Zi: 21 noiembrie 2007

Avem în vedere: Philippe Breton, Cultul Internetului. O ameninţare pentru legătura socială?, trad. din lb. fr. de Beatrice Stanciu, cu o prefaţă de Neagu Udroiu, Ed. CNI-Coresi, Bucureşti, 2001, 130p., traducere care editează în română ed. Paris 2000.

Cartea recenzează critic afirmaţiile de-a dreptul „religioase” ale admiratorilor constructului mediatic, arătând totodată pericolele aferente singularizării noastre, prin tendinţa tot mai accentuată de a prefera relaţiile indirecte, mediate de internet, în schimbul celor directe, a întâlnirilor reale. Nu ne vom opri la consideraţiile tehnico-filosofice, foarte extinse ale autorului, despre lucrurile pozitive şi non-pozitive pe care le aduc relaţiile online, ci vom avea în vedere câteva amănunte deloc neimportante despre creatorii platformelor informatice pe care le folosim şi despre viziunile religioase care au motivat apariţia şi popularea internetului cu informaţie.

Autorul francez arată că Bill Gates, în anii 70, ca tânăr student în tehnologie era integrat în mişcarea contra-cultură şi că promova o religiozitate de tip New Age, dorind, prin atitudinea sa anarhică să schimbe lumea cu ajutorul microcalculatorului [p. 30-31]. Când el a inventat primul său soft, în propriul său garaj, acesta a ajutat la funcţionarea maşinilor lui Steve Jobs, care pe atunci era recent convertit la budismul zen şi ale lui Steve Wosniak şi pe care firma Apple se obligă să le facă cunoscute [p. 31].

Dacă Gates înfiinţează Microsoft, dându-i o configuraţie newageistă şi în anul 2000 acţiunile firmei sale costau 500 miliarde de dolari [aproape de două ori bugetul Franţei pe 2000], cf. p. 31, Steve Jobs, creatorul societăţilor Apple şi Macintosh, care îl ajută pe Gates dintru început, a trecut printr-o iniţiere religioasă în India, apoi a fost adept al New Age-ului, pentru ca în 1975 să se convertească la budismul zen.

Despre relaţiile lui Steve Jobs cu angajaţii săi de la Apple, Young S. Jeffrey, care a scris o carte referitoare la viaţa lui Jobs, citat de autorul nostru, ne spune: el cerea angajaţilor săi „să se adapteze la tiparul firmei Apple; […] ei trebuiau să fie credincioşi. Dorinţa de evanghelizare prezentă la Steve, credinţa sa în aspectul benefic al visului pe care-l continua, convingerea că adevărul era de partea calculatoarelor, erau împărtăşite de toţi angajaţii săi. Oamenii intrau la Apple ca şi cum s-ar fi călugărit şi deveneau la rândul lor adepţi ai acestei religii [se înţelege că e vorba de budismul zen n.n.]. Trăiau o fervoare evanghelică, formau împreună o sectă, pornită de la Cupertino şi răspândită în toată ţara. Dacă nu înţelegeai spiritul acestei religii, dacă nu încercai să-i pătrunzi dogmele, erai excomunicat”, p. 50.

Însă, internetul pe care îl folosim noi astăzi a avut drept strămoş reţeau intranet Arpanet, care era o reţea de comunicare cvasimilitară a USA de după cel de al doilea război mondial, care de la începutul anilor 80 a fost pusă la îndemâna marelui public [p. 48] deşi, şi astăzi, National Security Agency, adică NSA este acuzată de diferite voci pentru că depune o activitate de interceptare sistematică a comunicaţiilor pe care noi le avem la nivel mondial [p. 120]. Adică Internetul este încă o reţea „liber”-constrânsă, supravegheată, monitorizată de agenţiile secrete americane şi de spionaj.

Autorul îi vizează numai pe Gates şi pe Jobs şi acestea sunt singurele afirmaţii majore, despre religiozitatea celor doi. E destul însă ca să înţelegem, că punctul de plecare al softului pe care îl folosim e inclus într-o viziune religioasă, că are amprenta unei religii a viitorului, cum spun teoreticienii cyberspaţiului, care va face un melanj, un bricolaj din toate religiile anterioare.

În ceea ce priveşte viziunile religioase care au fost incluse în formatul de început al internetului discuţia este extrem de interesantă. În primul rând autorul remarcă faptul, că primii care au contribuit la conţinutul internetului au inclus materiale care nu aveau în calcul ideea de divinitate. Deci prima amprentă religioasă a internetului a fost non-deistă [p. 80]. Contributorii internetului s-au inspirat din viziunea religioasă a lui Teilhard de Chardin, care vorbea despre o lume a noosferei, a gândirii, a informaţiei mondializate dar fără recurenţa, legătura cu o divinitate [p. 80-81].

Non-deismul de început al informaţiei de pe internet era combinat, spune autorul, cu o viziune compozită, formată din idei preluate din gnosticism, maniheism şi dualism [p. 81- 83]. Internetul era văzut ca un egalitarism informaţional al celor care se simt străini în lume, care simt lumea ca pe ceva anormal, ca pe o închisoare şi intră în lumea paralelă a onlinului ca să trăiască cum vor, p. 82. Lumea virtuală era considerată o lume în care putem să diminuăm dezordinea şi să aplanăm mult mai uşor conflictele dintre noi.

La această religiozitate confuză se adaugă ideile mişcării anti-culturale din anii 60 ai secolului trecut, cât şi idei religioase din budismul zen, p. 83, toate idealizând confortul de a sta singuri şi, în acelaşi timp, de a fi împreună cu toţi prin intermediul relaţiilor mediate de internet. În anii 7o, când dispare mişcarea contra-cultură din care făcuse parte Gates, ideologia internetului îşi asumă idealurile mişcărilor „alternative”, adică ale generaţiei beat, ale mişcării hippie şi ale altor curente nebuloase de opinie, p. 83.

Spre anii 80 şi chiar în anii 90 internetul era perceput ca un spaţiu unde se poate trăi underground, ca un spaţiu în care evadezi din cotidian şi în care te pierzi, p. 84, idee pur budistă. Discutând într-un capitol distinct despre moştenirea New Age a internetului, autorul francez ne spune că internetul, şi astăzi, merge după o logică…a autostrăzii comunicaţionale. În anii 50 ai secolului trecut spune el: „se circula cu automobilul pentru a da un alt sens vieţii, dintr-o perspectivă spirituală, [pe când] astăzi se circulă pe autostrăzile comunicaţiei „, p. 85, adică online.

Autorul vrea să ne spună că internetul, în formatul actual, ca în sistemul Google spre exemplu, are formate de căutare construite aidoma străzilor unui oraş şi că fervoarea de la începutul democratizării vânzărilor de automobile, când fiecare dorea să şofeze la bordul unui automobil personal a fost transformată acum într-un sistem navigaţional, care suscită fervoarea căutării informaţiei.

Din analiza autorului francez rezultă că ideologia de tip New Age a ştampilat existenţa internetului din plin şi că, odată cu ea, au intrat online credinţe de tip animist, teorii pseudoştiinţifice, o religiozitate născută din consumul de droguri, tehnopăgânismul sau neopăgânismul, termeni ce acoperă sub aceste titulaturi tot felul de religii contemporane politeiste, p. 85. În anii 90 a început era infomaniei, p. 86, a informaţiilor de tip torrents, care nu mai verifică nimic din ce intră pe net.

Dacă la început internetul era ostil marilor capitalişti şi societăţii de consum, p. 86, cu timpul internetul trece în faza liberală a sa mergând pe mâna pieţei de consum, încadrându-se dorinţei consumatorilor de media online, p. 88. În anii 90 se trece la faza junimistă a internetului, considerată una demagogică, p. 91, de către autor, pentru că propulsa ideea că numai tinerii sunt consumatori de internet.

Melanjul religios aşadar, care stă la baza internetului, are în vedere singularizarea internauţilor, nemotivarea lor spre contacte directe şi frica de relaţii amiabile şi trainice pe net, care să ajungă relaţii trainice, reale, în viaţa reală. Carenţa cărţii, o carenţă temporală, este că ea cuprinde o analiză doar a primelor 4 decenii ale informaticii şi a primilor 20 de ani de Internet [faza militară şi faza publică, civilă], oprindu-se la anul 2000.

Am sentimentul că pronosticurile autorului nu sunt chiar atât de veridice, pentru că, din ce în ce mai mult, internetul e populat de o religiozitate foarte diversă, printre care este şi cea creştin-ortodoxă, iar relaţiile dintre internauţi tind să devină reale…propunându-se întâlnirea, dorindu-se chiar. Însă cartea reprezintă o poziţie critică moderată, foarte benefică tuturor, între poziţia fundamentaliştilor internetului, cum îi numeşte autorul, adică între ideologii săi şi cei care resping, pe principii umaniste, internetul. Între tehnofili şi tehnofobi [p. 20], autorul ne invită să reflectăm la cum ar arăta post-umanitatea noastră, dacă ne va fi dat să trăim într-o lume condusă de maşini, de roboţi şi de interconexiuni multiple iar trupul nostru va fi compus, majoritar, din agregate artificiale.

Pr. Dorin.