358414113_c30b9a3dfa -

Noi suntem mulţi…şi nu ne vede nimeni

Eroismul neavenit este eroismul grandilocvenţei. Când eşti străbătut de fiorul imaginii de sine sau a preţiozităţii de sine vrei să dai întotdeauna replică. Te muşcă dorinţa de a da replică, de a răspunde crud, de a-l face pe celălalt. Un fel de : „Te-am făcut în cuvinte… ce rămâne de făcut?!”, ca să parafrazăm hitul românesc: „Te-am văzut, mi-ai plăcut, ce rămâne de făcut?!”.

Eroismul neavenit se naşte în gaşcă, în cercul de prieteni…care îl muşcă pe cel singur sau ultragiat de cât mai mulţi. E un fel de dorinţă perversă de a ironiza, băşcăliza sau sugruma pe cel stigmatizat, indiferent dacă pe drept sau pe nedrept. Noi suntem mulţi…el e proscrisul. Deci în el trebuie să lovim! Sau dacă nu e proscris atunci să-l minimalizăm, pentru că noi suntem apăraţi de…imaginea bună pe care o avem.

Un fel de noi suntem zece şi luăm la bătaie un câne, cu cataroaiele de pe marginea drumului. Dar, dacă o şatră de câini ne atacă şi noi suntem singuri…atunci înţelegem că adevărata luptă nu se duce cu gaşca ci de unul singur. Nu trăim pentru alţii ci pentru noi, asumându-ne bunele şi relele noastre! Dar, trăim comunitar, trăim în comunităţi…Însă, dacă nu gândeşti tu, ci gândeşte grupul tău pentru tine, atunci când eşti singur…şi te înconjoară 10 câini sau când dai ochi în ochi cu cel pe care l-ai stigmatizat în scris sau pe la colţuri, nu mai poţi să răspunzi cu gaşca ta…ci de unul singur. Iar ca să răspunzi privirii lui, feţei lui, trebuie să ştii diferenţa dintre reverenţă şi futilitate.

Şi o femeie din mulţime a zis: …gură de aur!

Glasul mulţimii manipulate poate striga: răstigneşte-l sau X preşedinte! Nu contează cât adevăr e în ţipăt…dacă iese ceea ce trebuie să iasă, adică ce vor unii să iasă. Contează că masa, dacă e mare…declanşează răscoale, răzmeriţe, asasinate, războaie…şi nimeni nu îşi asumă relele comise. Numai apelul la conştiinţă naşte confesiunea şi remuşcarea! Dar dacă aştepţi ca istoria să facă lumină asupra unor tulburări şi conflicte sociale…poate că trebuie să aştepţi, uneori, mai multe vieţi decât trebuie iar noi avem numai una…

Însă, când cineva ridică glasul din mulţime şi posedă certitudinea adevărului…atunci acel om este emblematic. Femeia care i-a dat supranume Sfântului Ioan, patriarhul Constantinopolului şi l-a făcut Gură de Aur sau Sfântul Pafnutie episcopul, care la Sinodul I Ecumenic, deşi ascet, pustnic, a cerut în mod expres Părinţilor co-sinodali ca preoţii şi diaconii să nu renunţe la soţie, dacă sunt căsătoriţi…prin afirmaţiile lor, au emblematizat, au chintesenţiat rolul extraordinar al persoanei conştiente de adevăr, care iese din mulţime şi îşi asumă caracterul de lider, de conducător în materie de indicare a adevărului.

Istoria sfântă a Bisericii e plină de paradoxul acţiunilor unice ale unor persoane. Cineva a contat mai mult decât o mulţime de oameni, într-un anumit moment sau într-un anumit secol. Nevoia gratuită de eroism nu se încadrează însă în statutul de om providenţial în Biserică. Eroismul gratuit este eroismul fără luptă, este eroismul închipuit, este eroismul când nu există prigoane. Acest fel de eroism e tipic omului mic, dar cu o mare părere despre sine. El se propune viteaz, pare să aibă strategii, se consideră un apărător al unui crez…însă, când vine momentul cheie să fie erou…nici nu sesizează momentul. Omul providenţial acţionează însă când vine momentul. Pentru mine este uluitoare prestaţia Sfântului Maxim Mărturisitorul, în faţa celor 4 patriarhi ai vremii sale, care cu toţii erau eretici monotelişti…şi el îi înfruntă pe toţi, el luptă cu toţi, împotriva tuturor, pentru că ştia că adevărul e de partea sa. Un asemenea moment este un eroism unic, providenţial, absolut necesar!

Însă eroismul de apă mică sau de grup, de gaşcă, eroismul denigrării, al şaradei, al băşcăliei este eroismul statului pe bancă, în timp ce mănânci seminţe şi vezi cum unii construiesc de mama focului o mare clădire. Şi zici: Bă, ce proşti sunt!…Ei nu văd mă, că această clădire nu e frumoasă?!. Însă clădirea e şi scumpă…e şi frumoasă, numai că ţie, comentatorului de pe bancă nu îţi place, din singurul motiv că nu e a ta. Dacă puteai să faci şi tu una, atunci ar fi fost cea mai frumoasă şi te-ar fi enervat la culme, un alt neavenit, care ar fi mâncat seminţe, pe o bancă şi ar fi zis aceleaşi cuvinte…

Însă, ca să ai adevărul de partea ta…nu trebuie să te autopropui…ci să laşi pe Dumnezeu să te aleagă, ca să vorbească prin tine.

Era atent să nu facă dezacorduri…dar nu era atent să nu se vadă că e prost-crescut

Frica de futilitate, de frivolităţi, de lucruri uşoare…într-o discuţie serioasă e apanajul intelectualului gonflat. El se teme să nu fie crezut prost dacă nu ştie un cuvânt, dacă foloseşte o construcţie lingvistică şocantă, dacă se exprimă extrem de personalizat…Nu vrea să îşi strice imaginea când vorbeşte cu alţi oameni bine clasaţi în domeniul oratoriei…şi de aceea atenţia lui este eminamente lingvistică şi nu…morală.

E atent la cuvinte, vorbeşte rar, vorbeşte prea expresiv, are o mimică şi o gestică tracasantă…dar nu e atent la gradul de penibilitate care emană din el. Nu îşi dă seama că e caricatural dacă nu este ceea ce pretinde că este. El crede că dacă ştie a vorbi legat, în fraze stereotipe…e profund, are o gândire originală. Grija lui e să fie în argoul clasei în care se află.

Şi argoul, în viziunea noastră, nu e numai marca mărginaşului de oraş sau sat, ci şi a intelectualului abţibild, care se produce greu în fraze cu impact dar are o meliţă uluitor de nerafinată când vorbeşte…intim, adică prieteneşte. Îţi dai seama de unde este…când vrea, cu tot dinadinsul, să îţi arate că a ieşit din litere, din beton şi din cuvântul…impecabil. Însă impecabilul…nu are nimic de-a face cu frica de futilitate. Frica de futilitate e grija de a vinde o imagine, când eşti chiar întruchiparea imaginii pe care nu o admiţi.

Dacă vrei să fii tot timpul preţios…eşti barbar. Dacă nu zâmbeşti din când în când eşti lânced la creier. Dacă nu ai simţul vieţii ai început să miroşi a sarcofag. Dacă vrei să fii pedant şi când toată lumea e stresată de pedanteria ta…trăieşti într-o lume paralelă.

Casc cânt te văd…adorm când te aud…

Pentru că tu vinzi lucruri care nu îţi aparţin. Casc pentru că eşti previzibil. Şi eşti previzibil pentru că eşti stereotip. Stereotipia ta constă în aceea că tu vrei să fii ca în poveşti şi nu ca în viaţa de zi cu zi. Îmi spui: Doamne ajută! la începutul conversaţiei noastre sau Bună ziua!, începi defectuos convorbirea cu mine, urmăreşti să îmi arăţi cât de impertinent eşti, nu dai dovadă de nici o maleabilitate, te eschivezi, cauţi să epatezi în mod fals, şi, în concluzie: am pierdut timpul vorbind cu tine.

Dacă ai fii tu însuţi ar trebui să fii serios. Ca să fii serios îţi trebuie să fii aşa tot timpul, în adâncurile inimii tale. Ca să fii serios cu tine şi cu alţii ar fi trebuit ca tot timpul să vezi subtil lucrurile şi oamenii, cu adâncimea lor. Şi, dacă ai fi fost aşa, ai fi avut un grad de duhovnicie în tine, de sfinţenie, de omenie. Însă, dacă tu eşti tot timpul frazeologic, dacă eşti plin de ambiţia de a mă convinge, dacă ai opinii oarecare pentru că eu am crezuri, iar tu îţi schimbi ideile, de la o zi la alta, cum îmi schimb eu ciorapii…de aceea vreau mai bine să dorm decât să te întâlnesc, oricare ai fi tu.

Să zică şi gura lui ceva…că şi el e om…

A replica cuiva, a răspunde cuiva, a avea o opinie într-o anume direcţie…înseamnă să ştii mai multe decât vorbeşti. Dacă tot ce ştii despre un anume domeniu sau realitate se cuprinde în două fraze …să nu dai replica niciodată, nimănui! O replică trebuie să aibă în spate o experienţă. Dacă vrei să ajuţi pe cineva cu replica ta…atunci trebuie să dai o soluţie, să ajuţi, să fii constructiv…şi nu demolation man. Dacă tot îţi răceşti gura sau îţi încălzeşti tastele…mai bine să zici şi tu ceva inteligent, de bun simţ, că lumea e plină de gunoaie!

Replica nu e o înjurătură niciodată! Aceea se numeşte abjecţie. Dacă ai o idee a ta şi vrei să îl strângi de gât pe altul ca să ţi-o creadă…atunci nu eşti numai fanatic…ci trebuie să ai de-a face şi cu un control medical. Credinţa care înjură, delapidează şi omoară…se numeşte ideologie. Când credinţa se ideologizează ea nu mai înglobează toată aria ei, tot conţinutul ei, ci numai direcţii separate. De aceea vezi frica de ecumenism, frica de postmodernitate, frica de secte, frica de UE, sentimentul falselor apocaliptisme şi revendicări, sentimentul pierderii identităţii…care sunt direcţii separate şi la care nu se dau soluţii, ci numai se fac atenţionări. Ele sunt discutate separat, segregaţionist şi nu au drept rezultat decât panica, disoluţia interioară, teroarea.

Extremismul…e rodul lui a te simţi neîncăpător

Dacă întrebi pe cineva în ce constă toate acestea…îţi va spune scurt şi truic: Atentează la Ortodoxia noastră! Cum?, îl întrebi tu…Şi nu poate să dea un răspuns concis, pentru că el are un răspuns general. Este observabil că extremismele din rândul Ortodoxiei româneşti pendulează între un neopietism a-dogmatic, care este indiferent mai mult sau mai puţin de o racordare la dogmele Bisericii şi la ierarhia reală şi canonică a Bisericii şi un tradiţionalism a-istoric şi fals-catacombal, care, paradoxal, e de provenienţă stilistă la noi, dar practicat de credincioşii ortodocşi care au citit fragmentar din Părinţii Bisericii şi care au fobie faţă de teologi, ierarhie, întâlniri cu alte culte sau religii, postmodernitate în general.

Neopietismul a-dogmatic, aşa cum îl denumim noi, doreşte să potenţeze viaţa ortodoxă la nivel comunitar şi familial, un lucru extrem de bun, dar fără bazele dogmatice ale credinţei ortodoxe ci numai la nivelul unei morale ortodoxe fără coloană autentic tradiţională. De aceea se mizează pe portul ortodox, pe o viaţă morală disciplinată, pe fapte de milostenie, pe venirea la Biserică, pe activităţi ce ţin de viaţa Bisericii…dar fără prea multă dorinţă de a aprofunda credinţa şi teologia ortodoxă patristică şi scripturală, pentru ca să înţeleagă cât de departe sau de aproape este de aceea.

Din acest motiv se pune accentul pe trăire, pe trăire după mintea fiecăruia, fără să se problematizeze veridicitatea, autenticitatea, normalitatea şi eclesialitatea trăirilor şi acţiunilor personale în concordanţă cu Tradiţia Bisericii. De aceea, creştinii ortodocşi care aderă la un astfel de mod de a gândi, nu dau doi bani pe viaţa teologică, nu îi interesează teologii, nu îi interesează ierarhia Bisericii, nu îi interesează discuţiile cu altfel de credincioşi…ci se repliază în comunităţi închise, refractare la noutatea dialogică. Pregătirea lor profesională este joasă şi au puţine studii, cel mai adesea sunt iradiaţi de gândirea din Mănăstiri şi Biserici cu o activitate predicatorială care pune accentul pe activitate şi mai puţin pe teologie. De aceea contează numai fapta şi mai puţin cunoaşterea.

Tradiţionaliştii a-istorici şi fals-catacombali sunt ceva mai erudiţi, dar cu o erudiţie nesistematică, fără legătură interioară şi ghidată de impulsuri predicatoriale aparent foarte îndrăzneţe. Stiliştii români mizează pe câţiva Sfinţi contemporani, ca Fericitul Serafim Rose, Fericitul Averchie, Sfântul Ioan Maximovici etc., ca şi tradiţionaliştii a-istorici dintre noi, şi supralicitează pe baza lor ideea de prigoană, de maculare a credinţei ortodoxe şi de vremuri apocaliptice.

Din acest motiv ei nu suportă prezentul pentru că nu îl vor, trăiesc în trecut şi interpretează trecutul într-un mod static, de unde denumirea noastră de a-istorici şi, pentru că nu suportă mai nimic din ce se întâmplă acum şi pentru că Biserica se reduce pentru ei doar la Sfinţi, la credinţă şi la locaşurile de cult şi nu văd Biserica vorbind şi lucrând în lume, au impresia că sunt prigoniţi în mod constant şi că viaţa lor este catacombală, că e în subterane, şi de aceea duc o luptă de gherilă cu orice înseamnă postmodernitate, deci contemporaneitate, cu ierarhia canonică a Bisericii Ortodoxe Române care are contacte cu alte culte, religii şi cu instituţii ale statului sau civile, cu dialogul de orice tip.

Diagnosticul nostru eclesial a încadrat două tendinţe asemănătoare, în două paradigme, deşi e subţire diferenţa dintre cele două curente de opinie. Pentru că ambele sunt refractare la nou, ambele nu îşi asumă lumea în care sunt şi ambele au discursuri necredibile pentru alţii, ci aplaudate numai în cercul lor restrâns.

Cum ar arăta un ortodox postmodern, de astăzi?

Ar fi un om care se interesează de toate în acelaşi timp. Nu poţi fi ortodox autentic postmodern, adică actual, dacă nu ai drept fundament întreaga teologie a Bisericii, fără tendinţe extremiste. Nu poţi să fii ortodox fără teologie, fără teologia care te învaţă să fii ascetic, să te nevoieşti la despătimirea ta. Nu poţi să fii ortodox fără viaţa în Biserică şi fără slujbele Bisericii. Nu poţi fi ortodox dacă nu ai o rânduială de viaţă frumoasă, în dependenţă de ierarhia Bisericii, de un duhovnic, de o comunitate liturgică şi frăţească. Nu poţi să fii ortodox autentic dacă nu ai o viaţă socială coerentă, o alfabetizare proprie momentului, o educaţie solidă, o profesie, un statut social câştigat prin muncă şi merite personale.

Nu poţi să fii ortodox dacă nu eşti la curent cu lumea ta, cu dezvoltarea culturală, economică, ştiinţifică şi tehnologică, dacă nu socializezi, dacă nu dialoghezi, dacă nu eşti un partener credibil şi onest. Tot ceea ce citeşti, ce afli, ce experiezi în viaţa ta trebuie aplicat la viaţa ta personală, la vârsta şi munca, la statutul pe care îl ai. Trebuie să ştii să asimilezi în tine şi să armonizezi într-un mod propriu ţie idei de conduită de la diverşi Sfinţi, oameni duhovniceşti, clerici, oameni de cultură, ştiinţă etc.

Final neaşteptat…

Dacă nu ştii să mulţumeşti şi să te bucuri când cineva te remarcă, când te bagă în seamă, tot ce am scris pe acest blog este enervant pentru tine! Nu mai citi acest blog dacă nu vrei să vezi că există oameni care gândesc diferit, altfel decât tine dar care gândesc frumos şi vor să trăiască frumos!

M-am săturat timp de aproape un an de zile de blogging de comentarii stereotipe, proaste, revanşarde, cheflii, de înjurături, spamuri, ameninţări, corecturi la textele noastre fără să le-o ceară cineva, ambiţii şi perfidii…

Se pare că adevăraţii comentatori nu sunt online sau trebuie să se nască, trebuie să îi învăţăm să se nască! Tocmai de aceea, într-un târziu, am înţeles de ce cam toată lumea scrie prost pe bloguri, chiar şi cei cu mari potenţe: pentru că cititorii, în marea lor majoritate, nu te stimulează în niciun fel să gândeşti echilibrat, să simţi frumos, să fii bucuros! De la absenteismul replicii de bun simţ la dezgustul pentru comentariile obscene sau tocsune…toate te cam fac să te laşi de scris.

Lăsarea de scris însă e o soluţie…extremistă. E soluţia omului cu clică în spate, care, dacă vede că nu e ascultat sau aplaudat imediat o lasă mai moale sau renunţă. […]

Ce te face să fii eroul nimănui?

Poate că e de reflectat…

Pr. Dorin Picioruş

Did you like this? Share it: