O firmă specializată în fabricarea lentilelor de contact a făcut afacere bună cu o companie care creştea…găini. Găinile cărora li s-au pus lentile de contact roşii…s-au dovedit nişte păsări care nu au mai mâncat mult ci puţin, care se simţeau mult mai bine în această stare, de ochelariste în roşu, dar care…au început să producă ouă şi mai multe. Morala acestui fapt real: şi găinile, când postesc, dau mai mult randament! Ce fac însă creştinii ortodocşi când postesc?!
Unii încearcă să eludeze postul în chip şi fel, alţii îl poartă ca o mare povară, ca o traumă, alţii îl consideră doar o cură de slăbire, alţii vor să performeze în a nu mânca şi a nu bea nu ştiu cât timp…pe când alţii simt harul lui Dumnezeu în ei, în fiinţa lor, care îi face frumoşi, trăiesc o liniştire a sufletului şi a trupului lor din partea furiei patimilor şi o dulceaţă dumnezeiască care îi face să se simte într-o confortabilitate interioară extraordinară. Adică postul ţine de alegere, de împlinirea interioară şi de smerenie.
Postul nu e un scop în sine…ci e o cale de a produce cât mai multe ouă, precum găinile cu ochelari roşii. Dacă te afunzi în linişte, în bucurie, în milostivire faţă de alţii, în înţelegere şi în cumsecădenie atunci, realmente posteşti, pentru că realmente te bucuri. Dacă numai te oboseşti postind sau te umfli în pene că tu posteşti iar alţii nu postesc…eşti o găină neoutoare.
Paradigma găinii care posteşte numai dacă are ochelari, lentile de contact roşii e, în viaţa oamenilor, punerea în faţa creştinilor ortodocşi a însemnului că au de postit 40 de zile în postul Crăciunului. Dacă îşi pun aceşti ochelari ai postului, adică, dacă văd în post o bucurie şi nu o tristeţe…cu siguranţă că se vor bucura de rezultate îmbucurătoare.
Tentaţia mirosului de pastramă, tentaţia patului conjugal, tentaţia chiolhanului sau a degustării de la 4 pahare în sus rămân vii şi în timpul postului. Postul tocmai aceste lucruri vizează: revenirea la măsură în toate, revenirea la vigilenţă în toate, revenirea la propriile tale forţe în faţa păcatului. E foarte uşor să te dai de ortodox până nu eşti pus în practică! E uşor să te lauzi cu credinţa ta…până când eşti pus să ierţi, să nu mai mănânci, să nu mai bei, să nu mai faci sex, să citeşti o carte la 3 zile sau să baţi metanii, să priveghezi ore în şir sau să discuţi cuviincios despre lucruri foarte înalte, teologice, unde se cere nu numai perspicacitate dar şi cuminţenie a duhului.
Postul e urât de demoni şi de eretici pentru că el smereşte. Postul îţi dă să te vezi mic, neputincios, dacă nu eşti sprijinit de harul lui Dumnezeu în toate. Când stomacul ţi-e îndestulat poţi să faci osanale la toţi pereţii…Dar, atunci când picioarele îţi slăbesc, când trupul tău e deshidratat, când stomacul tău s-a făcut pungă, când gâtul tău e siteav şi abia mai poţi vorbi…postul te umple de frumuseţea lui Dumnezeu, de minunata şi dulcea Sa prezenţă în noi, pentru că numai când sunt slab prin smerenie…primesc tăria Sa prin harul lui Dumnezeu.
Expresia „am văzut roşu/albastru/negru [există mai multe variante] în faţa ochilor” înseamnă, în oricare dintre cazuri, întâlnirea cu ceva/cineva…care te-a surprins. Cineva care te uimeşte sau te scârbeşte cu ceva, care te sminteşte în rău sau în bine, care te împinge spre păcat sau spre fapta bună…e un om care te scurtcircuitează prin acţiunile şi vorbele sale.
Cel mai adesea aud spunându-mi-se, cum l-a smintit pe el sau pe ea cutare preot sau monah care i-a făcut sau i-a zis asta şi asta. Însă, de foarte puţine ori aud pe cineva să îmi vorbească despre faptul că cineva l-a smintit în bine, adică l-a pus să facă mai mult decât face el, l-a pus să fie mai bun, să fie mai atent, mai puţin ipocrit şi mai angajat în viaţa după Dumnezeu.
În timpul postului, în timpul spovedaniilor, în timpul necazurilor şi ispitelor noastre…dovedim adesea că suntem copii râzgâiaţi. Când vine treaba să dovedim că am înţeles ceva din eşecurile anterioare, din prostiile noastre, hodoroc-tronc le facem la loc. Adică nu cam învăţăm din propriile neajunsuri, nu punem la inimă răbdarea lui Dumnezeu cu noi…ci caruselul propriilor noastre tâmpenii se repetă. Când eşti tânăr zici că o să te mai îndrepţi…până n-o muri. Când eşti mai în vârstă trăieşti un regret jinduitor, unul în care îţi spui că ar fi trebuit să începi mai înainte cu pocăinţa…ca să ajungi la bătrâneţi luminoase, pline de sfinţenie.
Dacă postul e înfometare şi însetare…el trebuie să vizeze deopotrivă trupul şi sufletul. Niciunul dintre ele nu lucrează separat ci într-o reciprocitate şi conexiune perfectă şi directă. Dacă simt în trupul meu dulceaţa duhovnicească care îmi inundă deopotrivă sufletul şi trupul, atunci, în sufletul meu eu m-am angajat să postesc şi postesc cu înţelegere, rugându-mă, abţinându-mă şi manifestând milostivire, îndurare, înţelegere peste toţi şi toate. Postul sufletului meu trebuie să fie tot la fel de delicat şi de abrupt ca şi cel al sufletului meu.
În măsura în care, tot timpul, sufletul meu are exigenţa impecabilului, a frumuseţii de expresie şi de faptă…postul meu e continuu. Tocmai de aceea postul sufletului meu antrenează atât de firesc postul trupului meu şi ambele posturi, la unison, se umplu de măreţia slavei Sale. Căci omul, ca şi Biserica, sunt locaşurile lui Dumnezeu care se umplu de slava măreţiei Sale. Şi dacă în tine tronează Duhul lui Dumnezeu care te face viu şi e viaţa ta, a fiecăruia dintre noi, te-ai urcat prin post la locaşul întâlnirii cu Dumnezeu, în biserica inimii tale, unde te-ai adunat pentru Dumnezeu din toate cele din afară şi te rogi Lui cu mărime de inimă.
Sfinţii filocalici accentuează dimensiunea interioară, tainică a relaţiei noastre cu Dumnezeu, văzută ca o relaţie de jertfire în tăcere, a întregii noastre cugetări şi simţiri, pe altarul inimii, în faţa feţei lui Dumnezeu care e îndreptată spre noi. Postul nu poate fi fără această tăcere, însingurare interioară a duhului nostru şi în acelaşi timp fără comuniunea de strigare, de rugăciune cu Dumnezeu. Măreţia postului e aceea că îmbină tăcerea şi singurătatea cu relaţia şi cu bucuria. Pentru că pe de o parte te aduci în tăcere lui Dumnezeu, în lăuntrul fiinţei tale şi te pui în faţa Lui, dar, în acelaşi timp, tăcerea în faţa Lui naşte bucurie fără semăn, naşte înfrumuseţare, naşte primenire duhovnicească, naşte încântare şi vedere a slavei Sale.
Dacă nu cobori în post, dacă nu te smereşti…ca să te umpli de bucurie…nu faci ouă. Şi aceste ouă sunt cugetările, sfaturile experienţei, care au coajă, care au un contur lingvistic dar care conţin bucuria experienţei, bucuria frumuseţilor pe care le simţi şi le ai cu Dumnezeu şi care nu sunt din lumea asta. Din lumea asta sunt cârnaţii, maşinile, telefoanele…Dar din lumea cealaltă sunt frumuseţea şi bucuria dumnezeiască, liniştea şi candoarea, curăţia şi cuminţenia…lucruri rare…dar atât de căutate şi de scumpe!
Pr. Dorin Picioruş.
