teologi români, că au o jenă, o reţinere în a cita din cărţile de cult, din Vieţile Sfinţilor…O reţinere nefirească pentru un teolog ortodox./

Primul idol al culturii moderne a fost „cultul civilizaţiei”, p. 30/ Al doilea idol e ştiinţa modernă, p. 31./ Autonomia este un alt idol, p. 31/ S-a zeificat raţiunea umană şi s-a prezentat raţiunea „ca substitut al credinţei în Dumnezeu”, p. 31./ Dar raţiunea s-a negat pe sine şi s-a ajuns la „despotismul absurdului”, p. 31/ Alt idol, identificat de către autor, este cel al progresului istoric al umanităţii, p. 31/ S-a sacrificat pe altarul idolului progresului trecutul, tradiţia, adevărul, p. 31/ Raţionalismul a eşuat în iraţionalism şi subumanism, p. 31/ „Obsesia paranoică a rasei pure…ca şi materialismul marxist …[sunt o formă de idolatrizare [autorul spusese: idolatrie n.n.] a materiei”, p. 35./

Omul s-a dezumanizat, fiindcă „despărţindu-se de Hr, a fost cuprins de întuneric”, p. 35/ Cf. Al. Schmemann, „Euharistia. Taina Împărăţiei”, trad. de Pr. Boris Răduleanu, Ed. Anastasia, Bucureşti, f. a, p. 189: „omul se hrăneşte cu dorinţele întunecate de a-l dezumaniza pe om”, cf. n. 32, p. 35. /

„Tragedia omului modern şi postmodern provine din faptul că în el se află pentru totdeauna dorul de Dumnezeu, căutarea lui Hristos”, p. 36/ „slăbirea legăturii cu D. a atras după sine ştergerea conştiinţei [conştientizării n.n.] stării de păcătoşenie; virtutea constă mai degrabă în dovedirea capacităţilor trupeşti decât în statornicia în binele revelat; sfinţenia nu are valoare, pt că nu i se atribuie valoare veşnică; Tainele sunt confundate cu acte magice, Biserica e văzută ca o asociaţie pământească, având menirea de a realiza lucruri pământeşti, credinţa e confundată cu superstiţia, spiritualitatea cu orice act de cultură, iar cultul este perceput ca un spectacol, ca o reprezentaţie”, p. 38./ Se observă că Sf. Icoane şi Sf. Cruce sunt idolatrizate separat de Sfinţi şi în locul lor, p. 38. /

Mascarea, ascunderea identităţii proprii la nivel social, spune autorul nostru, generează suspiciunea, neîncrederea generală, p. 42/ Asta accentuează stresul şi nesiguranţa, p. 42. Perfect de acord./ „Omul adevărat este omul virtuţii, omul virtuos, statornicit în bine, acela care dovedeşte tărie în împotrivirea faţă de păcat şi în viaţa căruia se vede prezenţa lui Hristos prin comportament şi atitudine”, p. 44/

*

¶ Drd. Bogdan Scorţea, „Despre vederea lui Dumnezeu în lumină” în „Studii Teologice”, seria a III, anul II [2006], nr. 1, p. 100-120./ Despre „lumina slavei Sale” la Baruh 5, 9, p. 104/ Două erori grave, din punctul de vedere al experienţei harice, în textul autorului n.: 1. „dintre care cea mai apropiată de tronul slavei este Lumina”, p. 101 şi 2: focul, fulgerul, norul din VT sunt pentru autorul n. „elemente care deţin lumina şi o răspândesc impur şi neuniform”, p. 104. Pentru 1: lumina lui Dumnezeu iradiază din fiinţa Treimii şi nu e numai „cea mai apropiată de Dumnezeu” şi 2: toate elementele revelaţionale scripturale, ca nor luminos, tunet, fulger, vânt, car de foc…reprezintă aspecte ale luminii divine şi nu sunt niciodată impure şi neuniforme. /

„Pe Tabor are loc o pregustare a Învierii şi a Celei de a doua veniri a Mântuitorului”, p. 108/ Autorul înţelege că înv. Părinţilor despre lumina dumnezeiască şi relatările despre ea au o unitate duhovnicească, p. 114, ceea ce e foarte adevărat./ „Însuşirile fireşti ale omului nu sunt desfiinţate de întâlnirea cu divinul, ci lărgite…transfigurate, aduse către un nivel de desăvârşire, simultan cu conştiinţa [conştientizarea n.n.] prezenţei în acea lumină suprafirească”, p. 117. /

*

¶ Yuri Valerievici Maksimov, „Teodor Abu Qurrah. Teologul uitat”, trad. de Drd. Eugeniu Rogoti, în „Studii Teologice”, ser. III, II [2006], nr. 1, p. 195-204./ Babilon = Bagdad?/ Sf. Teodor Episcopul Haranului este Abu Qurrah, adică tatăl mângâierii. /Nu ni s-au păstrat Vieţile Sfinţilor din Antiohia. / D-l Cairala, aghiograful Patriarhiei de Antiohia, crede că acesta poartă numele de Teodor de Edesa în lista Sf. antiohieni, p. 201/ S-au păstrat 43 de lucrări de la Sf. Teodor în greacă şi o mulţime de manuscrise în arabă, p. 202./

După spusesele Sfântului Teodor însuşi, el ar fi scris 30 de lucrări în lb siriacă dar manuscrisle sunt considerate dispărute, p. 202/ Dintre operele arabe păstrate până azi: „Despre cinstirea Icoanelor”, „Împotriva iudeilor”, ” „Caracteristicile religiei adevărate”, ” Despre Sinoade”, „Despre moartea lui Hristos”, „Despre metoda cunoaşterii lui Dumnezeu”, „Despre teologia naturală”, „Despre Sfânta Treime”, „Despre libertatea voinţe” etc., p. 202./

20 dintre tratatele sale în greacă sunt dialoguri cu ereticii pe care i-a întâlnit în viaţa sa: nestorieni, monofiziţi, origenişti, p. 202 iar 17 tratate sunt contra islamului, p. 202/ Între 816-829 l-a tradus pe Aristotel în arabă cu „De virtutibus animae”, p. 202/Prima ediţie critică a operelor sale cuprinde 17 dintre lucrările sale despre islam [3, 8, 9, 18-25, 32, 35-38], p. 202. Nici autorul rus, şi nici traducătorul român, nu dau vreo trimitere spre ediţia critică la subsol. /

Ca episcop de Haran, p. 203, Sf. Teodor a avut confruntări teologice cu musulmanii şi ele au fost notate de diaconul Ioan, p. 204./

*

¶ Pr. Prof. Dr. Constantin Coman, ” Despre recursul studiilor sistematice la Sf. Scriptură”, în „Studii Teologice”, ser. III, II [ 2006], nr. 2, p. 181-193. /Studiile sistematice tb să facă recurs la textul biblic, p. 182. Suntem de acord!/ „Teologia dogmatică actuală este mult mai puţin biblică decât este teologia sistematică a Sfinţilor Părinţi”, p. 182/ Cităm Scriptura numai izolat, ruptă din context, p. 183/

Se ignoră unitatea discursului biblic, p. 184/ Riscul selecţiei subiective, p. 184/ Se accentuează prea mult pe literă, în detrimentul Duhului Scripturii, p. 184/ Nedreptăţirea unităţii textuale tematice extinse, p. 184/ Asistăm la un „dictat al cuvintelor în dauna faptelor”, p. 185. E foarte profundă şi atentă observaţia autorului nostru!/ Asistăm la „separarea Bibliei de istoria biblică”, p. 185. /

„Credinţa n. se întemeiază pe istoria consemnată şi comentată de Sfânta Scriptură , nu pe Sf. Scriptură. Credinţa noastră este întemeiată pe prezenţa şi lucrarea continuă a lui Dumnezeu în istorie, despre care dau mărturie numeroasele cărţi biblice scrise într-un interval de peste o mie de ani”, p. 185./

Trebuie să avem în vedere „contribuţia decisivă şi indispensabilă a Sfântului Duh la actul înţelegerii”, p. 189/

*

¶ Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, „Ortodoxia şi Europa”, în „Ortodoxia LIV [2005], nr. 3-4, p. 3-6./ „Cultura secularizată se întemeiază pe separaţia radicală dintre domeniul public şi cel privat”, p. 3/ „popoarele sau neamurile sunt realităţi concrete voite de Dumnezeu după planul Său veşnic de creare a lumii”, p. 4/

*

¶ Pr. Conf. Dr. Vasile Citirigă, „Temeiurile dogmatice ale vieţii veşnice”, în „Ortodoxia” LVI [2005], nr. 3-4, p. 56-77/ „Ca şi în pers. lui Hr., caracterul mântuitor al Bisericii constă în unirea intre divin şi uman”, p. 71/ Sfintele Taine „sunt acte ale unirii dintre divin şi uman”, p. 71/ „Ele actualizează mereu lucrarea mântuitoare a lui Hristos…şi prin aceasta susţin Biserica […] Prin Taine, credinciosul primind roadele răscumpărării, trăieşte anticipat şi gustă din bogăţia vieţii veşnice, pe măsură ce se uneşte cu Hristos”, p. 71/

Autorul vorbeşte despre îndumnezeirea noastră ca despre un temei al vieţii veşnice, p. 73./ Pentru autor temeiurile vieţii veşnice sunt: 1: Sf. Treime: temeiul fundamental al vieţii veşnice, p. 57-61; 2: omul – fiinţă creată pentru eternitate, p. 61-65; 3: Iisus Hristos – uşa spre viaţa veşnică, p. 65-70; 4: Biserica şi Sfintele Taine, p. 70-73; 5: îndumnezeirea credincioşilor, p. 73-76. /

Viaţa veşnică „poate fi experiată în parte şi în condiţiile vieţii pământeşti”, p. 76./

*

¶ Pr. Lect. Dr. Daniel Benga, „Încercări de epistemologie teologică ortodoxă”, în „Ortodoxia” LVI [2005], nr. 3-4, p. 89-108./ Obiectul cunoaşterii teologice e Dumnezeu, p. 89/ Autorul se întreabă, în mod îndreptăţit, despre cum putem vorbi ştiinţific despre Dumnezeu şi, dacă nu cumva discursul teoretic nu este el însuşi o patologie, o schizofrenie, p. 89/ „Teologia autentică este liturgică, este doxologică”, p. 90/ „Orice experienţă religioasă autentică nu poate avea loc decât în spaţiul eclezial”, p. 91/

„Teologia ort. este prin excelenţă o teologie harismatică şi liturgică”, p. 91/ „Din perspectiva istoriei Bisericii nu se poate vorbi de istorie profană, [adică] de o istorie în afara acţiunii şi prezenţei Logosului divin”, p. 91./ Autorul dedică un capitol de circa două pagini subiectului: „Hristocentrismul teologiei ortodoxe”, p. 92-93./

„În afara lui Hristos suntem în istorie asemeni luceafărului lui Eminescu, morţi, frumoşi, cu ochii vii”, p. 92./ „Teologia este întotdeauna vie, o formă de ierurgie sau lucrare sfântă, ceva care schimbă viaţa noastră”, p. 93/ „Dogmatica se naşte din cristelniţa Botezului, vechile simboluri de credinţă baptismale nefiind decât o mărturisire triumfătoare a Treimii”, p. 93./

„Teologia devine o mărturie despre Viaţă”, p. 93/ Teologia raţională şi cea apofatică sunt pentru autor complementare, p. 94. / „a experia înseamnă şi a pătimi„, p. 94./ Teologia ca cunoaştere experiativă a lui Dumnezeu e harismatică, accentuează autorul n., p. 96/ Pentru Părinţi ort. există ” o metodă de teologhisire dublă, teologia ştiinţifică nefiind decât urmarea contemplării luminii necreate”, p. 97./ Cugetarea este un ” act eminamente personal”, p. 98/

Părintele Benga susţine că funcţia didascalului din vechime a fost preluată astăzi de teolog, p. 98. Oare e aşa?! Didascalul era harismatic iar teologul de astăzi tb să fie la fel de harismatic ca primul, ca să pretindă că poate explicita credinţa ortodoxă în mod acurat. / Autorul observă în teologia ortodoxă actuală un dezechilibru între viaţa bisericească şi etosul ortodox şi gândirea teologică şi duhul comunităţii eclesiale, p. 98-99.

Şi noi observăm acest lucru dramatic. Credincioşii noştri n-au, în marea lor majoritate, percepţie teologică profundă asupra credinţei Bisericii, ci se dedau unei experienţe liturgice fără parametrii corecţi ai Tradiţiei, de unde teologia e dispreţuită pentru o experienţă fără teologie. De aici reacţiile anormale care se petrec între trăitori şi teologi, ca şi când am putea fi teologi fără să fim şi trăitori ai credinţei ortodoxe sau am putea să fim credincioşi fără racordarea noastră reală şi profundă la teologia Bisericii.

Concluzia autorului n. e aceea că: o „teologie ruptă de experienţa eclesială devine repede sterilă şi intelectualistă”, p. 99 Cu totul de acord!/ Teologia universitară, spune aut. n., trebuie să aibă caracter existenţial, p. 99. Suntem din toată inima de acord cu acest enunţ!/ În Dogmatica sa, Sf. Ioan Damaschin a făcut ” o comparaţie ştiinţifică” a dogmelor, adică ” a separat materialul adevărat de cel eretic”, p. 100/

Munca teologului ortodox nu e un scop în sine, precizează autorul, p. 100/ Despre organizaţia „Oastea Domnului” din Biserica Ortodoxă autorul spune că este ” o mişcare pietistă” şi că, cântecele ei sunt în mare parte „străine Ortodoxiei prin accentul exagerat pus pe viaţa morală ca rezultat al eforturilor omului, înglobând astfel un antropocentrism disimulat şi periculos pentru viaţa creştină autentică”, p. 101. Şi noi credem acest lucru, din păcate! Ea este o expresie a credinţei ortodoxe de masă, care vizează individualul sau grupul lor, segregat de Biserică şi în care atenţia e canalizată numai spre o abordare acţională a credinţei, joasă, fără tangenţă cu o teologie profundă. Din păcate acest tip de înţelegere a teologiei ortodoxe e cel mai răspândit în România actuală, pentru că nu presupune să ai studii profunde de teologie, ci numai un entuziasm care trebuie canalizat din punct de vedere ortodox. /

Autorul n. crede, şi suntem cu totul de acord, că în rândul teologilor ortodocşi de astăzi e nevoie de o „libertate creatoare, de o interpretare creatoare a întregii istorii a Bisericii şi a întregii Tradiţii moştenite de la Sfinţii Părinţi”, p. 103. Se observă formaţia de istoric al Bisericii a părintelui nostru, de unde viziunea sa largă asupra prezenţei şi lucrării lui Dumnezeu în istoria Bisericii şi în contemporaneitate ./ Cf. n. 49, p. 103: „Aşa numita mântuire prin cultură susţinută de Constantin Noica este din pdv al teologiei un non-sens”, p. 103. Corect!/ Autorul desprinde din anumite ex. patristice pe care le redă, 3 principii fundamentale, spune Sfinţia sa, ale metodologiei patristice în folosirea culturii şi a filosofiei păgâne: 1: folosire atotcuprinzătoare; 2: diferenţierea atentă a ceea ce e folositor ; 3: prelucrarea celor selectate într-o nouă unitate, p. 105. Îi dăm dreptate autorul. Cuprinzi, selectezi şi reintegrezi într-o nouă manieră, într-una personală, datele culturale, teologico-eterodoxe sau filosofice în teologia ta.

Asta presupune să mergi fără inhibiţii la surse diverse, să le studiezi, să îţi impropriezi lucrurile care se mulează pe teologia ortodoxă şi să le rescrii, să le reintenţionezi în mod ortodox. / „Apofatismul este un sens sigur al unei dispoziţii a minţii conform adevărului”, p. 107. Cam greoi spus dar e adevărat enunţul. Apofatismul ortodox este tot ceea ce vezi în extaz şi apoi verbalizezi. Iar tot ceea ce vedem în vedenie/ extaz e adevărat, e conform adevărului dumnezeiesc. /

„Cunoaşterea lui Dumnezeu îşi păstrează permanent caracterul ei paradoxal, fiind în acelaşi timp cunoaştere şi necunoaştere, vorbire şi tăcere”, p. 108/

Pr. Dorin Picioruş.

Did you like this? Share it: