Sunt fiinţe cu destine diferite, opuse chiar, pentru Mihai Eminescu. Cine nu cunoaşte Luceafărul şi versurile lui celebre: Ei doar au stele cu noroc / Şi prigoniri de soarte / […] Trăind în cercul vostru strâmt / Norocul vă petrece, / Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor şi rece. ?

Probabil că multă lume le cunoaşte sau şi le aminteşte. Studiile de literatură consacrate au sesizat diferenţa dintre omul cu stea şi omul cu noroc, din opera eminesciană, dar nu au stabilit prea limpede originea şi semnificaţiile acestor simboluri. Mai ales că exegeza noastră şi-a făcut obiceiul să nu se uite mai întâi în curtea tradiţiei proprii, ci să caute explicaţii, uneori antagonice, în mitologii / filosofii de peste nouă mări şi nouă ţări.

Semiotica stelară este prezentă ca un fir roşu în toată opera lui Eminescu. Ea reprezintă o problematică foarte vastă, despre care am putea scrie – numai despre ea – o teză de doctorat. Şi toată această simbolistică vastă şi complexă este de inspiraţie tradiţional-ortodoxă, românească şi bizantină.

Însă noi ne referim acum numai la un singur aspect, care l-a obsedat pe Eminescu de-a lungul întregii sale vieţi, şi anume: destinul omului care este trimis cu o misiune pe pământ, al omului care are o stea în cer, spre deosebire de masa amorfă de oameni care vieţuiesc „în zodia” norocului. Ideea este numai în parte romantică. Eminescu însuşi s-a simţit un ales, un geniu, un învăţător al poporului său, un trimis de Dumnezeu cu un anumit scop pe pământ. Acest scop a căutat toată viaţa să-l desluşească. El a încercat, pe de-o parte, să afle întemeiere pentru credinţa sa în teologia ortodoxă, iar pe de altă parte a fost el însuşi inventator de mitologii fanteziste, ca în poemul publicat postum, Povestea magului călător în stele.

Eminescu credea că este din specia oamenilor care au o stea a lor în cer, care au un rol de îndeplinit în această viaţă, născut fiind ca să-şi ridice poporul din ignoranţă şi letargie. La 16 ani dorea să-mi visez o soartă mândră de-al meu nume / Şi de steaua mea. [în poemul La Bucovina]. La cest ideal şi la această ipostază a tinereţii va face referire pe la 30 şi ceva de ani, în Oda sa, cu nostalgie: Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată; / Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi, / Ochii mei nălţam visători la steaua / Singurătăţii. Unde steaua singurătăţii este cea a unicităţii, a singularităţii persoanei sale. Luceafărul este şi el un alter ego al poetului, o proiecţie mitică a idealului său. Spre sfârşitul vieţii, poemul Mai am un singur dor stă mărturie că încă mai credea în destinul său singular: Luceferi, ce răsar / Din umbră de cetini, / Fiindu-mi prieteni, / O să-mi zâmbească iar.

Asemenea, iubita sa trebuia să fie femeie între stele şi stea între femei [„Din valurile vremii…”], iar iubirea era, în viziunea sa, o lumină cerească, o stea care dăinuie şi nu se poate stinge uşor: La steaua.

Exemplele pot fi mult mai numeroase şi comentariul nostru poate deveni exhaustiv, însă credem că această trecere în revistă a unora dintre cele mai reprezentative poeme din opera eminesciană, pentru a sublinia fundamentalitatea acestei teme, este de ajuns deocamdată.

Pe de altă parte, norocul guvernează existenţa oamenilor care nu pun preţ pe sensul adânc al vieţii, care trăiesc la voia întâmplării, duşi de valurile vieţii. Ideea este regăsibilă în numeroase poeme. Tema norocului nestatornic este, din fericire pentru noi, abordată în poemul Viiaţa lumii, al lui Miron Costin, care ne limpezeşte sensul său în tradiţia românească, de unde l-a împrumutat şi Eminescu. Într-un al doilea epilog, teoretico-explicativ, al poemului, Miron Costin ne oferă chiar o definiţie a norocului: „Norocul nu iaste alta, numai lucrurile ce ni să prilejuiesc şi ni să întâmplă, ori bune, ori rele, zicem acestor întâmplări norocul. De ni se prilejuiesc lucruri bune şi pre voe, zicem: noroc bun; de ni-s împotrivă au peste voe şi cu scădere, zicem: norocul rău.”

Aşadar, a avea noroc, bun sau rău, înseamnă a merge şi a trăi după capriciul evenimentelor sau după cum dă Dumnezeu, cum zice românul, a nu te zbate pentru a ieşi la suprafaţa valurilor vieţii, a nu dori să trăieşti şi să mori pentru ceea ce crezi.

Acest sens îl regăsim şi la Eminescu. De aceea există două feluri de oameni pe lume, în opinia sa: unii care au stea, şi alţii care nu au doar noroc : Trăind în cercul vostru strâmt / Norocul vă petrece

Însă stelele în Biserica Ortodoxă sunt Sfinţii: „Sunt şi trupuri cereşti şi trupuri pământeşti; dar alta este slava celor cereşti şi alta a celor pământeşti. Alta este strălucirea soarelui [Hristos] şi alta strălucirea lunii [Maica Domnului] şi alta strălucirea stelelor [Sfinţii]. Căci stea de stea se deosebeşte în strălucire.” (I Cor. 15, 40-41). Adică fiecare Sfânt are slava sa, care se deosebeşte în strălucire de slava altui Sfânt, în Împărăţia lui Dumnezeu.

De aici, într-o concepţie personalizată poetic, a ajuns Eminescu la concluzia, oarecum populară, că omul cu stea este un om deosebit, cu un destin aparte în lume.

Psa. Gianina Picioruş

Did you like this? Share it: