Despre Sfântul Duh cu Sfântul Grigorie de Nyssa
Sf. Grigorie de Nyssa, Despre Sfântul Duh împotriva pnevmatomahilor macedonieni, trad. din gr. de Ana-Maria Barbu, în ST, ser. a II-a, XLV [1993], nr. 5-6, p. 5-19, cf. PG XLV. / Când e vorba să răspundem ereticilor, spune Sfântul Grigorie, nu trebuie să răspundem nebunului după nebunia lui, cf. Pilde 26, 4. Însă, există şi primejdia tăcerii din partea teologilor, care, dacă nu răspund mistificărilor credinţei ortodoxe, ereticii se umflă în pene.
Şi spune acesta: „fiindcă există primejdia ca datorită tăcerii noastre minciuna să fie mai presus de adevăr, şi această cangrenă putredă a ereziei, avansând mult împotriva adevărului să corupă învăţătura sănătoasă a credinţei, mi s-a părut necesar să răspund nu la nebunia celor care îndreaptă astfel de lucruri împotriva evlaviei, ci pentru corectarea relelor opinii”, p. 5/ Vehemenţa sa însă nu seamănă cu vehemenţa fundamentaliştilor noştri, care iau litera, dar nu cunosc supleţea modului de a relaţiona cu oamenii, fie ei plăcuţi sau neplăcuţi de noi.
Vorbind despre mărturia sa, Părintele nostru, despre acţiunea sa apologetică, acesta spune, că el nu aduce „nimic nou [ca doctrină n.n.] şi nici de la noi înşine nu le vom răspunde celor care obiectează asemenea lucruri [adică nu are o părere personală, alta decât Tradiţia n.n.], ci ne vom mulţumi cu mărturia Sfintei Scripturi despre Sfântul Duh, din care am învăţat că Duhul Sfânt este dumnezeiesc şi este declarat ca atare”, p. 6/
Expresia „atributele naturale ale Duhului”, p. 7/ Vorbind despre desăvârşirea persoanei Sfântului Duh, Dumnezeiescul Grigorie spune că „este în Duhul nelimitată şi necircumscrisă şi în niciun fel micşorată în toate cele bune”, p. 8/ Referindu-se la cinstirea noastră adusă lui Dumnezeu, autorul spune: „nu datorită nouă Dumnezeu devine mai vrednic de cinstire decât e El Însuşi”, p. 9/ Foloseşte Is. 40, 15 în această scriere: toate neamurile sunt ca picăturile în găleată înaintea lui Dumnezeu, adică toate sunt la discreţia, la voia Sa.
Intră în discutarea ereziei pnevmatomahe: „Deci cum se explică, pe de-o parte, smerenia, pe de altă parte, trufia oamenilor cărora le place să cinstească pe Tatăl şi acordă Fiului o slavă egală, dar faţă de Duhul sunt într-atât de avari/zgârciţi cu lauda?”, p. 10. / Extremismul luptătorilor împotriva Sfântul Duh consta în aceea, că după vreo 300 de ani de cinstire a Sfântului Duh, egal cu Tatăl şi cu Fiul în Biserică…aceştia au ajuns la concluzia că Sfântul Duh e o creatură. Ei nu că nu ştiau cum stă treaba…ci doreau să modifice adevărul de credinţă al Bisericii susţinut până atunci. La fiecare erezie, din neştiinţă sau din îngâmfare, s-a ajuns printr-o abordare într-un mod particular, vădit particular a unui adevăr ecumenic, recunoscut de către toţi. /
Ce face marele Teolog al Bisericii? Foloseşte propriile cuvinte ale ereticilor şi, urmând raţionamentul acestora, scrie: „Căci dacă fără prezenţa Duhului au fost făcute cerul şi pământul şi întreaga creaţie, doar de Fiul şi de Tatăl, să zică cei care vorbesc aşa ce făcea Duhul Sfânt când Tatăl, împreună cu Fiul, realiza creaţia? Oare se ocupa cu alte lucrări, şi de aceea era liber pentru crearea universului? Oare ce ocupaţie proprie a Duhului, când era conlucrată creaţia, pot să demonstreze? Desigur că ar fi neghiob şi smintit a gândi la altă creaţie, cât de mică, în afara celei care era întemeiată de la Tatăl prin Fiul. Dar poate că Duhul nu avea nicio îndeletnicire, ci se ţinea departe de lucrarea creaţiei din trândăvie şi tihnă şi din fuga de muncă. De ne-ar ierta această nebunie a cuvintelor Însuşi harul Duhului! Căci noi urmărind strict absurditatea celor care stabilesc ca dogme astfel de lucruri, fără de voie, prin ideile lor, au murdărit, precum cu noroi, cuvântul nostru”, p. 11/
Ironia Sfântului este sfichiuitoare, dureroasă. El arată că logica ereziei este ilogicitatea şi că, atunci când descoşi iţele minciunii de cele ale adevărului…erezia e o prostie de mare clasă. Ereticii pnevmatomahi, peste noapte, credeau că sunt mai deştepţi decât întreaga Tradiţie a Bisericii. Şi Sfântul Grigorie îi întreabă: Ce făcea Sfântul Duh în cadrul creaţiei, dacă El nu e Dumnezeu ci e creatură, dar, în acelaşi timp vorbim de Treime? Dacă noi avem în cult pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh ca persoanele dumnezeirii, atunci, întrebarea ca pentru proşti: ce făcea Sfântul Duh într-un anume moment, ca să aflăm în toate momentele ce face?
Silogismul său este direct, tranşant. El cerea răspunsuri de la oameni care puneau doar întrebări. Şi răspunsurile se aflau şi se află în experinţa Bisericii şi nu…în grupuşoare închise de oameni, care, deodată, vor să fie altceva decât cei de ieri.
Ce spune autorul despre credinţa rectitudinală, despre dreapta credinţă? R: „dreapta credinţă aceasta este: nici Tatăl fără Fiul nu poate fi gândit vreodată, nici Fiul fără Sfântul Duh nu poate fi înţeles. Căci precum nu e posibil să ajungă cineva la Tatăl decât dacă este înălţat prin Fiul, tot aşa e imposibil a zice Domnul Iisus decât în Duhul Sfânt”, p. 11./
Ca să ajungi la construirea acestei fraze îţi trebuie mai multe fraze scripturale cheie. Aici e o sumă de citaţii scripturale…spuse concis. Cum ajungi la o asemenea concizie şi cum înţelegi că acea concizie e credinţa stabilă, fermă a Bisericii, aceasta e marea dilemă a unui credincios din afara Bisericii sau a unui creştin din Biserică care nu simte că viază în el Sfântul Duh.
Neschimbabilitatea personală a persoanelor Treimii şi comuniunea de fiinţă dintre Ele: „veşnic Tatăl este Tată, şi, în Tatăl, Fiul şi cu Fiul, Sfântul Duh”, p. 11./ Vorbind despre iconomia Treimii, autorul nostru spune: „izvorul puterii este Tatăl, puterea Tatălui este Fiul iar suflul puterii Duhul Sfânt; iar întreaga creaţie şi cea sensibilă şi cea netrupească este o realizare a puterii divine”, p. 11. Deci creaţia, sensibilă, văzută, cât şi cea netrupească, nevăzută de ochii trupeşti ai omului nu e contiguă, nu e o prelungire din Dumnezeu ci sunt rodul puterii Sale, al voinţei Sale, al dorinţei ca ele să existe. Nu s-au făcut singure ci au fost făcute de către El! Ele au un început în lucrarea lui Dumnezeu şi nu în fiinţa Lui./
De acea marele nostru Teolog spune: „orice substanţă [fire, natură n.n.], care se naşte prin creare [adică prin preluare de fiinţă de la o altă fiinţă preexistentă ei, dar şi aceea creată n.n.], mişcarea voinţei, pornirea planului, comunicarea puterii, pe bună dreptate poate fi considerată ca fiind concepută de la Tatăl, înaintând prin Fiul, şi desăvârşită în Duhul Sfânt„, p. 11-12. Paragraful subliniat de către noi cu stil italic a devenit cutumiar în Teologia ortodoxă. Orice lucrare porneşte de la Tatăl, se face prin Fiul, întru Duhul Sfânt. De la, prin, întru sunt particule constitutive în cadrul dogmei triadologice din punct de vedere ortodox, care explică într-un mod inefabil relaţiile intratrinitare. Le explică prin aceea că le precizează şi nu le epuizează!
Ca şi în cadrul facerii semnului Sfintei Cruci pe trupul nostru, al însemnării cu Sfânta Cruce, chemăm lucrarea Tatălui în noi [ducem mâna la frunte], Care lucrează prin Fiul toate ale mântuirii noastre [ducem mâna la pântece], prin Sfântul Duh [facem linia orizontală peste linia verticală, de la dreapta la stânga]. Niciodată nu vorbim despre Hristos rupt de Treime, niciodată nu vorbim despre Sfântul Duh ca despre o forţă impersonală, care ar bântui prin cosmos! La fiecare Sfântă Taină avem binecuvântare triadologică, ecfonise triadologice, rugăciuni cu conţinut triadologic, ne rugăm şi ne închinăm invocând puterea Treimii, care lucrează în noi de la Tatăl, prin Fiul în Sfântul Duh.
Ce spune Sfântul autor despre ungerea noastră cu Sfântul şi Marele Mir? R: „Înţelesul ungerii, care presupune a nu exista nicio distanţă între Fiul şi Sfântul Duh este exprimat în cuvinte de taină; căci precum între suprafaţa corpului şi ungerea uleiului nici raţiunea, nici simţurile nu percep vreun spaţiu, tot aşa neîntreruptă este unirea Fiului cu Duhul Sfânt, încât pe cel care vrea să se atingă cu credinţă de Fiul este necesar să intre în legătură mai întâi prin atingerea cu mirul; căci nu există vreo parte care să fie lipsită de Duhul Sfânt. De aceea mărturisirea stăpânirii Fiului e făcută de cei care o înţeleg în Duhul Sfânt, celor care se apropie cu credinţă, Duhul ieşindu-le în întâmpinare de pretutindeni”, p. 13.
Nimic mai impresionant decât acest citat! Pentru că, cu câteva secole mai înainte, Sfântul Grigorie le spune catolicilor care vor separa Botezul de Mirungere şi o vor arunca la maturitate, ca şi grupările neoprotestante, de ce nu se poate separa Botezul de Mirungere. Pentru că Botezul nu are nevoie de maturitate pentru a-l primi, de raţiune, pentru că pogorârea lui Hristos în noi e mai presus de orice raţiune şi de înţelegere. Cum nu a perceput, simţit învierea Domnului nicio creatură, tot la fel nu poţi percepe venirea Duhului în tine la Botez. Tu poţi să te simţi plin de El, să te umpli de efluvii de har, dar nu poţi sesiza cum, în ce fel, Împăratul luminii a coborât/coboară în casa trupului şi a sufletului tău?
Dacă mergi pe ideea că omul trebuie să recunoască prin raţiune credinţa şi apoi să se boteze, reduci pe om numai la raţiune, eşti captivul raţionalismului. Şi cum să nu fie această poziţie teologică eretică o emanaţie raţionalistă atâta timp cât credinţa e considerată înţelegere, pe când credinţa e o realitatea care umple întreaga fiinţă a omului şi nu îşi are sediul numai în cap. Dacă Hristos vroia să devină doar creier şi nu Dumnezeu şi om, deplin Dumnezeu şi deplin om se făcea o făptură cu creier doar, un fel de plasmă raţională mergătoare.
Dar El a luat şi mâini şi picioare şi minte şi suflet uman şi tot ce are omul pentru a învăţa pe oameni să vorbească despre o relaţie integrală cu Dumnezeu, prin trupul şi sufletul lor, şi nu numai printr-o anume parte din ei.
Ce ne spune aici Sfântul Grigorie, marele Teolog al Bisericii? Că nu se poate Hristos fără Duhul, că nu se poate Botez fără Mirungere. Dacă Hristos vine în tine prin Botez, trebuie să ai şi pe Duhul prin Mirungere, pentru ca oriunde simţi pe Hristos să Îl percepi prin Duhul care e în tine şi oricând ai pe Duhul, El să te ducă la Tatăl, Care Se bucură de Fiul şi de Duhul într-o veşnică bucurie şi comuniune de fiinţă cu celelalte două persoane ale dumnezeirii.
Suntem în secolul 4 al Bisericii şi vorbim de Sfintele Taine ale Bisericii Ortodoxe într-o lucrare care îi vizează pe nişte eretici, care spuneau că Sfântul Duh e o creaţie a Tatălui şi a Fiului şi nu o persoană egală şi coeternă cu Ei.
Ce spune autorul despre Sfântul Botez? R: „Ce realizăm prin Sfântul Botez? Oare nu a participa la viaţa care nu mai e subordonată morţii?”, p. 15. Apa Botezului „nu sfinţeşte nimic prin ea însăşi, dacă nu i-ar fi schimbată, prin sfinţire, puterea”, p. 15. Adică apa Botezului nu era şi nu este o simplă apă de râu, unde se aruncă mortăciuni şi vii tu apoi şi te botezi, ci apa Botezului este o apă sfinţită, o Sfântă Agheasmă, o apă căreia, prin sfinţirea preoţilor, adică prin chemarea şi venirea Sfântului Duh peste ea, capătă proprietatea dumnezeiască de a fi curăţitoare de păcate. Pentru că, dacă apa e doar apă şi tu crezi că te-ai botezat, dar nu ai primit şi nu simţi nimic, e Botez sau e … un mic scăldat? Dacă nu e Duh Sfânt în apă atunci avem de-a face cu o îmbăiere, cu o porţie de înot şi cu un bălăcit în apă şi nu cu un Botez.
Botezul e Botez unde e Biserica de la Apostoli şi unde se transmite, cu toate păcatele noastre sau în ciuda lor, pentru că e Biserica lui Dumnezeu, harul sfinţitor, care curăţeşte pe tot omul care vine în lume. Ca să fii curăţit de păcate nu trebuie să ai minte ca să înţelegi asta [pentru că e taină mai presus de minte!] ci trebuie să primeşti, prin Tainele Biserici, harul Treimii.
E ca la lumina electrică: trebuie să ştii pe ce să apeşi ca să vină lumină şi nu ai lumină în casă dacă ştii cum se formează lumina. Ca să ai harul în tine trebuie să îl primeşti în Biserică, prin lucrarea preoţilor, pentru ca mai apoi să lucrezi întru El, întru Duhul, faptele curăţirii tale de patimi, ale mântuirii tale, prin care simţi că fiinţa ta, în integralitatea ei, se umple de harul, de lumina lui Dumnezeu.
Şi continuă Sf. Grigorie: „Cel care dă viaţă celor botezaţi este Duhul, precum Domnul spune tocmai aceasta cu propriul Său glas: Duhul este Cel ce dă viaţă [In. 6, 63]. Însă dă viaţă nu doar ca Unul care este primit în desăvârşirea acestui har prin credinţă, ci credinţa faţă de Domnul trebuie să fie mai dinainte temei, şi prin această credinţă harul dătător de viaţă este acordat celor credincioşi, precum a fost spus de Domnul, că pe aceia pe care vrea îi aduce la viaţă [ In. 5, 21]”, p. 15.
Ce făceau pnevmatomahii cu Duhul lui Dumnezeu? R: Făceau „pe Duhul dătăror de viaţă de două parale”, p. 15, adică Îl ţineau de nimic. / Foloseşte Ps. XCVIII, 5: aşternut picioarelor Lui şi vorbeşte despre naşterea omului ca om supus păcatului în termenii: oamenii sunt „zămisliţi în pântecele mamei din împreunare necurată”, p. 16. Necurată numeşte aici pofta sexuală, care însoţeşte actul sexual, în comparaţie cu dorul de Dumnezeu. Adică vinovată de păcat, amestecată cu păcatul.
Cei idolatrii sunt pentru autorul nostru: „sclavii deşertăciunii”, p. 18./ Comparând măreţia lui Dumnezeu cu ceea ce face omul pentru Dumnezeu, autorul spune: „firea omenească nu are niciun dar vrednic de Dumnezeu, căci Creatorul nostru nu are nevoie de niciunul dintre bunurile noastre”, p. 19/ Vorbind despre rugăciunea Domnului, acesta spune: Domnul S-a rugat în genunchi la Mt. 23, 12, în Ghetsimani, pentru că „punând lege, cred, vieţii omeneşti să nu ne semeţim în momentul rugăciunii, ci prin toate să ne adunăm forţele spre câştigarea milei” dumnezeieşti, p. 19.
Pr. Dorin Picioruş.
