Despre vederea extatică cu Sfântul Simeon Noul Teolog

SC, Imne, nr. 156, p. 262.

„VEpi, th/j kli,nhj ka,qhmai e;xwqen w;n tou/ ko,smou kai. me,son w;n th/j ke,llhj mou to.n e;xwten tou/ ko.smou o;nta te kai. geno,menon ble,pw, w=| kai. o`milw/ – eivpei/n de. to,lma – kai. filw/, filei/ me kai. evkei/noj, evsqi,w, tre,fomai kalw/j mo,nh th/| qewri,a| kai. sunenou.menoj auvtw|/ ouvranou,j u`perbai,nw”.

Trad. n. : „Stau pe patul meu afară de această lume şi în mijlocul chiliei mele, mi se dă să văd pe Cel care este afară din lume, cu care eu vorbesc – şi cutez să spun – că Îl şi iubesc, şi El mă iubeşte. Mănânc, mă hrănesc frumos numai din vederea Lui şi, unit fiind cu El /una fiind făcut cu El, trec mai presus de ceruri”.

Într-un loc familiar, în intimitate, Sfântul Simeon vorbeşte despre relaţia sa continuă cu Dumnezeu. Chilia, camera noastră, este deschisă cerului, atâta timp cât suntem curaţi cu inima şi putem vedea, în afară de lume, pe Cel mai presus de orice lucru.

Nu există separaţie între văzut şi nevăzut pentru un văzător de Dumnezeu! Ceea ce se vede e o trecere spre ceea ce nu se vede, spre tainele slavei lui Dumnezeu, la care eşti ridicat când vrea Dumnezeu, din mijlocul lucrului pe care îl faci. Că citeşti, că te rogi, că eşti pe drum, că eşti în pat…nu e un motiv ca să vorbim de întreruperea relaţiei tale cu Dumnezeu, care se face în adâncul inimii tale, prin rugăciune statornică.

În afară, e;xwqen, este o exprimare extatică în acest context. În afară de lume, în mod real, nu ieşi prin droguri, prin sexualitate sau prin halucinaţii, ci când Dumnezeu îţi dă să vezi strălucirea slavei Sale.

Am în minte o poezie veche de-a mea în care vorbeam despre spargerea cercului în care te afli, pentru a ajunge la cunoaştere. Singura spargere reală a cercului, a limitărilor noastre multiple, a ceea ce pare implacabil, sau ieşirea din lumea reală e vederea lui Dumnezeu.

Când Sfântul Simeon vorbeşte de vedere, de vederea lui Hristos, el vorbeşte atunci despre prezenţa Lui împreună cu El, în mod real. Nu vorbeşte de vedere numai retroactiv ci în mod dinamic, în mod real, în mod direct. Tocmai de aceea între patul lui şi mai presus de ceruri nu e nicio distanţă, pentru că extazul, vederea lui Hristos în slavă, este o urcare, o luare cu mâna a lui Simon pentru ca să vadă pe Domnul Său.

Şi pentru ca să ne vorbească concis despre ce vede, spune că vederea e mâncarea Sfinţilor în Rai, că acolo nu mai mâncăm hrană trecătoare, ci mâncarea noastră e vederea slavei lui Hristos.

Extazul nu este un efort de voinţă! Nu este efectul voinţei umane! Pentru că, numai când El vrea să Se facă una cu tine, să Se unească cu duhul tău…atunci treci peste ceruri, ca să vezi ceea ce El îţi arată. El te transportă, te duce la Sine! Şi El te duce la Sine când Îl iubeşti cu adevărat pe El, când nu ai inima împărţită şi când nu confuzi foamea de El, dorinţa nestăpânită de El, cu dorinţa de cunoaştere pentru cunoaştere.

Greşeala fundamentală a multor nevoitori ortodocşi ai rugăciunii lui Iisus e aceea că vor să Îl vadă pentru că vor să Îl vadă…şi nu: mai bine nu Îl văd, decât să nu Îl iubesc!. Fără doar şi poate, celor care Îl iubesc pe El fără seamăn, neţărmurit…El Se arată lor! Nu e nicio greşeală! El Se arată nu celor care spun de mii de ori rugăciunea lui Iisus ca să Îl vadă pe El, ci celor care, zecile de mii de rugăciuni ale lui Iisus sunt un dor nespus de El, sunt o răsuflare continuă spre El şi nu au nicio teamă.

Dacă eşti cu El nu ai nicio teamă. Însă e foarte greu să înţelegi acest lucru, să-l trăieşti: prietenia, intimitatea cu Dumnezeu, care te face fără teamă!

Pr. Dorin.