Suportabilitate şi aroganţă

Nu putem să suportăm jignirile pentru că suntem orgolioşi, suntem mândri. Dacă am conştientiza păcatele noastre ne-am da seama că orice jignire, oricât de fantezistă, are o realitate în noi, datorită păcatelor noastre.

Pentru că suntem păcătoşi…pentru acest lucru şi merităm să fim traşi la răspundere. Sau, noi înşine care ne suduim, care ne ocărâm spre smerire şi ispitele care ne vin de la oameni şi de la demoni şi de la trupul nostru sunt spre smerirea noastră…

Însă, ispitele, cum spune Sf. Pavel, nu sunt mai presus de suportabilitatea noastră. Nu suntrem lăsaţi să fim ispitiţi de către demoni mai mult decât putem răbda. Păcatul e alegerea noastră şi nu e cauzat de ispită!

Ispita e o tentare spre păcat, o atragere spre păcat dar nu păcatul în sine. Păcatul e alegerea noastră de a consimţi cu ispita, de a o urma şi de a-i urma ei continuu, de a persista în el.

Dacă vrem să fim ortodocşi şi să nu avem ispite cerem un lucru care nu ne foloseşte. Ispita, ca şi experienţa păcatului, biruirea noastră de păcat ne sunt folositoare pentru că …ne smeresc. Făptuirea ascetică fără smerenie, cunoaşterea fără smerenie şi fără dragoste e satanism curat. E grandilocvenţă. E adulare de sine.

Înfumurarea, aroganţa…e rodul părerii bune despre sine. Această părere bună despre sinele nostru este denumită adesea lăsare a întăriturilor slavei deşarte să vieze în noi, în inima noastră. Când lăsăm buna impresie despre noi să troneze în noi atunci suntem aroganţi.

Aroganţa nu e justificată decât de lene. Când eşti leneş şi nu faci prea multe, dar ţi se pare că ai făcut ceva bun totuşi…atunci te umfli în pene, devii arogant şi această aroganţă se manifestă ca nesuportare a opiniei altuia sau a mustrării reale, atente, duhovniceşti, care a identificat ceva defect în comportamentul tău.

Suportabilitatea este un rod al dragostei, al înţelegerii, al îngăduinţei. Când înţelegi pentru ce un om se comportă aşa sau altfel, atunci ştii să priveşti îngăduitor spre el. Uneori trebuie să fim foarte îngăduitori cu multe. Ni se cere să suportăm multe.

Dar, dacă nu mai suportăm, dacă nu le mai suportăm, nu suntem neapărat aroganţi…ci mustrători ai răului, ai păcatului. Diferenţa între aroganţă şi sfătuire e aceea că aroganţa se ceartă din iubire de sine pe când sfătuirea vizează binele altuia şi nu al tău.

Sfătuieşti spre binele real al altuia, atunci când vezi că e receptat sfatul tău. Nu trebuie să sfătuim pe cineva atunci când el nu ne-o cere. A ne băga în seamă, a arunca sfaturi în dreapta şi în stânga nu înseamnă sfătuire ci aroganţă.

Există o aroganţă a omului prost dar şi o aroganţă a omului cultivat. Omul rudimentar are aroganţa puţinului făcut. Cel cultivat are aroganţa celui care munceşte mult…are vanităţi speciale. Doreşte să facă o impresie extraordinară de fiecare dată, chiar dacă nu depune efort tot la fel de mult ca atunci când a fost elogiat pe drept, pentru ca să fie cotat la aceleaşi standarde.

Însă, greşeala intelectualului vanitos e că se raportează la trecut, la însemnele, la galoanele trecutului şi nu la cele ale prezentului. Dacă nu ştim ceva şi suntem totuşi o somitate într-o anume materie, nu trebuie să ne fie ruşine că nu ştim acel lucru!

Neştiinţa e ceva uman, e propriu celui mărginit, celui creat…A nu vrea să cunoşti, când poţi să cunoşti, atunci e ruşinos. Sau, când ar fi trebuit să ştii în mod neapărat anumite lucruri…

Aroganţa are nevoie de răbdare. Suportabilitatea e o exersare a răbdării. A purta ispitele, a purta neajunsurile altuia…e o umplere de har a noastră de către Dumnezeu, atunci când vede că persistăm în răbdare, în dragostea răbdării. Ca să rabzi trebuie să ai nobleţe, să ai atenţie, să ai dragoste, să ai cumsecădenie faţă de altul, de fratele tău.

Poţi să simţi ce trebuie să faci, cum trebuie să vorbeşti…numai dacă înveţi să asculţi, dacă înveţi să ierţi, dacă înveţi să ai grijă să nu întrerupi dragostea faţă de nimeni, chiar dacă alţii o întrerup faţă de tine.

Pr. Dorin