Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Dacă îţi pasă…te doare. Dacă nu îţi pasă…lucrurile te depăşesc şi te simţi al nimănui.

DSCF1734 -

§ St. Leon the Great, Semons, Translated by Jane Patricia Freeland and Agnes Josephine Conway, Ed. by The Catholic University of America Press, Washington, D. C., in FC vol. 93, 1996. / În timpul Sfântului papă Leon, de Bobotează, încă se sărbătorea şi Crăciunul. Cf. Epiphany, Sermon 31, 6 ianuarie 441, p. 132: „Sărbătorim astăzi ziua când Prea Curata Fecioară a născut pe Mântuitorul neamului omenesc. Astăzi, prea iubiţii mei, această sărbătoare a Arătării [Domnului] ne umple de o neasemuită bucurie”… Acesta e începutul predicii./

Lenten Sermon of the Transfiguration, Sermon 51, anul 445: „Apostolul Petru, prin descoperirea Tatălui Celui Preaînalt, depăşind simţurile trupului şi lucrurile omeneşti, a văzut cu ochii sufletului său pe Fiul Dumnezeului Celui Viu şi a mărturisit slava dumnezeirii, căci nu a văzut numai firea trupului şi a sângelui”, p. 218-219. / „Domnul Şi-a arătat slava Sa înaintea martorilor deşi i-a şi luminat pe ei în acest fel”, p. 220. / Sfântul Leon spune că motivul transfigurării Domnului, al schimbării Sale la faţă, a fost acela ca Ucenicii să suporte mai uşor scandalul crucii iar, pe de altă parte, să arate, ce fel de schimbare va avea întregul trup al lui Hristos şi aceea că, mădularele Sale, credincioşii, pot să se împărtăşească de slava Capului Bisericii, p. 20/

§ Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere [I]. Scrieri. Partea întâia. Trad., introd., indici şi note de Pr. D[umitru]. Fecioru, în PSB 21, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1987. /”omul a fost făcut cu mâinile lui Dumnezeu”, p. 148, cf. Iov 10, 8./ sufletul nu e din fiinţa lui Dumnezeu, p. 149./ Mulţi au orbit cu privirea minţii, cf. Ibidem/ Scriptura, spune aici Sfântul Ioan „se interpretează pe ea însăşi”, cf. p. 149 şi 152. Asta a dat apă la moară teologiei protestante, care a considerat că o înţelegere literală a Scripturii va fi egală cu o înţelegere pnevmatică a ei. /

Despre antropomorfismul scriptural: „slăbiciunea minţii noastre este de vină că Scriptura foloseşte cuvinte atât de grosolane, adică nepotrivite fiinţei Dumnezeirii. Auzul nostru omenesc nici n-ar fi putut înţelege altfel cuvintele Scripturii, dacă nu ar fi avut parte de un pogorământ atât de mare”, p. 149. Adică Dumnezu a luat ţărână şi a făcut pe om, Dumnezeu are ochi, mâini, picioare…e o vorbire antropomorfizată, făcută în termeni umani, care nu are nimic de-a face cu realitatea preadumnezeiască a Treimii. Însă, altfel decât uman, noi nu am fi înţeles nimic din ceea ce trece peste cuvântul omenesc./

Trupul e lira iar sufletul raţional este cel care înalţă, prin intermediul lirei, cântare Stăpânului, p. 150./ putere de viaţă, suflet viu, activ, p. 150./ Sfântul Ioan, spune aici, în p. 169: „Ceea ce [Dumnezeu] a adus asupra lui Adam n-a fost nici numai somn adânc, nici somn obişnuit”, p. 169. El insistă asupra faptului că luarea coastei din Adam a fost fără durere, cf. Ibidem./ Vorbirea lui Adam despre Eva este profetică : „fiind inspirat de Însuşi Duhul Sfânt. Fără să ştie ceva de cele întâmplate” cu el, [când a căzut în extaz, cum spune LXX. Pentru noi aici se traduce cu extaz şi nu cu somn], cf. p. 171-172, Omilia a 15-a./

Cf. In Genesium [homiliae 1-67], PG 53, col. 118, Omilia a 15-a, Sfântul Ioan face exegeză pe textul Septuagintei, la următorul text: „kai. evpe,balen o` qeo.j e;kstasin evpi. to.n vAda.m, kai. u[pnwse„. Părintele Fecioru egalizează în mod nepermis pe extaz cu somn şi traduce : „a adus Domnul Dumnezeu somn adânc peste Adam şi a adormit”, cf. p. 166. Dar textul LXX la Fac. 2, 21, pe care îl foloseşte Sfântul Ioan în comentariul său, este: „şi a adus Dumnezeu extaz peste Adam, şi a adormit”. Dar cum să adormi în… extaz? Somnul de aici, de la 2, 21 e o vorbire mai degrabă despre o intrare în altă stare, în veşnicie [căci acesta este extazul: vederea slavei lui Dumnezeu în veşnicie!], de o rupere de nivel experenţial…decât despre… dormitare.

Comentariul părintelui Fecioru de la nota 1, p. 166 iarăşi iese din adevăr, când încearcă să facă din extasis-ul de acolo… somn. Spune el: „În textul grecesc cuvântul e;kstasiς înseamnă : pierderea conştiinţei, narcotizare, amorţire. Am acceptat însă, în traducerea mea, vechea lectură „somn adânc”, respectând tradiţia românească a textului biblic”. Părintele Fecioru înjoseşte în mod conştient cuvântul extaz, îl minimalizează, minimalizând totodată şi adâncul de taină al textului biblic la care se referea, pentru ca să fie în acord cu o traducere scripturală care nu respecta Septuaginta, textul Sfântului Ioan. Cam aşa fac majoritatea traducătorilor români ai momentului de carte sfântă: nu traduc textul scriptural al autorilor ci pun textul scriptural pe care îl avem în română sau fac un text la paritate: jumate de la Sfânt şi jumate de la ei. Dacă s-ar respecta texul Sfinţilor, textul Scripturii din vremea lor, s-ar observa unele diferenţe majore, de nuanţe şi chiar de cuvinte, dintre Scriptura lor şi Scripturile noastre critice, adică formate după alinierea a zeci şi sute de manuscrise la un loc./

Cf. PG 53, col. 120 //TLG 112.53.120.51-112.53.120.52, avem : „Ou;te e;kstasij mo,non h=n to. sumba.n, ou;te u[pnoj o` sunh,qhj, avllepeidh. o` sofo.j…”, adică: „Căci nu a căzut numai în extaz, nici într-un somn obişnuit, ci pentru că Înţeleptul şi meşterul Creator al firii noastre trebuia să îi scoată una din coastele lui, ca să-l facă pe el să nu simtă durerea”./

§ Pr. Lect. Dr. Daniel Benga, Întâlnirea dintre istorie şi eshaton în teologia şi viaţa Sfinţilor Trei Ierarhi, în „Studii Teologice”, ser. a III-a, II [2006], nr. 1, p. 7-26. / Din prolog: „experienţei ecleziale a Bisericii Ortodoxe îi e proprie o eshatologie inaugurată sau prezenteistă, ce presupune prezenţa reală a Dumnezeului veşnic şi pregustarea Împărăţiei lui Dumnezeu deja hic et nunc, şi nu în mod exclusiv o eshatologie futuristă„, exclusiv de viitor, p. 7. Cu totul de acord!/ „Părinţii Bisericii nu au înţeles eshatologia ca ultim capitol al învăţăturii de credinţă, ci au văzut doctrina şi viaţa Bisericii în dimensiunea lor eshatologică, adică din perspectiva eshatologiei inaugurate, prezenteiste”, p. 8/

Pledează, ca şi noi de altfel, pentru o „prezentare interdisciplinară” p. 9 şi pentru o „teologie interdisciplinară”, n.7, p. 9. Pentru asta, părinte profesor, avem nevoie de cititori care să ştie şi filosofie şi cultură şi matematică şi fizică şi tehnologii de ultimă oră, alături de teologie, pentru ca să le putem vorbi! Ne trebuie public multicultural. Noi înşine trebuie să fim nişte teologi polivalenţi. Dar dacă noi suntem creştini ortodocşi de ghetou şi teologi care privim restrictivist, de unde…interdisciplinaritate?! Însă, viitorul, fără doar şi poate, al teologiei ortodoxe, va fi unul al interdisciplinarităţii, al interconexiunii dintre ramurile teologiei şi dintre teologie şi orice altceva, toate gândite teologic./

„Teologia autentică este viaţă”, p. 9/ Istoria şi eshatonul se întâlnesc în spaţiul Sfintelor Taine, p. 9 Foarte adevărat!/ Creştinii au dublă cetăţenie: pământească şi cerească, p. 10. Uneori, ei cred că au numai cerească…De aici şi neasumarea prezentului, a problematicilor cu care ne confruntăm. Ne cufundăm într-o pasivitate fals-pietistă şi considerăm că a fi înseamnă a sta, nu a fi dinamici. /

La anamneza anaforalei, unde se spune: ” şi de cea de a doua şi slăvită iarăşi venire”, spune autorul nostru pe drept: „Biserica îşi aduce aminte de viitor ca de un eveniment din trecut”, p. 13. Mulţi comentatori moderni ai anaforalei ortodoxe nu au sesizat eshatologia acestui pasaj, p. 13, adică prezentarea, asumarea Celei de a doua veniri a Domnului nu ca pe un act de viitor, ci ca pe un act trecut sau prezent. Când slujim Sfânta Liturghie, ca preot sau arhiereu, ne raportăm la A doua venire ca la un act rememorativ, ca la un act deja petrecut şi nu ca la un act…care se va petrece, ca în sistemul teologic advent sau iehovist. /

Autorul observă topografia sacră a aşezămintelor de binefacere vasiliene, pt că „Biserica aşezată în centrul cetăţii este un adevărat axis mundi, locul unde viaţa lui Dumnezeu se împărtăşeşte lumii”, p. 15-16./ Pentru familia lărgită a Sf. Grigorie de Nazianz a se vedea Jean Bernardi, „Nouvelles perspectives sur la familie de Grégoire de Nazianze”, en Vigiliae Christianae 38 [1984], p. 352-359, cf. n. 43, p. 19./ Una din verişoarele Sf. Grigorie Teologul şi marea doamnă a aristocraţiei constantinopolitane se numea Teodosia, p. 19/ Sfânta Biserică Anastasia, unde slujea Sf. Grigorie Teologul şi unde a rostit unele dintre cuvântările sale teologice, adevărate culmi teologice…era o Biserică improvizată, p. 19/

„În viaţa Bisericii Sfinţii continuă să trăiască şi să făptuiască”, p. 23. Prin aceasta autorul ne atrage în mod subtil atenţia, că pomenirile Sfinţilor nu trebuie să ne facă să ne raportăm la ei ca la nişte defuncţi ci ca la nişte persoane care sunt vii şi acţionează în viaţa Bisericii şi a noastră. Pomenirile Sfinţilor sunt întâlniri cu ei. Pomenire = amintire, în sensul de raportare directă la cineva care există şi este viu în inima ta în acelaşi timp. Sensul lui commemoratio e multiplu: amintire, observare, memorie, citare, referinţă, menţiune. Dacă facem din comemorări…întâlniri cu morţii, cărora le punem o coroană sau o lumânare, distrugem sensul rugăciunii şi al amintirii. Pentru că veşnica pomenire înseamnă perpetua re-legare cu ei, perpetua purtare cu ei, mergere cu ei în noi.

