Endless Poppies, Spain -

 

Carrizo Plain National Monument, California -

Buds in Bloom -

Antelope Valley Hillside, California -

Barbed Wire and Wildflowers, Gorman, California -

Flowering Field -

Lupine and Poppies, Tehachapi Mountains, California -

Mai avem cuvinte? Noi dăruim o floare celor pe care îi iubim, sau un buchet de flori, dar Dumnezeu ne dăruieşte câmpuri de flori. Câmpii întregi. Lui uităm să-I mulţumim. Ne bucurăm de binele pe care ni-l fac oamenii, de darurile pe care ni le facem unii altora, de lucrurile pe care le construim cu mâinile noastre omeneşti. În schimb, ni se pare că universul e banal, că e rostul lui să fie aşa, dar nu ne simţim datori să mulţumim Cuiva pentru frumuseţea dumnezeiască ce ne copleşeşte, care ne lasă fără grai.

Umanitatea noastră pare să se îndrepte într-o direcţie în care nu mai simte cum e să fii iubit de Dumnezeu. Pentru că natura tocmai asta face: ne povesteşte despre dragostea lui Dumnezeu. Când te bucuri de frumuseţea universală, te simţi ocrotit, învăluit în iubirea Lui.

Vechile noastre Cazanii, vorbind despre fiul risipitor şi despre averea pe care Părintele său i-a dat-o acestuia, tălmăcesc toate că acea avere este creaţia lui Dumnezeu, creaţia materială, care a fost zidită pentru om, ca o splendidă grădină, pe care acesta trebuia să o iconomisească, să aibă grijă de ea. Cazaniile spun că Dumnezeu i-a dăruit omului pământul pe care să locuiască, cu toate frumuseţile lui, că i-a întins cerul ca un cort, să-i fie de acoperiş, şi i-a aprins şi lămpi în cer, soarele, luna şi stelele. Duioşia cu care Dumnezeu se îngrijeşte de om este copleşitoare, cutremurătoare. Sfinţii Părinţi au tâlcuit că universul şi toată frumuseţea lui este zestrea pe care Dumnezeu i-a dat-o omului.

Dacă priveşti şi atingi astfel natura, ca pe semnul purtării de grijă a lui Dumnezeu cu tine, nu poţi să nu te simţi înzestrat, protejat, iubit mai presus de orice aşteptare. Pentru omul modern însă, cerul şi stelele sunt obiect de studiu şi de plimbat cu racheta printre ele, cosmosul e locul unde se trimit sateliţi, câmpurile cu flori sunt arhive botanice muzealizate, liniştea, ca şi frumuseţea, este o pauză scurtă, o ieşire din program, care mai mult îl îmbolnăveşte de o melancolie imprognozabilă. O asemenea perspectivă, cu care l-a obişnuit educaţia anti-ortodoxă a timpurilor moderne, îl face să fie sfâşiat interior, rupt de ceea ce simte haric că îi face bine, decupat din normalitate şi, prin aceasta, să se creadă singur şi părăsit, neînţeles şi neiubit de Dumnezeu.

Văd tot mai mulţi oameni – şi femei, mai ales, care se pretind a fi mai sensibile – cărora le place mai mult un coş cu flori artificiale, decât un câmp de flori. Când nu mai ştim să iubim naturaleţea, devenim edificii ale egoismului, care iubim în mastodonţii de piatră şi de sticlă, proiecţia egolatriei proprii. Dacă nu mai căutăm crâmpeie de frumuseţe şi de naturaleţe în lumea în care trăim, înseamnă că ne-am pierdut şi busola către Dumnezeu, şi sentimentul împlinitor al iubirii şi purtării Lui de grijă.

Psa. Gianina Picioruş

Did you like this? Share it: