Zi: 23 noiembrie 2007

Doamna preoteasă mi-a făcut o surpriză majoră…aceea de a recondiţiona o fotografie de-a mea, alb-negru, nu ştiu la ce vârstă…împreună cu bunicul meu Marin, fapt pentru care îi mulţumesc acum. Dungile din imagine arată, că…într-o altă viaţă a fotografiei…ea arăta altfel. Acum s-a întors la…viaţă.

Era vară, prin anii 80, şi eram supărat că mâncasem o îngheţată şi… mai doream încă una. E una din fotografiile mele bosumflate, făcute fără ştire, în grabă…şi de aceea mi se pare admirabilă. E o fotografie care prinde nuanţe, acele nuanţe care mie îmi sunt tare dragi şi…pe care mi le-aş fi dorit cât mai multe.

De fiecare dată când fac Proscomidia, când fac parastase sau spun doar rugăciunile de dezlegare, cele trei, pentru el, pentru bunicul meu…simt că îi e bine. Viaţa lui…a trecut prin multe denivelări…şi s-a sfârşit cu o convertire uluitoare pe patul bolii. Din cauza unui accident vascular cranian…a avut vreo 17 ani de travaliu spre lumea de dincolo. Paralizia sa accentuată a sfârşit în cele din urmă cu complicaţii care mai de care mai ciudate…nemaiputând să se ridice din pat vreo 2 ani.

Bunica mea l-a îngrijit, l-a spălat, îl ajuta să defece [groaznic!], să mănânce…să se îmbrace, pe el, pe omul care în tinereţea lui avea 12o de kg şi era un om de o vigoare extraordinară. Însă, dincolo de toate…era un comunist ateu cu inimă bună, acesta e paradoxul!, căruia, cu o nebunie tinerească…i-am destructurat credinţa în autonomia lui pas cu pas. Făceam tot posibilul să îl enervez atunci când el se fălea cu starea sa de necredinţă şi să îl umplu de uimire cu lucrurile pe care eu i le spuneam despre viaţa mea ca ortodox.

Convertind-o pe bunica mea de la inerţia ortodoxă la dinamismul ortodox…el era inamicul numărul 1 al familiei noastre, faţă de care ne manifestam ba cu obstinaţie, ba cu delicateţe, ba cu laude, ba cu ameninţări religioase, jucând dur…pentru că inima lui de ateu…era ortodoxă. Simţeam asta, o trăiam din plin…şi nu doream să-l văd murind ca un câine, fără să îl împărtăşim.

De aceea atacurile noastre îl disperau din ce în ce mai mult…pentru că erau atacuri ale cuviinţei. Ne făceam rugăciunile în aceeaşi cameră şi le spuneau cu glas mare, acatistele le cântam cu duioşie şi tandreţe accentuată…pentru ca să simtă că eu şi soţia lui, nu suntem nişte fanatici orbi dacă suntem oameni credincioşi, ci că în inima noastră noi suntem făpturi noi, pline de harul şi mântuirea lui Dumnezeu…şi pentru ca să se îndrăgostească de viaţa noastră, de viaţa cu Dumnezeu.

Pentru ca să fie colac peste pupăză, citeam din Vieţile Sfinţilor bunicii mele, îi tâlcuiam din Scripturi, spuneam tot felul de lucruri magnifice pentru ei doi…şi el asculta din pat. Se făcea că doarme…Dar noi ştiam că ne ascultă. Tocmai de aceea le spuneam toate pe alâm, pe înţelesul lor.

Viaţa lui se schimba pe fiecare zi. Noi ştiam asta. Dacă la început ne drăcuia că mergem la slujbă şi că facem rugăciuni dese [asta vreo 7 ani de zile!], mai apoi a început să o lase mai moale. Mă certam cu el la cuţite. Îi explicam de ce comunismul lui nu e bun, cum nu e nici democraţia mea în toate punctele…şi despre diferenţa dintre a fi torţionar…şi a fi Martir. El mă asculta, ştia că am dreptate şi l-a sfârşit îmi spunea: Sunt poveşti ceea ce spui tu! Sunteţi îndoctrinaţi!

Bineînţeles că el mă finanţa ca să îmi fac studiile teologice şi el mă crescuse, el se lăuda cu mine, el mi-a înrămat primele tablouri, el mă iubea enorm…Era în stare să omoare pe cineva…pentru ca eu să fiu ceea ce doream să fiu şi cu care exasperam pe toţi. Însă, deşi ştia că drumul meu e spre preoţie…nu dorea în ruptul capului să accepte faptul că eu sunt altul, că eu sunt ortodox, că eu simt ce simt şi că, cel care mă ştia el că eram înainte…murise, nu mai exista. Pentru el, eu eram un fel de necredincios ca şi el, care spuneam că mă convertisem, care doream să fiu preot…dar aş fi trăit preoţia ca pe o meserie oarecare, ca pe o meserie relaxantă, pentru care nu trebuie să te epuizezi, cum făceam eu zi şi noapte…

Adică, frate, eram un idealist care nu aveam viziune concretă! Şi, pe la 18 ani, îmi venea să îl strâng de gât…când îmi spunea asta, pentru că simţeam că mă devaloriza profund, mă lua peste picior, mă credea un mucos. Cu timpul am înţeles că nu poţi să convingi pe cineva şi că nu are rost să îl forţezi să facă ceva…ceea ce vrei tu, şi că, e bine să vezi alteritatea ca alteritate, pe el ca el…dar, să i te prezinţi în profunzimea ta care să îl fascineze, să îl uluiască.

Şi am schimbat jocul! Nu i-am mai cerut să fie ca mine, dar i-am spus cu vârf şi îndesat cine sunt eu, cel care credeam. Am început să mă construiesc în inima lui, pas cu pas, ca o persoană coerentă, stabilă, cu principii, cu o orânduire interioară proprie, cu bucurii şi necazuri, cu ispite şi fericiri…Şi am înţeles că şi el mă educa pe mine, în timp ce eu vream să îl convertesc pe el. Dacă el s-ar fi lăsat uşor la convertit…eu nu aş mai fi înţeles milioanele de lucruri pe care le-am învăţat din rezistenţa lui faţă de cuvintele mele.

Şi aceşti 17 ani de luptă cu el, prin harul lui Dumnezeu, de luptă zilnică, mi-au dat să văd cum se erodează încrederea unui om într-o halucinaţie, într-o ideologie, într-o sumă de credinţe eretice, dacă se întâlneşte cu râvna unui om, care, prin harul lui Dumnezeu, îi dă lecţii zilnice de delicateţe. Cum se erodează încrederea în sine…dacă se întâlneşte cu o răbdare nebună a iubirii pentru altul, care nu vrea să îl lase din mână în niciun chip.

Spre sfârşitul vieţii sale am avut un vis dumnezeiesc, pregătitor…în care l-am visat pe bunicul meu căzut în fântâna noastră de la ţară, apa era până sus, la buduroaie şi el a întins mâna spre mine, care eram afară din fântână, ca să îl scap, să îl salvez. Mai era o jumătate de metru. N-am putut să îl prind şi…m-am trezit înspăimântat. I-am spus visul. Nu ştiu ce mi-a spus.

Însă am devenit şi mai vehement…dar nu la vedere. Eram mai delicat cu el, îi arătam şi mai mult dragostea mea…şi asta l-a înmuiat cu totul. Acum dorea să mergem la Biserică, nu ne mai drăcuia rugăciunile, dar…nu dorea să se spovedească. Vreo trei ani a trebuit să îl convingem să facă asta. Când a spus da, m-am abţinut să nu chiui de bucurie. L-am chemat pe unul dintre preoţi acasă şi l-a spovedit…după ce îl catehizasem în exces atâţia ani. Eu nu eram preot pe atunci.

Şi aici e minunea care m-a cutremurat şi mă cutremură tot timpul când mă gândesc la el şi la acea clipă! Spovedania s-a produs dimineaţa, într-o zi răcoroasă [atât mai ştiu]…şi noi am ieşit afară. Îi spusesem ce trebuia să spună, că nu trebuie să îi fie ruşine, că ăsta şi ăsta e păcat. Îi analizasem păcatele lui anterior, îi spusesem ce era păcat şi ce trebuia să spună în definitiv.

Şi spovedania lui, prima şi ultima…a durat vreo 3 minute. Nu ştiu ce l-a întrebat, ce a spus şi nici nu m-a interesat. Pentru că ce mi-a dat Dumnezeu să văd, după ce am intrat în cameră, după ce el s-a spovedit…era tot ce trebuia să ştiu. Căci atunci când am intrat în cameră…am văzut faţa lui plină de lumină dumnezeiască şi pe el iradiind de bucurie sfântă. În acea clipă, pentru a nu ştiu câta oară, mă întâlneam cu minunile lui Dumnezeu, cu modul cum Dumnezeu naşte Sfinţi din comunişti atei, din aceia pe care îţi venea să îi strângi de gât de enervare şi din cauza satanismului ce emana din ei…şi m-am umplut de o cutremurare plină de lacrimi de bucurie.

Eram într-o stare de perplexare. De bucurie şi cutremurare, de teamă şi evlavie, de dragoste şi de încântare. Pentru că omul pe care eu mă muncisem să îl convertesc…mă făcuse marţ prin urechile lui, care crezuseră tot ce le spusesem eu…dar le era ruşine să îmi dea dreptate, să îmi spună că aşa e: viaţa lui a fost goală fără Dumnezeu. Atunci am înţeles că nu e în van să vorbeşti la pereţi, că nu e pierdere de timp să uzi cozi de topor, pentru că, Dumnezeu face din toţi urâţii şi gheboşii, din toţi aroganţii şi fanaticii, dacă vor…făpturi iradiate de slava Sa.

Eu mă spovedisem de sute de ori…şi el doar odată. Eu avem liste de păcate, scrise, gândite, conştientizate…şi el a spus trei lucruri, habar am ce…şi s-a mântuit înaintea mea.

După împărtăşire a adormit instant…şi era ca un prunc frumos. Semăna cu o fotografie a mea de când eram mic, cu faţa dolofană şi împăcată. Sufletul său era împăcat. Peste câteva zile a adormit întru Domnul…şi la înmormântarea lui s-a produs o altă minune copleşitoare: timp de trei zile, de când am venit eu acasă, de la Bucureşti, pentru înmormântare, faţa lui a surâs, era veselă şi a fost aşa până l-am pus în pământ iar timp de trei zile, când am făcut privegheri la capul lui cu citiri din Psaltire şi când m-am plimbat după tot ce trebuie…m-am simţit ca în zile pascale şi nu de înmormântare.

Doamna preoteasă mi-a făcut surpriza să îi redea fotografiei viaţa ei, aproape de autenticul ei. Dumnezeu a lucrat tainic şi i-a redat viaţa fără de moarte bunicului meu. El ştie mereu să ne umple de surprize fără seamăn, de care nu suntem vrednici. El ne spune să nu disperăm nicicând şi să nu slăbim cu duhul nostru…pentru că frumuseţea lui Dumnezeu vine atunci când nu mai credeam că o să vedem lumina, alinarea, bucuria dumnezeiască.

Pr. Dorin Picioruş.