Cel mai uşor dintre toate e să fii anacronic. Dar şi cel mai …costisitor din punct de vedere al înţelegerii. Când, dintr-o falsă emotivitate, pe care o consideri deja o trăire duhovnicească de la a treia carte ortodoxă citită sau de la a treia conferinţă audiată, nu mai vrei să simţi ca tine…ci vrei să simţi numai special, numai sfânt…devii anacronic. Orice iese din spaţiul Bisericii sau din staticul Sfintelor Icoane crezi că e…un păcat. Dinamismul, simţirea ta tinerească ţi se pare …un păcat, în mod fatal pentru tine.

Falsa emotivitate a celor care nu înţeleg corect, din ei, credinţa ortodoxă, se manifestă mereu prin…a nu vedea, nu simţi, a nu te mişca într-un anume fel. Reprimarea simţirii, a emotivităţii…naşte frustrări ce se repară cu greu în scaunul spovedaniei sau pe patul spitalului. De la a te abţine în mod trucat, fals, mecanic…de la a simţi una sau alta…se trece la largheţea de a simţi orice, oricum, oriunde. Ambele extreme nu au nimic de-a face cu simţirea duhovnicească, cu trăirea duhovnicească a sentimentelor noastre.

Dacă simţi să iubeşti pe cineva sau ceva îţi displace…atunci aceea simţi. Dacă încerci să retezi aceste simţăminte interioare numai prin eforturi mintale, prin sforţări ale trupului, ale privirii şi ale minţii tale…sfârşeşti clinic. Cei mai mulţi ortodocşi înţeleg curăţia minţii ca pe o lucrare pur umană, ca pe un exerciţiu al interdicţiei auto-impuse, de care se simt datori, fără să vadă în ea o coproducţie cu Dumnezeu. Tocmai de aceea nu pot înţelege prezenţa harului lui Dumnezeu în noi, care ne face să trecem altfel, într-un mod cu totul nou pentru mintea noastră, peste sensibilităţi neortodoxe.

De aceea sforţările interioare, făcute cu aplomb şi etichetate drept „viaţă duhovnicească” nu fac decât să ne arate oameni sălbăticiţi interior, să ne expună şi mai mult ridicolului. Cum îţi dai seama că cineva nu e cine spune că este sau crede că este? Din ceea ce emană el când nu mai poate fi atent la sine, când nu se mai cenzurează sau când nu e conştient că e văzut de cineva în adâncul său.

Falsa emotivitate…stă adesea stâlp la Biserică. Cel care vrea să îţi dea senzaţia că a ajuns la pacea inimii şi că nimic nu îl mai tulbură…se vede prin aceea că este inert, că trupul lui nu respiră în pacea Duhului ci este carcerat. Îl simţi că plezneşte, că se sugrumă emoţional…şi această sugrumare emoţională şi gestuală şi-o revendică drept stare de linişte, drept sobrietate interioară.

Cineva dorea să mă convingă că mă iubeşte. Foarte bun lucru! Şi i-am spus să îmi dea câteva detalii despre ce a simţit, a intuit că sunt eu. A rămas surprins de cererea mea. De ce?, l-am întrebat eu. Pentru că nu îmi pot explica ceea ce simt…faţă de tine, mi-a răspuns el. Şi atunci i-am explicat faptul, că el doar vede în mine ceva care îi place, care crede că îi aparţine şi lui, dar, adevărata dragoste faţă de mine sau faţă de un om oarecare, se vede din aceea că ştii să vezi şi să detaliezi cine este el şi asta la modul subtil şi nu grosier. Iubirea, admiraţia, reverenţa faţă de cineva…are detalii solide de adevăr, de credinţă şi de faptă intuite în tine. Nu poţi să cinsteşti pe cineva drept geniu sau Sfânt dacă nu vezi în el falii de adevăr. Ca să iubeşti trebuie să vezi, să îl respiri pe celălalt într-un mod smerit şi îmbucurător.

De ce ne place atunci să epatăm, să facem poze…publice, să părem alţii decât suntem? Pentru că am înţeles că ortodocşii trebuie să fie…poze. Dacă merg cu reverenda pe mine la piaţă sau în tren, la teatru sau la veceu…omul se uită la mine cu mirare. De ce? Pentru că, dus la Biserică sau nedus, el crede că preotul stă numai la Biserică şi nu şi în veceu, şi nu şi la piaţă, şi nu şi la teatru…cu reverendă pe el. Şi tot la fel, pare om credincios cel care se forţează din răsputeri să pară stâlp, coloană de metal la slujbe sau în public…dar, nu are nicio maleabilitate duhovnicească, e în stare să te linşeze dacă ai zis ceva rău de el sau să te ironizeze.

Şi atunci, vezi că acest ortodox suspendat în aer ca femeia din poza de sub titlu, ţeapăn, inert, nu are nicio emotivitate aleasă şi nicio pudoare, ruşine. Dacă e în stare să te rupă în mâini pentru că i-ai atras atenţia asupra unei patimi a sa sau nu ştie să ierte atunci când tu te comporţi cu multă delicateţe cu el…atunci e stâlp gol, e idol.

Cuvintele sunt ochii care ne dau de gol. Psihologizarea excesivă a comportamentului…nici ea nu are nimic de-a face cu duhovnicia. Un psihiatru mă poate analiza în chip şi fel, poate găsi multe tare la mine, reale sau închipuite [am avut experienţe halucinante cu câţiva psihiatri], dar el nu mă vede duhovniceşte, ci doar mă secţionează. Vederea duhovnicească e intuirea, dincolo de îmbrăcăminte, cuvinte şi ascunderi, a celuilalt. Iar dacă, la momentul adevărului, eşti găsit gol de harul lui Dumnezeu, care îmi dă să te văd…atunci toate cărţile, cuvintele, predicile tale…sunt în van.

Ipocrizia este un imperturbabil enervant. E una dintre tăcerile explicite care dor cel mai rău. Vine şi îţi arată că tu ai greşit ceva. Vine şi îţi arată cu ostentaţie. Nu numai că îţi arată, dar ipocrizia se şi bucură de faptul, că tu, în faţa ei, ai fost găsit vinovat, chiar dacă vina e ipotetică. Ipocrizia se ascunde prin cuvinte…şi tocmai ascunderea aceasta e deplorabilă. Omul bandit, banditul duhovnicesc, travestitul duhovnicesc, impostorul…are numai replici, fără ca să ştie că din el emană satanism.

Pentru că impostorul în cele sfinte este un nominalist. El crede că cuvintele înseamnă una şi faptele sunt alta şi că, dacă ştii să te dai de teolog sau de Sfânt, dacă minţi pe toţi…nimeni nu se prinde. Însă el are numai cuvinte, şi acelea proaste. Dar are cuvintele pe care vor să le audă cât mai mulţi. Iar dacă tu vii şi atentezi la notorietatea lui perisabilă, câştigată în doi ani, pe el îl dezgoleşti de faimă. Faima lui stă în cuvinte şi nu în ce e el. El a mizat pe faptul că toţi sunt fraieri, că nimeni nu ştie mai mult decât el sau pe ideea că, în ţara orbilor e bine să fii puţin chior…pentru ca să ai…performanţe.

Pericolul erijării într-o autoritate duhovnicească în Biserică se vede…la nivelul întrebărilor şi răspunsurilor. Dacă cineva are răspunsuri la toate întrebările, fără nicio muncă şi cercetare statornică e semn că avem de-a face cu o pasăre care nu e rara avis. Marca duhovnicească repetitivă, care repetă la nesfârşit aceleaşi fraze în acelaşi ton de voce…dă dovadă de fixism, de necroză.

Aveam un profesor de economie la liceu…care preda aceeaşi lecţie la două clase în mod identic, cuvânt cu cuvânt. La o primă impresie ni s-a părut extraordinar acest lucru…însă, mai apoi, ne-am dat seama că dezinteresul său pentru a formula ceva nou s-a manifestat, cu timpul, în învăţarea plăcii pe de rost. Era un DVD multiplicabil la fiecare oră, lecţie…şi ne cerea să ştim şi noi…plăcile pe de rost. Însă pe mine tocmai asta mă enerva: să nu pot să spun un adevăr într-o mie de feluri, dacă limba română şi aşa e prea vastă ca să fie mică!

Oamenii ficşi sunt şi…excesivi de pudici. Dacă au văzut un sân sau o secvenţă porno, dacă ai ţipat la ei sau dacă i-ai admonestat… e deja cataclism. Un cataclism iluzoriu. Dacă te-ai enervat…erai deja enervat. Dacă te-ai excitat…nu e nicio noutate: pofta e până în măduva oaselor noastre! Problema nu e dacă vezi sau nu vezi…ci a ceea ce vrei să fii. Dacă vrei să fii medic ginecolog…atunci nu trebuie să te miri, nici să te scârbeşti de ce iese dintr-o femeie. Dacă vrei să devii criminalist nu trebuie să ţi se pară nimic aiurea că vezi cadavre şi că răutatea şi abjecţia umană e cutremurătoare.

Dacă devii ofiţer la penitenciar nu trebuie să crezi că vinzi la supermarket şi dacă eşti în serviciile secrete să nu te aştepţi că o să vii la Biserică în fiecare duminică. Însă, şi ginecologul, şi vânzătorul, şi criminalistul, şi judecătorul…pot fi ortodocşi autentici, chiar dacă văd femei goale, criminali, abjecţie, morţi, răniţi, spânzuraţi, delincvenţi cu duiumul.

A-ţi pune zăbrele când mergi pe stradă sau a fi curios să vezi un film porno sau să citeşti o carte deocheată sau eretică şi să nu o citeşti pentru că intri imediat în Iad, sau a crede că dacă nu ai păcătuit cu ceva…eşti mai sfânt decât cel care a păcătuit…asta este o pudoare jegoasă, o ruşine fariseică…care îţi dă să te crezi un înger…fără să fii măcar curtoazios.

De-a lungul timpului am văzut diverşi oameni care credeau că sunt înduhovniciţi, că sunt oameni sporiţi, dar nu ştiau să mai dea, la plecare, mâna cu tine, dacă i-ai contrazis, care nu mai doreau să te vadă dacă ai fost critic cu ei, care nu ţi-ar fi dat, la o adică, nicio cană cu apă, dacă li se părea că eşti… suspect. Gradul de delicateţe, de cuprindere a realităţii, de omenie şi de bun simţ…arată gradul tău de creştere duhovnicească, de sfinţenie. Dacă crezi că a sta ţeapăn ca în Icoană sau a-ţi carcera trupul şi mintea înseamnă că ţi-ai răstignit poftele şi patimile înseamnă că nu ai înţeles nimic. Când faci aceste lucruri trebuie să arăţi că eşti sensibil, atent, îngăduitor, înţelegător…că eşti fair play, dragul meu, draga mea, că sunteţi…frumoşi de pus la inimă.

Dacă nu, sunteţi doar…agăţaţi în aer!

Pr. Dorin Picioruş.

Did you like this? Share it: