Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

istanbul escort istanbul escort beylikduzu escort istanbul escort

Zi: 20 noiembrie 2007

Pachetul de atenţie [20 noiembrie 2007]

Nectarius Info…ne publicitează începând de ieri. Mulţumim frumos pentru atenţia care ni se acordă!

*

Un post TV pentru slujbele ortodoxe în limba greacă.

De la

Ganiz

Ganiz, orGANIZe your Web Media

Aici găsiţi tot felul de posturi tv ale diferitelor confesiuni, unele cu subtitrare în română.

*

Catedrala mântuirii neamului va primi piatra de temelie peste o săptămână.

„Mai exact, pe 28 noiembrie [2007], profitind de prezenta tuturor ierarhilor in Bucuresti, la sedinta Sfintului Sinod, va fi pusa piatra de temelie, dupa ce, cum a anuntat Patriarhul, s-a decis ca amplasamentul viitoarei catedrale va fi pe terenul din spatele Palatului Parlamentului”.

Bucuria noastră e mare!

*

Dramatizarea blogurilor…un subiect interesant.

„Pornind de la ideea ca si cea mai noua forma de literatura, si anume blogul, merita sa fie transformata in piesa, teatre din cinci tari – Austria, Polonia, Ungaria, Italia si Romania – au initiat un proiect de scotocire a blogosferei pentru a gasi cele mai interesante jurnale care sa poata fi dramatizate si apoi puse in scena. Proiectul se numeste „Blog the Theatre“, iar Romania e reprezentata in acest demers de Teatrul Bulandra. Initiativa proiectului ii apartine Teatrului Schauspielhaus din Graz.”

*

Două articole personale din Sinaxis : 1 şi 2.

*

*

Despre intrarea în Biserică a Prea Curatei cu părintele Stephen.

entrancetheotokos1.jpg

*

Psa. Gianina.

Cine pe cine sminteşte?

mc03 -

Mi-am amintit recent de o întâmplare pe care am citit-o cândva într-o revistă ortodoxă…despre Fericitul Constantin Galeriu. Cineva rememora acolo un eveniment din viaţa, din tinereţea acestuia. Văzând că e puţină lume la Biserică, Fericitul Constantin s-a gândit să-i anunţe într-o zi pe enoriaşii săi, că duminica următoare îşi va face apariţia, la slujbă, însuşi…dracul.

Rezultatul acestui anunţ a fost acela că, în duminica viitoare, Biserica era plină de oameni, zi în care el i-a mustrat pentru că făcuseră efortul să vină pentru dracul la Biserică…dar nu şi pentru Dumnezeu.

Cineva care a fost prezent atunci şi-a amintit peste ani toate aceste întâmplări. Faptul este în sine foarte îmbucurător…dar acum. Însă atunci, această mustrare nu cred că le-a plăcut nespus. Şi povestitorul acestui fapt real, de mare duhovnicie, ne explică în articolul său…că nu prea a avut efect postum semnificativ întâmplarea aceasta pentru enoriaşi.

Dacă acum întâmplarea este minunată…atunci a fost un fapt banal sau chiar enervant. Naratorul nu ne-a vorbit despre adversitatea enoriaşilor, dar, cu siguranţă, că ea a existat.

Am adus în discuţie acest episod însă pentru a vorbi despre modul cum ne prezentăm credinţa în predicile momentului. Mulţi dintre noi preferă atitudinile plafonat-pietiste, discursul învechit ca formă, foarte generalizat şi abstract, fără aplicaţii directe, percutante la ascultători. Aducem în vizor imagini de sec 4 sau 18 dar nu şi de secol 21.

Parcă toată lumea uită cu desăvârşire faptul, că niciunul dintre Sfinţii Părinţi, atât de mulţi iubiţi şi pomeniţi nu aveau un limbaj caduc, impropriu ascultătorilor lor. Dacă ne-am privi în ochi ascultătorii, cu foarte mare acurateţe, am vorbi aplicat, despre păcatele şi modul de gândire contemporan nouă, despre dramele noastre. Tocmai de aceea ne-a plăcut tuturor părintele Savatie Baştovoi când a apărut ca glas ortodox…pentru că a îndrăznit să învingă inerţiile exprimării noastre bisericeşti şi a adus în actualitate probleme presante, curente, din dramatica noastră experienţă postmodernă.

O adevărată acomodare cu discursul patristic, născută din dragoste de ei, presupune a le urma în tonul răspicat şi delicat în acelaşi timp în care puneau problemele, în care vorbeau despre oamenii lor şi despre un mod de a gândi teologic în secolul lor şi de a trăi teologic.

Dacă vorbim cu durere despre lucruri atunci vom fi ai momentului. Dacă însă nu ne vedem patimile noastre şi nici ale lumii în care trăim nu putem nici să-i iubim pe oameni şi nici să apărăm puritatea dogmatică a credinţei ortodoxe.

Un ataşament repetitiv faţă de ideile Tradiţiei nu mi se pare, personal, un ataşament faţă de Tradiţia ortodoxă, ci o complacere în lene şi în mulţumirea falsă de sine. Pentru că astfel vorbeşti despre două lucruri, arhiştiute şi nu problematizezi o mie de lucruri care te întrec sau care reprezintă o durere enormă pentru toţi.

Dacă privim spre episodul cu care am început, tragem concluzia că e foarte lejer să îi iubeşti pe Sfinţi după ce ei au adormit…dar nu şi când ei erau în viaţă. Astfel că, de fiecare dată când ne entuziasmează post-factum Sfinţii să ne întrebăm sincer, în noi înşine, dacă i-am fi suportat atât de uşor dacă i-am fi avut duhovnici sau dacă ne-ar fi mustrat dur de tot. Să ne întrebăm dacă i-am fi suportat şi nu ne-am fi smintit la culme de ceea ce făceau şi ziceau, de modul cum se comportau şi care ne-ar fi întrecut puterea noastră de înţelegere şi mai ales lenea şi nesimţirea.

Dacă noi, cei de azi, ne smintim la fiecare pas…ce am fi făcut în faţa lor? Sau, mai bine, să ne gândim dacă noi, viaţa noastră lâncedă şi stearpă nu cumva i-ar fi smintit şi i-ar fi îngrozit infinit mai mult decât pe noi. Cred că ar trebui să reflectăm la acest lucru mai înainte ca să ne…smintim atât de repede.

Psa. Gianina Picioruş.

Cum e să vezi roşu în faţa ochilor sau despre post

O firmă specializată în fabricarea lentilelor de contact a făcut afacere bună cu o companie care creştea…găini. Găinile cărora li s-au pus lentile de contact roşii…s-au dovedit nişte păsări care nu au mai mâncat mult ci puţin, care se simţeau mult mai bine în această stare, de ochelariste în roşu, dar care…au început să producă ouă şi mai multe. Morala acestui fapt real: şi găinile, când postesc, dau mai mult randament! Ce fac însă creştinii ortodocşi când postesc?!

Unii încearcă să eludeze postul în chip şi fel, alţii îl poartă ca o mare povară, ca o traumă, alţii îl consideră doar o cură de slăbire, alţii vor să performeze în a nu mânca şi a nu bea nu ştiu cât timp…pe când alţii simt harul lui Dumnezeu în ei, în fiinţa lor, care îi face frumoşi, trăiesc o liniştire a sufletului şi a trupului lor din partea furiei patimilor şi o dulceaţă dumnezeiască care îi face să se simte într-o confortabilitate interioară extraordinară. Adică postul ţine de alegere, de împlinirea interioară şi de smerenie.

Postul nu e un scop în sine…ci e o cale de a produce cât mai multe ouă, precum găinile cu ochelari roşii. Dacă te afunzi în linişte, în bucurie, în milostivire faţă de alţii, în înţelegere şi în cumsecădenie atunci, realmente posteşti, pentru că realmente te bucuri. Dacă numai te oboseşti postind sau te umfli în pene că tu posteşti iar alţii nu postesc…eşti o găină neoutoare.

Paradigma găinii care posteşte numai dacă are ochelari, lentile de contact roşii e, în viaţa oamenilor, punerea în faţa creştinilor ortodocşi a însemnului că au de postit 40 de zile în postul Crăciunului. Dacă îşi pun aceşti ochelari ai postului, adică, dacă văd în post o bucurie şi nu o tristeţe…cu siguranţă că se vor bucura de rezultate îmbucurătoare.

Tentaţia mirosului de pastramă, tentaţia patului conjugal, tentaţia chiolhanului sau a degustării de la 4 pahare în sus rămân vii şi în timpul postului. Postul tocmai aceste lucruri vizează: revenirea la măsură în toate, revenirea la vigilenţă în toate, revenirea la propriile tale forţe în faţa păcatului. E foarte uşor să te dai de ortodox până nu eşti pus în practică! E uşor să te lauzi cu credinţa ta…până când eşti pus să ierţi, să nu mai mănânci, să nu mai bei, să nu mai faci sex, să citeşti o carte la 3 zile sau să baţi metanii, să priveghezi ore în şir sau să discuţi cuviincios despre lucruri foarte înalte, teologice, unde se cere nu numai perspicacitate dar şi cuminţenie a duhului.

Postul e urât de demoni şi de eretici pentru că el smereşte. Postul îţi dă să te vezi mic, neputincios, dacă nu eşti sprijinit de harul lui Dumnezeu în toate. Când stomacul ţi-e îndestulat poţi să faci osanale la toţi pereţii…Dar, atunci când picioarele îţi slăbesc, când trupul tău e deshidratat, când stomacul tău s-a făcut pungă, când gâtul tău e siteav şi abia mai poţi vorbi…postul te umple de frumuseţea lui Dumnezeu, de minunata şi dulcea Sa prezenţă în noi, pentru că numai când sunt slab prin smerenie…primesc tăria Sa prin harul lui Dumnezeu.

Expresia „am văzut roşu/albastru/negru [există mai multe variante] în faţa ochilor” înseamnă, în oricare dintre cazuri, întâlnirea cu ceva/cineva…care te-a surprins. Cineva care te uimeşte sau te scârbeşte cu ceva, care te sminteşte în rău sau în bine, care te împinge spre păcat sau spre fapta bună…e un om care te scurtcircuitează prin acţiunile şi vorbele sale.

Cel mai adesea aud spunându-mi-se, cum l-a smintit pe el sau pe ea cutare preot sau monah care i-a făcut sau i-a zis asta şi asta. Însă, de foarte puţine ori aud pe cineva să îmi vorbească despre faptul că cineva l-a smintit în bine, adică l-a pus să facă mai mult decât face el, l-a pus să fie mai bun, să fie mai atent, mai puţin ipocrit şi mai angajat în viaţa după Dumnezeu.

În timpul postului, în timpul spovedaniilor, în timpul necazurilor şi ispitelor noastre…dovedim adesea că suntem copii râzgâiaţi. Când vine treaba să dovedim că am înţeles ceva din eşecurile anterioare, din prostiile noastre, hodoroc-tronc le facem la loc. Adică nu cam învăţăm din propriile neajunsuri, nu punem la inimă răbdarea lui Dumnezeu cu noi…ci caruselul propriilor noastre tâmpenii se repetă. Când eşti tânăr zici că o să te mai îndrepţi…până n-o muri. Când eşti mai în vârstă trăieşti un regret jinduitor, unul în care îţi spui că ar fi trebuit să începi mai înainte cu pocăinţa…ca să ajungi la bătrâneţi luminoase, pline de sfinţenie.

Dacă postul e înfometare şi însetare…el trebuie să vizeze deopotrivă trupul şi sufletul. Niciunul dintre ele nu lucrează separat ci într-o reciprocitate şi conexiune perfectă şi directă. Dacă simt în trupul meu dulceaţa duhovnicească care îmi inundă deopotrivă sufletul şi trupul, atunci, în sufletul meu eu m-am angajat să postesc şi postesc cu înţelegere, rugându-mă, abţinându-mă şi manifestând milostivire, îndurare, înţelegere peste toţi şi toate. Postul sufletului meu trebuie să fie tot la fel de delicat şi de abrupt ca şi cel al sufletului meu.

În măsura în care, tot timpul, sufletul meu are exigenţa impecabilului, a frumuseţii de expresie şi de faptă…postul meu e continuu. Tocmai de aceea postul sufletului meu antrenează atât de firesc postul trupului meu şi ambele posturi, la unison, se umplu de măreţia slavei Sale. Căci omul, ca şi Biserica, sunt locaşurile lui Dumnezeu care se umplu de slava măreţiei Sale. Şi dacă în tine tronează Duhul lui Dumnezeu care te face viu şi e viaţa ta, a fiecăruia dintre noi, te-ai urcat prin post la locaşul întâlnirii cu Dumnezeu, în biserica inimii tale, unde te-ai adunat pentru Dumnezeu din toate cele din afară şi te rogi Lui cu mărime de inimă.

Sfinţii filocalici accentuează dimensiunea interioară, tainică a relaţiei noastre cu Dumnezeu, văzută ca o relaţie de jertfire în tăcere, a întregii noastre cugetări şi simţiri, pe altarul inimii, în faţa feţei lui Dumnezeu care e îndreptată spre noi. Postul nu poate fi fără această tăcere, însingurare interioară a duhului nostru şi în acelaşi timp fără comuniunea de strigare, de rugăciune cu Dumnezeu. Măreţia postului e aceea că îmbină tăcerea şi singurătatea cu relaţia şi cu bucuria. Pentru că pe de o parte te aduci în tăcere lui Dumnezeu, în lăuntrul fiinţei tale şi te pui în faţa Lui, dar, în acelaşi timp, tăcerea în faţa Lui naşte bucurie fără semăn, naşte înfrumuseţare, naşte primenire duhovnicească, naşte încântare şi vedere a slavei Sale.

Dacă nu cobori în post, dacă nu te smereşti…ca să te umpli de bucurie…nu faci ouă. Şi aceste ouă sunt cugetările, sfaturile experienţei, care au coajă, care au un contur lingvistic dar care conţin bucuria experienţei, bucuria frumuseţilor pe care le simţi şi le ai cu Dumnezeu şi care nu sunt din lumea asta. Din lumea asta sunt cârnaţii, maşinile, telefoanele…Dar din lumea cealaltă sunt frumuseţea şi bucuria dumnezeiască, liniştea şi candoarea, curăţia şi cuminţenia…lucruri rare…dar atât de căutate şi de scumpe!

Pr. Dorin Picioruş.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

istanbul escort istanbul escort istanbul escort