Despre cele cu putinţă. Predică la Duminica a XXX-a după Rusalii [Lc. 18, 18-27]

Fresce interioare, etaj. 1, după reconstrucţie, la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti

*

Iubiţii mei,

într-o lume a eficienţei şi a materiei, unde materia te atrage şi unde imaginea te absoarbe, cele ce sunt cu putinţă sau nu…ne pun în faţa unui test greu de credinţă; unui test al credinţei noastre. Acolo unde primează regula, unde primează: să nu desfrânezi, să nu furi, să nu minţi, să nu înşeli…acolo unde primează negaţia…cele ce sunt cu putinţă în viaţa noastră se văd în culori închise. Dacă ai o viaţă formată numai din interdicţii înseamnă că eşti încă robul unor înţelegeri mici despre viaţa ortodoxă. Dacă te temi de propria-ţi umbră…nu ai libertatea Duhului, credinţa ta e mai mult frică şi lege…şi nu vezi că sensul Legii este dragostea.

Dar ca să vezi cum a nu desfrâna, spre exemplu…are legătură cu dragostea, cu împlinirea dragostei faţă de Dumnezeu şi de oameni…trebuie să urci spre Dumnezeu mereu, să urci real, să urci cu modificări vizibile în interioritatea ta. De aici şi fricţiunile, neînţelegerile, între cei care sunt robii legii şi cei care sunt robiţi de dragoste, pe care dragostea i-a dezrobit de frică. Dacă pentru cineva a nu desfrâna înseamnă a nu te culca cu cineva…pentru altul a nu desfrâna înseamnă a nu păta dragostea de Dumnezeu, încrederea în El, cu afacerile care ne fac prosperi.

Fidelitatea faţă de Dumnezeu are foarte multe nuanţe. Le fel şi fidelitatea faţă de oameni. Dacă în mintea ta şi în fiinţa ta nu eşti gata să mori pentru cel pe care îl iubeşti…eşti un desfrânat. De ce? Pentru că întinezi dragostea faţă de cel pe care îl iubeşti cu o frică laşă, cu micimea de inimă.

Scriptura vechitestamentară denumea desfrânarea drept idolatrie. Dumnezeul nostru, un Dumnezeu gelos, un Dumnezeu posesiv, un Dumnezeu care ne vrea numai pentru El, consideră orice interpunere între El şi noi…idolatrie, adică desfrânare. Şi ne dăm seama că interesul nostru, iubirea noastră pentru ceva anume…ne face idolatrii, pentru că interpunem între El şi noi altceva. Acest altceva nefiresc…enervează! Şi nefirescul altceva enervează şi pe Dumnezeu şi pe oameni.

Când nu te ţii de cuvânt eşti enervant. Când promiţi şi nu faci…indispui. Când nu eşti atent la detalii…treci drept orb, insensibil. Iar când încalci un cuvânt faţă de cineva…eşti un ucişag de suflet, de încredere în tine; eşti un desfrânat, pentru că întinezi dragostea celuilalt faţă de tine; eşti un fur, un hoţ al încrederii, pentru că te faci necredibil.

Nu e de ajuns să dai flori părinţilor tăi şi să pupi mâna duhovnicilor tăi…ca să fii ascultător. Ca să asculţi trebuie să-i urmezi şi să treci în faţa altora, cu exemplul primit, drept urmaş al lor. Dacă nu devii un om pe picioarele tale, dacă, tu, ucenicul, nu devii un maestru în timp…nu ai ascultat cum trebuie. Ascultarea înseamnă prezenţă. Ascultarea înseamnă să fii ceea ce ai auzit. Ascultarea înseamnă să continui, să consolidezi, să înmulţeşti cunoaşterea şi frumuseţea de suflet. A asculta înseamnă a te umple de cel pe care îl asculţi, a te umple de dragostea lui.

Arhonul [ἄρχων] de astăzi, dregătorul, cum e în ed. BOR 2001 [v. 18]…nu înţelesese că Legea te duce la Hristos, că te face să Îl simţi pe Hristos în tine. De aceea el împlinise porunci disparate, în mod incomplet…după capul lui, fără să ajungă să Îl surprindă, să Îl cuprindă în mod necuprins pe Cel care era împlinirea Legii. Problema arhonului e problema multor ortodocşi! Pentru că ei cred că împlinesc poruncile Domnului, se arată aprigi certăreţi cu tine dacă le spui că sunt neîmplinitori ai legii, ai poruncilor, în Duhul lor. Ei ştiu ce trebuie…ei ştiu legea…dar nu şi Duhul Legii. Ei ştiu ce trebuie dar nu şi cât trebuie, cum trebuie, ca să ajungi acolo unde trebuie.

Din acest motiv rămân la treapta…scoaterii ochilor cu legea. Ei rămân fixaţi în lege. Ştiu că trebuie să poarte batic, barbă, reverendă, că trebuie să ţină post, că trebuie să se roage, că trebuie să ierte, că trebuie să asculte…Dar toate astea nu se leagă în ei…pentru că nu ştiu cum trebuie şi unde…trebuie să ajungă. Şi, ca şi acesta, se vor lăuda mereu cu împlinirea legii, vor avea orgoliul de a fi ortodocşi, se vor simţi curaţi, ortodocşi curaţi, nepătaţi pentru că au o bună părere despre ei…dar Dumnezeu nu îi votează, nu îi cunoaşte. Cum aşa?! Dacă ei sunt curaţi, ortodocşi curaţi, nepătaţi, care nu sunt nici masoni, nici ecumenişti, nici comunişti, nici teologi, nici oameni răi, păcătoşi ca alţii, nici eretici…cum să nu îi cunoască Dumnezeu?!!!

Dacă ei sunt…de ce nu îi cunoaşte Dumnezeu?!!! Pentru că ei nu cunosc cum arată Dumnezeu în ei. Pentru că ei nu Îl simt pe El în ei, Care Se manifestă mereu cu multă delicateţe, cu multă trecere peste legea care ucide râvna bună. Ortodocşii curaţi …sunt oamenii legii. Tocmai de aceea ei nu vor ajunge niciodată nebuni pentru Hristos, Martiri sau Mărturisitori, pentru că ei nu pot să vadă nuanţele vieţii ortodoxe, ci ei văd totul numai în parametri…blocului de piatră.

Blocul de piatră e legea. Când vor să te extermine cumva, ei dau drumul blocului de piatră la tine în cap. Dacă faci aia, ailaltă, şi pe cealaltă…e imposibil să nu fii găsit cu o mie de lucruri pe care nu le faci. Şi, indiferent dacă ai făcut o mie de lucruri bune, dacă nu l-ai făcut şi pe al o mie unulea, ei vor da drumul la piatră…şi piatra legii te va strivi cu prisosinţă. Adică scot canoanele Sfinţilor, scot cuţitele Scripturii şi ale Părinţilor, îţi aduc în faţă exemplul unui Sfânt pe care îl doresc ei…şi îţi cer să fii ca toţi odată sau ca toţi în fiecare moment.

De ce? Pentru că lespedea legii e numai pentru… alţii. Pentru ei…sunt doar vorbele şi încrederea bună în ceea ce sunt…şi nu simt nimic din El. Dacă L-ar întâlni pe stradă pe Hristos şi Hristos ar sta de vorbă cu un evreu sau cu o desfrânată, cu siguranţă că L-ar da anatemei. Ar găsi ca nepermis, ca neortodox faptul ca Hristos să fie bun cu păcătoşii sau să stea cu ereticii de vorbă. De ce? Pentru că superortodocşii curaţi sunt nepătaţi, ei sunt împlinitori ai Părinţilor, ei sunt sfinţi din cuvinte, la nivel lexical, ei sunt în stare să te ia la palme dacă nu eşti sfânt ca ei, pentru că ceea ce contează e să pari că eşti…nu să fii!

Versetul al 22-lea din Evanghelia de astăzi…îi sminteşte pe hiperortodocşii fără Duh ortodox în ei! De ce? Pentru că trebuie să renunţi la tot pentru ca să fii acolut, urmaş al lui Hristos. Trebuie să renunţi la tot ce eşti, la toată buna impresie despre tine, la toată înţelegerea ta că eşti bun şi îndreptat, la toată încrederea în tine şi preţiozitatea, ca să mergi…pe urmele Lui. Ca să începi să mergi…nu să fii!, trebuie să… te vinzi. Trebuie să renunţi la tine, la tot ce ai şi eşti, la tot ce crezi că porţi în tine…pentru ca să ştii să gândeşti paradoxal, să simţi paradoxal, să fii paradoxal, adică…să poţi să Îi urmezi Lui.

Și ca să Îi urmezi Lui trebuie să îţi vinzi prostia, lenea, necumpătarea, bigotismul, obscurantismul, indelicateţea, infidelitatea, urâciunea de suflet, graba, nestatornicia, individualismul, superbia, aroganţa, maladiva încredere în tine, hipercorectitudinea fariseică, să i le dai pe toate Satanei, să i le reîntorci Satanei care ţi le-a dat, care te-a învăţat să le iubeşti…pentru ca să vii gol, despuiat de ideea că ai făcut ceva bun în viaţă, în faţa Lui, ca El să te iubească şi să te facă ucenic preaiubit al Lui.

Când devii monah te lepezi de hainele tale…te pui sub mantie, gol, fără tine cel vechi…ca să te îmbraci în veşmântul nestricăciunii pocăinţei. La Botez, la fel: te desfaci de hainele de piele ale păcatului şi te îmbraci în veşmântul mântuirii, care e Hristos Domnul. Când devii preot…te îngropi în reverendă, îmbraci veşmântul morţii faţă de lume…ca să fii al cucerniciei, al cuvioşiei, al prosternării în faţa lui Dumnezeu.

De aceea, legaliştii sunt plini de ei… şi nu pot fi dezgoliţi, despuiaţi de buna lor încredere în ei, pentru că ei se cred drepţi în ochii lor. Ca să fii al Lui trebuie să te cutremuri de dragostea Lui pe care o simţi în tine, să te minunezi de delicateţea şi de iubirea de oameni pe care El, Învăţătorul tău, o revarsă în tine…ca să fii blând şi smerit cu inima şi nu bădăran ortodox! Şi, cu siguranţă, dacă ochii tăi ar fi îndrăgostiţi de dragostea de Dumnezeu…tu ai arăta frumos, preafrumos pentru lumea asta. Şi dacă ai fi plin de har, de vâlvătaie, toţi am amuţi privindu-te, pentru că ai fi o minune vie, o cutremurătoare prezenţă lângă noi, care ne-ai face să fim lei ai iubirii Lui. Dacă eşti legalist…eşti numai o mâţă şireată, care stă să vină şoarecele la cursă, să cadă cursa şi tu…să te lauzi că l-ai prins în canoane şi sub blesteme.

Atunci când ne bucurăm că alţii au căzut într-un păcat sau credem că trebuie să îi anatematizăm pe unul sau pe altul…avem alt duh în noi…decât Duhul lui Hristos. Şi de aceea nu putem să vedem ce ar fi făcut El, dacă era acum, în anul 2007, cu noi, la masă, la computer, în piaţă, pe patul de spital sau pe locomotivă, unde muncim şi trăim noi. Sau, mai bine-zis, nu Îl lăsăm pe Hristos, Care e viu şi prezent şi în 2007 cu ortodocşii Săi, ca să ne înveţe ce să facem, ce ar fi mai bine…decât…

De aceea ajungem să nu înţelegem cum e treaba cu v. 27, versetul de adâncime paradoxală al Evangheliei de astăzi. Căci: „τὰ ἀδύνατα παρὰ ἀνθρώποις δυνατὰ παρὰ τῷ θεῷ ἐστιν” [ceea ce nu se poate/ nu e posibil la/pentru oameni, acelea se pot împlini/sunt cu putinţă la/pentru Dumnezeu]. Dacă la noi, care nu vedem decât ce credem că vedem…lucrurile sunt cu neputinţă, la Dumnezeu, Care ne poate face să vedem ceea ce nu am fi sperat să vedem şi să simţim vreodată, toate sunt cu putinţă, dacă vii gol de tine, gol de fumuri, gol de ipocrizie, gol de dedesubturi sufleteşti murdare.

Da: cele cu neputinţă sunt cu putinţă! Cele care nu sunt inteligibile, când eşti tu cu tine şi te dai de rotund…cele care sunt cu neputinţă pentru logica umană, sunt cu putinţă când Dumnezeu te umple de slava Sa şi înţelegi, şi spui, şi trăieşti lucruri mai presus de orice este incredibil. Incredibilul stă cu tine la masă, stă în tine…dacă eşti paradoxal, dacă eşti suplu, dacă eşti plin de nemurirea iubirii. Dacă eşti numai corect, dacă te bucuri că nu eşti atât de păcătos încât să ajungi în Iad, dacă te crezi mântuit, dacă te crezi providenţial, de neînlocuit, un geniu al geniilor şi un înger negru care ai aripi poleite în alb…ai un drum fără întoarcere. Şi, ce crezi tu…nu se poate. E cu neputinţă ceea ce tu aştepţi să se întâmple: adică să te îndreptezi prin propria ta bună părere despre tine!

Aşa se face că e greu, mai mult decât imposibil de greu…să fii ortodox şi e foarte uşor să fii extremist sau eretic. Ca să fii una din două sau ambele trebuie să te dai mare la apă mică, să moralizezi, să te eschivezi, să te autopropui, să dai cu papagalul toată ziua…Nimic mai comod! Dar cel mai greu e să te crezi prost, primul din Iad, nesimţitor, bolnav, un om mort sufleteşte, un cadavru…Pentru că ajungi la asemenea sentimente numai dacă ești gol de corectitudine.

Şi de aceea putem înţelege, într-o asemenea logică paradoxală, inversă, cum e cea ortodoxă, care nu are o raţionalitate calpă, de ce Sfinţii se credeau păcătoşi şi primii din Iad şi nu îşi arogau niciun temei ca să osândească pe aproapele lor iar extraordinarul în ochii lui, care se laudă cu maşinile lui şi cu conturile lui, se crede îndreptăţit să judece.

Suntem într-o zi a alegerilor. Mergem să dăm un vot pentru societatea românească şi pentru Europa în ansamblul ei dar, în acelaşi timp, mergem, aşa cred, spre a fi creştini cât mai autentici. Trebuie să fim cât mai autentici, cât mai responsabili, cât mai sinceri cu ceea ce suntem, vrem și trebuie să facem.

Vă dorim multă bucurie în viaţa dv. şi seninătate de inimă. Amin!

Pr. Dorin Picioruş