Despre rolul Părintelui duhovnicesc

Învăţarea alfabetului duhovnicesc prin icoana unui Părinte este un dar foarte mare, care lămureşte multe dintre neînţelegerile şi poticnelile pe care le poate trăi un ortodox, atunci când este la stadiul de lector al cărţilor sfinte, fără a avea un învăţător şi un model duhovnicesc alături de el.

Mai presus de toate, vederea unui Sfânt în viaţă (dacă poţi să înţelegi darurile aceluia) te scuteşte de multe ocolişuri ale închipuirilor care vagabondează în jurul a ceea ce citim din Sfânta Scriptură şi din cărţile patristice. Un exemplu foarte concret de asemenea loisir imaginativ ni-l oferă cu generozitate neoprotestanţii, care însoţesc orice comentariu sau dezbatere cu subiect biblic, cu melanjuri ficţionale despre cum ar fi fost, cum ar fi arătat, ce ar fi simţit sau ce ar fi zis.

Însă nici ortodocşii nu sunt feriţi de asemenea primejdii majore, de a se instala comod în concepţii şi atitudini despre care nu îşi dau seama că sunt doar rodul unei cugetări defectuoase, subiectiviste şi pătimaş-imaginative, şi pe care le consideră obiectiv-adevărate, conforme cu viaţa şi morala Bisericii. Aceasta se întâmplă în condiţiile absenţei unei icoane vii duhovniceşti, pe care să o poată cunoaşte şi înţelege îndeaproape şi pe îndelete.

Subiectivismul şi incitarea la subiectivism au devenit virtute în epoca modernă. Conştiinţa subiectivă, ca instanţă supremă a fiinţei umane, a fost impusă prin filosofia şi cultura secolelor XIX şi XX (Hegel, Husserl, Heidegger, Bergson, Proust, etc.). Adevărul subiectiv a devenit nu numai singurul adevăr al omului modern, dar şi unica marcă a originalităţii, pe când raţiunea obiectivă a clasicilor, a ajuns desuetă. De aceea şi există în neoprotestantism ideea de a aborda cât mai nonconformist şi mai senzaţionalist predica sau comentariul biblic. O metodă care, în lipsa harului şi a adevăratelor virtuţi teologice, degenerează adesea în teatrul absurdului, adică în ridicol şi penibil deplin.

Ortodocşii au înţeles, într-un fel sau altul, că trebuie să se ferească de a cădea în capcanele imaginaţiei şi ale reflecţiei subiectiviste, pentru a ajunge la înţelegerea duhovnicească. Şi acesta este un lucru bun în sine. Dar nu mulţi au înţeles şi practic, experienţial, cât de adâncă este iubirea de sine şi alipirea de subiectivitatea proprie, a oamenilor moderni, care sunt şi ei înşişi prin naşterea în acest context istoric. Cât de gravă este adăstarea în părerea şi închipuirea personală, pe care unii dintre ei adesea o cred a fi o pură poziţionare şi atitudine ortodoxă.

Aici intervine rolul crucial al unui Părinte duhovnicesc, al unui adevărat Părinte înţelept întru Duhul, chiar dacă nu mulţi pot pătrunde dincolo de smerenia lui şi de alte aparenţe. El este modelul viu al trăirii şi al împlinirii dogmei şi moralei ortodoxe, căci văzându-l, ieşi din starea de interogaţie cu privire la felul cum să trăieşti duhovniceşte în mod real, viu. Scapi cel puţin de interpunerile, numeroase, din mintea ta, ale presupunerilor fictive despre cum trebuie să fii, să te comporţi, să reacţionezi, fără să agiţi patimile din interior, ci păstrându-ţi liniştea şi bucuria de la Dumnezeu. Presupuneri care te fac mai mult mândru şi încrezător în sine-ţi, decât cunoscător şi trăitor adevărat.

De aceea întâlnirea cu un astfel de Părinte şi mai ales apropierea îndelungată de el, valorează mai mult decât mii de citiri de ale noastre, chiar dacă ele sunt din cărţi sfinte, în care însă noi nu ajungem mai departe decât de a ne da cu presupusul despre comportamentul şi reacţiile Sfinţilor.