mc03 -

Mi-am amintit recent de o întâmplare pe care am citit-o cândva într-o revistă ortodoxă…despre Fericitul Constantin Galeriu. Cineva rememora acolo un eveniment din viaţa, din tinereţea acestuia. Văzând că e puţină lume la Biserică, Fericitul Constantin s-a gândit să-i anunţe într-o zi pe enoriaşii săi, că duminica următoare îşi va face apariţia, la slujbă, însuşi…dracul.

Rezultatul acestui anunţ a fost acela că, în duminica viitoare, Biserica era plină de oameni, zi în care el i-a mustrat pentru că făcuseră efortul să vină pentru dracul la Biserică…dar nu şi pentru Dumnezeu.

Cineva care a fost prezent atunci şi-a amintit peste ani toate aceste întâmplări. Faptul este în sine foarte îmbucurător…dar acum. Însă atunci, această mustrare nu cred că le-a plăcut nespus. Şi povestitorul acestui fapt real, de mare duhovnicie, ne explică în articolul său…că nu prea a avut efect postum semnificativ întâmplarea aceasta pentru enoriaşi.

Dacă acum întâmplarea este minunată…atunci a fost un fapt banal sau chiar enervant. Naratorul nu ne-a vorbit despre adversitatea enoriaşilor, dar, cu siguranţă, că ea a existat.

Am adus în discuţie acest episod însă pentru a vorbi despre modul cum ne prezentăm credinţa în predicile momentului. Mulţi dintre noi preferă atitudinile plafonat-pietiste, discursul învechit ca formă, foarte generalizat şi abstract, fără aplicaţii directe, percutante la ascultători. Aducem în vizor imagini de sec 4 sau 18 dar nu şi de secol 21.

Parcă toată lumea uită cu desăvârşire faptul, că niciunul dintre Sfinţii Părinţi, atât de mulţi iubiţi şi pomeniţi nu aveau un limbaj caduc, impropriu ascultătorilor lor. Dacă ne-am privi în ochi ascultătorii, cu foarte mare acurateţe, am vorbi aplicat, despre păcatele şi modul de gândire contemporan nouă, despre dramele noastre. Tocmai de aceea ne-a plăcut tuturor părintele Savatie Baştovoi când a apărut ca glas ortodox…pentru că a îndrăznit să învingă inerţiile exprimării noastre bisericeşti şi a adus în actualitate probleme presante, curente, din dramatica noastră experienţă postmodernă.

O adevărată acomodare cu discursul patristic, născută din dragoste de ei, presupune a le urma în tonul răspicat şi delicat în acelaşi timp în care puneau problemele, în care vorbeau despre oamenii lor şi despre un mod de a gândi teologic în secolul lor şi de a trăi teologic.

Dacă vorbim cu durere despre lucruri atunci vom fi ai momentului. Dacă însă nu ne vedem patimile noastre şi nici ale lumii în care trăim nu putem nici să-i iubim pe oameni şi nici să apărăm puritatea dogmatică a credinţei ortodoxe.

Un ataşament repetitiv faţă de ideile Tradiţiei nu mi se pare, personal, un ataşament faţă de Tradiţia ortodoxă, ci o complacere în lene şi în mulţumirea falsă de sine. Pentru că astfel vorbeşti despre două lucruri, arhiştiute şi nu problematizezi o mie de lucruri care te întrec sau care reprezintă o durere enormă pentru toţi.

Dacă privim spre episodul cu care am început, tragem concluzia că e foarte lejer să îi iubeşti pe Sfinţi după ce ei au adormit…dar nu şi când ei erau în viaţă. Astfel că, de fiecare dată când ne entuziasmează post-factum Sfinţii să ne întrebăm sincer, în noi înşine, dacă i-am fi suportat atât de uşor dacă i-am fi avut duhovnici sau dacă ne-ar fi mustrat dur de tot. Să ne întrebăm dacă i-am fi suportat şi nu ne-am fi smintit la culme de ceea ce făceau şi ziceau, de modul cum se comportau şi care ne-ar fi întrecut puterea noastră de înţelegere şi mai ales lenea şi nesimţirea.

Dacă noi, cei de azi, ne smintim la fiecare pas…ce am fi făcut în faţa lor? Sau, mai bine, să ne gândim dacă noi, viaţa noastră lâncedă şi stearpă nu cumva i-ar fi smintit şi i-ar fi îngrozit infinit mai mult decât pe noi. Cred că ar trebui să reflectăm la acest lucru mai înainte ca să ne…smintim atât de repede.

Psa. Gianina Picioruş.

Did you like this? Share it: