[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=c68LfVqv7ug]
Dedicăm colegului Danion Vasile această melodie clasică din repertoriul naţional, foarte gustată de publicul de gen, pentru a sublinia faptul că autorul trilurilor de mai sus se adresează unui segment falimentar de public, stagnant ca şi al lui, şi că, în cadrul publicului amândurora nu se suportă…alt fel de muzici, ci numai muzica grupului. Dacă nu eşti manelist sadea sau manelist teologic…publicul te sfâşie, dacă ai mişcat din front. Fila video şi textul acesta a fost scris după terminarea articolului de mai jos, nevrând să pun poza autorului căruia i l-am dedicat, pentru că şi aşa e notorie. Sau, nu?!…
*****
Pledoaria noastră de astăzi s-ar fi putut numi, tot la fel de bine: „Monologul: dialogul care ne place nouă”, „Cărţi pe bandă rulantă sau despre urechismul teologic care nu suportă munca smerită de cercetare teologică” sau „Conferinţele neoconferenţiarilor români: prilej de comerţ teologic”. Însă, conform cu titlul de blog al confratelui Danion, unul smerit cu siguranţă, în care teologia sau opiniile teologice par a se confunda cu numele său şi a-l înghiţi cu totul, am convenit să folosim titlul de mai sus, pentru ca evaluarea noastră valorică să aibă targhetul ei, prezent încă din titlu.
Cu indispoziţia, de a nu se crede faptul că, dacă am o poziţie critică faţă de el înseamnă că îl invidiez pentru ceea ce face, mă voi exprima tot la fel de concis şi de sincer ca faţă de colegul Drd. Mihail Neamţu.
Cazul colegului Danion diferă fulgerător de mult faţă de cel al colegului Mihail şi e la polul opus al acestuia. Dacă la Mihail cercetarea ştiinţifică teologică frugală avea superbia celei care dă lecţii teologilor de orice fel, pe premisa că nu au racordare la un limbaj teologic apriat, la colegul Danion avem de-a face cu lipsa cercetării ştiinţifice teologice, de orice fel ar fi ea, şi cu însăilarea de povestiri nenumărate, de propuneri de sine repetate şi de renegare a teologilor cu teologii învechite pentru părinţi duhovniceşti cu un limbaj învechit.
Dacă Mihail e hip-hoperul limbajului teologic elevat, dar fără experienţă duhovnicească, Danion, cu aceeaşi lipsă de experienţă duhovnicească, esenţială în domeniul teologiei, este manelistul limbajului teologic predicatorial, cel care a intuit că poveştile încă prind la public şi de aceea pot fi livrate pe bandă rulantă.
Conferinţa sa de aseară, la care am fost invitat în mod special [îi mulţumim pentru cărţile primite cadou!] a avut darul de a-mi lămuri enorm de multe lucruri, în ciuda plictiselii sufleteşti pe care mi-a provocat-o. Mai întâi de toate, am înţeles cum se formează pasivitatea unui mare număr dintre tinerii ortodocşi, dar, mai ales, m-a ajutat să iau o decizie majoră: să nu mai particip niciodată la astfel de şezători exclusiviste, unde eşti pus pentru patru ore să asculţi monologuri decalibrate, cu care nu poţi interacţiona şi, bineînţeles, unde autorii lor cred că nimeni nu are nicio poziţie…specială sau diferită de a lor.
Colegul Danion a confiscat, în spaţiul românesc, prin incursiunile sale prin ţară, bineînţeles profitabile financiar şi creatoare de imagine, înţelesul lui confero, adică al conferinţei, crezând că a purta împreună o discuţie, un dialog, ceea ce înseamnă în mod autentic conferinţă înseamnă monolog, adică vorbirea de unul singur. Asta prima la mână.
În al doilea rând a transformat ideea de expunere teologică într-o dezlânare lingvistică, fără nicio muncă de cercetare prealabilă şi unde, poţi să îţi aminteşti despre ce vrei şi ce nu vrei în acest format predicatorial…că şi aşa titlul expunerii nu are nimic de-a face cu conţinutul.
Nu îmi pot închipui o conferinţă teologică fără vreo 4 luni de muncă de cercetare şi de reflecţie la buna poziţionare a membrelor unui discurs teologic, pentru ca, să arăt unui public care ar veni să mă asculte, că am muncit pentru el, că m-am zbătut şi că acestea sunt datele eforturilor mele de cercetare asiduă, conformă cu tema propusă. Pentru noi o conferinţă este echivalentul unui capitol de teză doctorală, unde amatorismul nu are ce căuta şi unde munca e muncă şi adevărul e adevărul care sare din texte şi nu sare din…auzite.
Pentru subiectul său de aseară: Eu şi Hristos, care poartă marca lui Bultmann, adică a subiectivismului hristologic, mai degrabă decât a lui Stăniloae sau a lui Iustin Popovici, care vorbesc despre personalismul dialogic, în mod extraordinar, adică, dacă erai genial la culme, sfârşeai pregătirea în 4 luni pentru conferinţă şi începeai cu Hristos al VT, al NT, cu Hristos al Apostolilor, cu Hristos al Sinoadelor, cu Hristos al evului mediu, cu Hristos al iluminismului, cu Hristos al comunismului, cu Hristos al postmodernilor, încheind cu Hristos al Monicăi, elevă în clasa a 11-a, care se droghează şi a fost violată în veceul liceului, într-o pauză…şi sala trebuia să aplaude minute în şir. La o asemenea muncă perplexantă sala trebuia să fie în delir. De ce? Pentru că tu expuneai ceva nou, ceva uluitor de frumos, munca ta făcută cu sfinţenie şi ei erau mulţumitori pentru asta.
Dacă vrei să instruieşti trebuie să te pregăteşti ascetic ca să vorbeşti şi nu să frunzăreşti nişte cărţi, mergând pe premisa, la mine la conferinţe vin numai copii cu capul mic, cărora eu le spun poveşti, gândindu-mă că sunt un părintele Cleopa de la Sihăstria care vorbesc în snoave, dar, pe copertă, scriu că sunt doctorand în Patrologie ortodoxă în Grecia.
Am avut sentimentul persistent aseară, că în persoana lui Danion am un manelist în ale teologiei şi nu un patrolog, care încearcă să scoată surâsuri şi râsete uşoare, care divaghează din poveste în poveste, care dă impresia că toţi Sfinţii Părinţi sunt numai cei pe care îi poate citi toată lumea în română, că se cam plimbă degeaba prin Grecia, că nu am văzut nicio schimbare de caracter şi nici de nivel teologic în discursul său, ci că revinde un discurs al anilor 70-90, deja expirat, al poziţionării cerbicioase [de le cerbicie] împotriva: ecumenismului, masoneriei etc., deja subiecte fără relevanţă pentru public, arhi-măcinate în gol, neintuind miza momentului.
Însă, grija pentru a i se vinde cărţile atinge cote chicioase. Toate cărţile sale publicate până acum, făcute în grabă, amestecate cu rugăciuni şi extrase din alte cărţi, erau înşirate în faţa podiumului, lângă o Sfântă Icoană care trebuia să dea impresia că ne aflăm într-un sanctuar în sala Dalles…Erau aduşi numai prieteni ca să îl vorbească de bine. A început să îşi promoveze fiul de 9 ani, ca pe o mare speranţă…şi are o nespusă grijă la cultul personalităţii gonflate pe care şi l-a creat.
De aceea nu m-a mirat de ce nu doreşte să aibă întrevederi directe cu cei care îl ascultă, pentru că mitul Danion are fundamente fragile şi se prăbuşeşte repede.
Mai mi-au atras atenţia şi alte lucruri interesante. Spre exemplu modul extremist, dar profitabil, în care înţelege ideea de ascultare faţă de duhovnici. Dacă duhovnicul X sau Y i-a dat binecuvântare pentru a vorbi…înseamnă pentru el că nu va greşi cu nimic din ceea ce va spune sau că poate să spună orice, pentru că şi aşa el e… ortodox tradiţionalist. Sintagma a fost decredibilizată la culme…dar e o poveste lungă.
Toate propunerile de sine faţă de public se fac fără pudoare, colegul nostru erijându-se în director de conştiinţă la nivel naţional, dând peste nas unui mitropolit, unui patriarh al României, unor teologi români care nu ies să propovăduiască Cuvântul [?!!!!!!]***, cum spunea colegul său de carte manelistă, adică scrisă după ureche, Laurenţiu Dumitru [ei doi îşi scriu prefeţele reciproc, flatându-se unul pe altul]…şi el, e singurul mohican al acestui pământ, adică singurul evanghelizator al poporului român. Orgoliul său, bineînţeles teologic, nu este evident pentru nimeni!
Greşit, frate Danion! Mai e încă un evanghelizator ca dv., tot la fel de aprig convins că e genial, şi îl cheamă Marius Cruceru, e pastor baptist şi lector universitar la facultatea baptistă din Oradea…şi acesta este evanghelizator nu numai peste România, dar peste tot sud-estul Europei, ocupându-se împreună cu ceata sa, de evanghelizarea ortodocşilor. Şi acesta se laudă, că acolo unde propovăduieşte colegul Laurenţiu Dumitru Ortodoxia, adică în Oltenia, el face ravagii predicatoriale…
Scrisul colegului Danion Vasile are ceva din Sandra Brown pe care o citeau fetele tinere imediat după revoluţie: sentimentul facilului, al abordabilului care pare să te ajute. El scrie simplist dar imită [ a se citi: vorbeşte] în stilul celor consacraţi, al Părinţilor duhovniceşti, nu simte ridicolul situaţiei deloc [înfiorător pentru noi!] şi crede că poţi să explici pe cele mici dacă nu eşti mare. El vine şi ne serveşte gogoaşa că vorbeşte pentru tineri lucruri de lapte duhovnicesc, ca un alt Pavel. Însă, nu ne-a dat niciun motiv să credem că delicateţea şi duhovnicia, că măreţia şi candoarea sunt dincolo de un limbaj apropiat tinerilor, ci numai că exclusivismul său şi vandabilitatea discursului nu ajută unei creşteri duhovniceşti reale a tinerilor.
Dacă nu eşti mare nu poţi vorbi pentru cei mici. Iar dacă nu eşti mare şi nu ştii să vorbeşti în limbajul lor…o să caşte. Nu pentru că tu nu ai niciun adevăr să le spui, ci pentru că tu nu îi asculţi. Poziţionarea fariseică şi cu aplomb în faţa unui public ascultător, pentru care nu te trudeşti, ci vii doar cu trei date incoerente, este un faliment predicatorial.
Din punctul nostru de vedere caravanele de orgoliu ale colegului Danion prin ţară sunt infuzatoarele următoarelor idei, ca să înţeleagă toţi ce vrem să spunem:
1: Eu, Danion Vasile…sunt singurul care vorbesc în ţara asta teologic, ortodox …şi încă nu sunt preot, atenţie!
2: Toţi ceilalţi preoţi şi ierarhi nu ştiu să vorbească ca mine…Sunt unic! Sunt providenţial! Sunt scăparea şi luminarea voastră!
3. În viaţa mea s-au întâmplat multe minuni, se întâmplă, am întâlnit oameni speciali, deci şi eu…sunt special şi sfânt.
4. Eu cunosc tinerii, eu cunosc cum stă treaba cu ecumenismul care e de la dracu, eu nu suport masoneria, eu sunt împotriva celor care păcătuiesc…cumpăraţi-mi cărţile!
5. Singura modalitate în care se poate vorbi ortodox e cea a mea, eu sunt deţinătorului ei…şi toţi trebuie să vorbească tot la fel de prost ca şi mine…ca să fie ortodocşi tradiţionalişti.
6. Eu sunt tradiţionalist, fac ascultare de duhovnicul meu, sunt doctorand, tată de familie genială…sunt de canonizat!
Dacă hip-hopismul teologic era virulenţă antiierarhie şi antiteologi „necrozaţi”, survolare pe de-asupra realităţilor şi a câmpiilor „păşuniste” [cazul Mihail Neamţu], manelismul teologic constă în scrierea de cărţi după ureche, le facem repede şi nu aducem nimic nou, îmbinăm poveşti cu duiumul şi ne erijăm în sfinţi şi denigrăm ierarhia pentru că nu e activă ca noi [cazul Danion Vasile]. Adică avem de-a face cu fanatisme juvenile de oameni în prima maturitate, care nu ne propun proiecte teologice vaste, restauratoare, gen Filocalia, Vieţile Sfinţilor, Sf. Scriptură încă odată tradusă, Comentarii la lumea postmodernă şi la istoria Bisericii, adică metanaraţiuni şi încearcă amândoi să iasă în faţă cu împachetarea unor idei deja uzitate, unor lucruri comune, pentru ca să nu vexeze psihicul cititorilor cu noutatea.
Însă…disputa de idei sau ideile de conştiinţă, ştiu că nu prind, la aceşti oameni ai imaginii, imagine pe care o vând pe bani. Cea mai mare problemă a celor doi, ştim asta, nu sunt criticile constructive, nu dau doi bani pe ele, pentru că au intrat în starea de nesimţire patologică, o stare pe care ţi-o aduce popularitatea nemeritată, ci e aceea de a… nu pierde din vânzări.
Ca şi atacul calomniator [nu a fost nicidecum un drept la replică. Nici nu ştim dacă poate să facă asta!] al lui Claudiu Târziu, de pe blogul său, ca reacţie la faptul că i-am stricat piaţa fără să vrem, vânzarea de carte, tot la Dalles, cu o întrebare tradiţionalistă … şi eforturile demolatoare ale lui Danion la adresa teologilor academici din România, se înscriu în circuitul afacerilor găştilor ortodoxe, adevărate fortăreţe ale exclusivismului, care tipăresc şi vând carte teologică şi care, deja se cred monopolizatorii gândirii ortodoxe din România, ca şi când teologii s-ar instrui numai din ce traduc editurile ortodoxe româneşti.
Concluzia pledoariei noastre e aceea că: Danion nu creează conştiinţe profund ortodoxe şi româneşti în acelaşi timp, prin discursurile sale, apte să facă faţă confruntărilor reale şi vieţii de zi cu zi, ci le dă o copie a propriei sale stări de ghetoizare, unde a nu face e mai important decât a face, unde entuziasmele tinereşti sunt strânse de gât în loc să fie învăţate să zboare şi unde acreala e considerată entuziasm şi entuziasmul edulcorat e denumit drept râvnă.
Însă, bineînţeles, fiecare are dreptul să aleagă ce vrea. Poţi să asculţi pe cine vrei, ce vrei, când vrei, unde vrei…şi fanii săi vor merge pe mai departe, fără siguranţă, la conferinţele sale. Însă, am scris aceste lucruri [ştim că va veni să le citească şi îi va părea rău că ne-a invitat, dar nu de ieri ştiam aceste lucruri] pentru ca să ştie că îl ştim, că nu ne entuziasmează cu teme neaprofundate şi nici cu bădărănia exclusivistă cu care ne-a tratat aseară, într-un mod incalificabil.
Dragul nostru coleg, dacă vă este frică de o întrebare, pe care nu puteţi să o ascultaţi până la capăt, şi vă isterizaţi atât de uşor, dv., care sunteţi vale a liniştii, cavitate a bunei voiri şi munte al smereniei, nu dovediţi decât că vă e frică de propria dv. umbră şi că vă ştiţi nivelul! Vă dorim succes într-o călătorie cu care nu ne solidarizăm nicidecum! Din punctul nostru de vedere trăiţi într-o lume paralelă, care nu are nimic de-a face cu ortodoxul care lucrează la computer, cu femeia care dă cu mătura sau cu teologul care se înconvoaie zilnic de spate, asupra textelor sfinte, pentru a crea o jumătate de pagină de muncă de cercetare şi nu …4 ore de poveşti amalgamate.
Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.
Update 25 iunie 2008.
*** La insistenţele domnului Laurenţiu Dumitru dăm fragmentul de text citat din dumnealui în acest articol. E vorba de ultimul pasaj al paginii scanate, pe care o găsiţi aici.
Pr. Dorin