„Te port cu mine în gând”, în sens liturgic înseamnă: veşnică pomenire, mereu pomenire, continuă pomenire a ta, pentru că tu eşti o prezenţă care nu eşti anihilată de moarte ci rămâi, eşti, exişti veşnic. Şi când comemorăm pe cineva sau ceva nu facem decât o acccentuare vizibilă a ceea ce e în sufletul nostru şi nu ne transpunem acum, pentru prima oară, în starea de fapt.

Un paragraf magnific de adevărat: „Prietenia adevărată este eshatologică, la fel ca şi cultura, la fel ca şi viaţa, începe pe pământ, în istorie şi se continuă în ceruri, unde prietenii o vor putea trăi într-o mai mare comuniune şi frumuseţe în prezenţa luminii necreate a Sfintei Treimi”, p. 23./ „Aşteptăm să ne întâlnim cu Sfinţii Părinţi, ştiind că teologia aşteptării este mai mare decât teologia speranţei, deoarece vorbeşte şi trăieşte deja aici şi acum din frumuseţea Eshatonului”, p. 25, adică din frumuseţea celor ce o să fie, celor pe care o să ni le descopere Domnul în Împărăţia Sa./

§ St. Aurelii Augustini, Annotationum in Job, Liber Unus, PL 34, col. 825-886./ Col. 871: „dixit Dominus ad Job per turbinum nubis” = „a zis Domnul către Iov din vifor de nor” [Iov. 38, 1]. În VUL: de turbine, adică : din vifor. / „Căci acelaşi glas s-a făcut, şi în cazul lui Moise, după cum s-a făcut şi când Domnul S-a arătat celor 3 Ucenici în munte [Mt. 17, 1-5]. Căci nu s-a spus pur şi simplu „din nor”, ci „din vifor de nor”, ceea ce înseamnă că nu printr-un glas trupesc [sanam carnem] l-a întrebat, pe el, pe Iov care e încercat, ci prin încercări şi necazuri ale trupului”, cf. Ibidem./

§ In Harper’s Bible Commentary, at Exodus 3: 1-6, The Burning Bush, cf. LDLS, autorul crede că numele muntelui Sinai ar însemna tocmai „muntele rugului”, cf. Deut. 33, 16./

§ Sfântul Beda e regăsibil în PL 90 şi 91. Vol. 91 din PL conţine comentariile sale la Pentateuh, la Regi, la Solomon, Tobie, Cânt. Cânt, Avacum etc. /

§ Venerabilis Bedae, Hexaemeron, în PL 91, col. 9A-190C, Sive libri quator in principium Genesis. / În col. 15D, Sfântul Beda leagă Fac. 1, 2 cu prezenţa Sfântului Duh peste ape de la Înţelepciunea lui Solomon 1, 7, unde aflăm că: „Duhul lui Dumnezeu umple lumea, El cuprinde toate şi aude toate cuvintele”, cf. ed. BOR 1988. În textul latin al Sfântului Beda avem: „quia Spiritus Domini replevit orbem terrarum” [Sap. 1, 7]. /

În col. 16C, autorul nostru spune că Dumnezeu, întru început, adică în Fiul Tatălui a făcut cerul şi pământul. Dar, imediat spune şi despre Sfântul Duh, că El Se purta peste ape, pentru ca să vedem în mod deplin, pe întreaga Treime în crearea lumii, fiind marcată în Fac. 1, 1-2 împreuna lucrare a Prea Sfintei Treimi./

§ Despre numele lui Dumnezeu, o tâlcuire apriată, găsim la Sf. Beda în PL 91, „In Pentateuchum Commentarii”, col. 295B [toată cartea e între 189D şi 394C]: „A răspuns Dumnezeu lui Moise: Eu sunt, adică Cel care am fost cu părinţii voştri; Cel ce sunt, adică sunt mai înainte de veci şi voi fi. Căci Eu sunt, adică Fiul, Cel ce sunt, adică Sfântul Duh, Cel ce este, adică Tatăl […] Pentru că Eu sunt în VT, Care sunt şi în Noul”.

§ Hilarion Alfeyev, The Patristic Background of St. Symeon the New Theologian’s Doctrine of the Divine Light, p. 229-238, in „Studia Patristica”, vol. XXXII, Editted By Elizabeth A. Livingstone, Ed. Peeters Publihers, Louvain, 1997. / „Vederea lui Dumnezeu ca lumină este, fără îndoială, cea mai evidentă caracteristică a misticii Sfântului Simeon Noul Teolog”, p. 229./ Sf. Simeon „a fost primul autor bizantin care apus accent deosebit pe vederea luminii”, Ibidem/ Este foarte clar faptul că, „pt Simeon lumina divină nu este a unui Înger sau a vreunei fiinţe create sau un fenomen [natural]. Pentru Simeon, lumina divină este Dumnezeu Înssuşi în revelarea Sa către persoana umană”, p. 235. /

„Simeon nu a vorbit niciodată despre vreo apariţie a lui Hr. ca într-o imagine vizibilă, ci numai despre lumina şi, câteodată, despre glasul lui Hristos”, p. 235. Adevărat! Are dreptate Prea Sfinţia sa. Şi noi am înţeles acelaşi lucru studiind textele sale./ „Lumina pe care Simeon o descrie nu e un fenomen psihic sau material, ci el o caracterizează ca fiind imaterială, simplă, fără formă, necompusă, netrupească şi indivizibilă”, p. 236./ ÎPS Alfeyev remarcă faptul că Sf. Simeon are un vocabular mistic asemănător cu Părinţii anteriori. A se vedea p. 237. Căci, spune el, ochii minţii este expresia lui Evagrie şi a Sf. Macarie Egipteanul; frumuseţe negrăită e folosită tot de Sf. Macarie; atingere duioasă e a Sf. Isihie Sinaitul; dulceaţa şi bucuria ca prezenţă a luminii divine se regăseşte şi la Sf. Macarie Egipteanul şi la Sf. Isaac Sirul; dorinţa plină de dragoste este o expresie a Sfântului Maxim Mărturisitorul, cf. Ibidem.

Suntem cu totul de acord! Sfântul Simeon Noul Teolog a citat din Sfinţi fără să-i numească cel mai adesea, avea un limbaj teologic al Tradiţiei, dar îl folosea într-un mod propriu, personalizat. Nu se dădea înapoi ca să nu creeze limbaj dacă forma şi conţinutul extazelor sale o cereau. Era şi normal să facă asta! Orice experienţă trebuie redată în termeni cât mai clari. Şi dacă nu ai termeni îi inventezi./

Pr. Dorin Picioruş.

Did you like this? Share it:

Previous

Pachetul de atenţie [26 noiembrie 2007]

Next

Despre rolul Părintelui duhovnicesc

1 Comment

  1. Ana

    Intr-adevar, nu doare decat ceea ce ne pasa, ceea ce ne afecteaza, ne atinge intr-un fel sau altul.

    Am vazut recent pe cineva dormind pe strada, este un biet cersetor care de fapt nici nu cere, simpla lui conditie vorbeste despre asta. Pe langa el trec zilnic oameni, probabil ca fiecare ignora cat poate ceea ce vede.

    Intr-o dimineata am vazut un copil mai mare ce trecea pe acolo (probabil a trait intr-o casa de copii) cum se uita la el ca si cum chiar el s-ar fi aflat in acea postura, am vazut in privirea lui nu atat mila cat si toate reactiile pe care toti ceilalti care trec le ascund sau nu le au.

    Daca unui om ii pasa de cel aflat in suferinta ce poate face pentru asta?

    Era mai demult la moda un cantec „maybe God is one of us”

    Daca de fiecare data cand am trece pe langa un om aflat in suferinta si ne=am gandi ca poate este un test, o situatie care ne demonstreaza ca de fapt putem spune/face ceva si nu se intampla asta, s-ar schimba ceva?

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén