Derapaje de la cugetarea tradiţională

Un prim exemplu îl putem găsi în Efthalia Makris Walsh, The ascetic Mother Mary of Egypt, in TGOTR, vol. 34 [1989], nr. 1, p. 62. Autoarea articolului susţine că viaţa Sfintei Maria Egipteanca scrisă de Sfântul Sofronie al Ierusalimului este o „falsificare pioasă”, pe motivul că Sf. Zosima apare ca „introdus în istorie”.

În Ieromonah Makarios Simonopetritul, Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic, trad. de Diac. Ioan I. Ică jr.Ed. Deisis, Sibiu, 2000 [teză doctorală], în p. 359 avem o poziţie asemănătoare autoarei anterioare şi aceasta este singura remarcă netradiţională, în opinia noastră, în acest magnific monument teologic ortodox restaurator. Părintele Makarios neagă, în parte, viaţa Sfintei Maria Egipteanca, confundând pe Sfânta Maria Egipteanca cu o altă Sfântă Maria din Palestina. Receptarea tradiţională şi cultul Bisericii Ortodoxe nu suportă o astfel de concluzie.

Eticheta pusă pe persoana Sfântului Simeon Noul Teolog, aceea de „the charismatic anarchist”, de către părintele Alexander Golitzin nu ni se pare deloc potrivită. A se vedea Hieromonk Alexander Golitzin, Hierarchy Versus Anarchy? Dionysius Areopagita, Symeon The New Theologian, Nicetas Stethatos and Their Common Roots in Ascetical Tradition, in SVTQ, vol. 34 [1994], nr. 2, p. 132. Sf. Simeon nu a dorit anarhie ci restaurarea, în mentalitatea ortodoxă a timpului său, a înţelegerii pnevmatice a vieţii duhovniceşti. Nu poate exista viaţă ortodoxă fără sesizarea harului în inima noastră şi fără vederea slavei lui Dumnezeu! Acestea au fost motivele legitime pentru care Simeon a luptat. Astfel putem cataloga drept anarhişti pe fiecare Sfânt care a luptat pentru adevărul credinţei ortodoxe.

În acelaşi articol, p. 141, numele Sfântului Dionisie Areopagitul este socotit doar un „pseudonym”. Această poziţie a devenit contiguă şi în alte articole şi cărţi ale părintelui Alexander, dânsul poziţionându-se pe ideea că opera Sfântului Dionisie, ca şi persoana sa, sunt un fals, că nu a exista şi a scris în secolul 1, ci în secolele 5-6. Această opinie, credinţă nefastă, cu totul atradiţională e susţinută de mai mulţi teologi ortodocşi americani şi români, pe care i-am citit de-a lungul timpului. Însă cultul ortodox, Vieţile Sfinţilor, Tradiţia şi istoria Bisericii ţipă împotriva tuturor acestror teologi, pentru că el e cinstit în fiecare an la data de 3 octombrie în Biserica Ortodoxă, a fost comentat şi receptat drept ortodox de către Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Beda, Sfântul Nicodim Aghioritul, Sfântul Antim Ivireanul etc. şi dumnezeieştile sale cărţi au infuzat întreaga teologie şi viaţă a Bisericii Ortodoxe şi nu numai.

În opinia noastră, dacă părintele Dumitru Stăniloae a lăsat o urmă de ambiguitate majoră în vreo introducere la cărţile pe care Sfinţia sa le-a tradus, a fost la cea a operelor Sfântului Dionisie Areopagitul. Acolo nu a fost destul de tranşant, în introducere, vizavi de autenticitatea persoanei şi a operei Sfântului Dionisie [atmosfera epocii contesta, ca şi acum, persona şi opera Sfântului], deşi, cărţile sale, ca şi în PG3, sunt traduse de părintele Dumitru şi puse pe seama Sfântului Dionisie din sec. 1, a unui stâlp al Bisericii, şi nu pe seama unui farsor.

Când avem de-a face, în Postul Mare, cu Viaţa Sfintei Maria Egipteanca, cultul Bisericii nu se îndoieşte de autenticitatea şi verosimilitatea vieţii sale inserate în Triod şi e citită în Biserică ca atare. Iar când vine vorba de ierarhiile cereşti, de Sfintele Taine, de cult, de preoţie, de relatarea episodului Adormirii Prea Curatei Fecioare şi de altele care ţin de atmosfera sec. 1 al Bisericii ecumenice, Sfântul Dionisie e citat de cultul Bisericii, teologia sa e prezentă în rugăciunile şi în arealul gândirii ortodoxe şi nu e considerat Sfântul Dionisie un platonician şi niciun filosof, ci ucenicul Marelui Pavel şi cel care a participat la prohodirea Prea Sfintei Fecioare.

Campania de desfiinţare a Sfântului Dionisie a apărut în secolul 17, pe sol protestant, ca o reacţie la receptarea romano-catolică a teologiei dionisiene. Teologii protestanţi şi-au dat seama de prea devreme [şi unii dintre noi nici acum], că viaţa şi teologia Sfântului Dionisie, dacă sunt luate în serios desfiinţează toate pretenţiile luterane de întoarcere la viaţa apostolică a Bisericii, prin aceea că Dionisie vorbeşte de Biserică cu ierarhie harismatică de la Apostoli, de continuitatea Tradiţiei, de vederea lui Dumnezeu, de Sfintele Taine, de Sfânta Liturghie, de locaşuri de cult, de cinstirea Sfinţilor îngeri, de supravenerarea Prea Sfintei Fecioare, adică, şi-au dat seama că el singur, Sfântul Dionisie, dacă e crezut întru totul, desfiinţează toată teologia protestantă de la un cap la altul.

Şi de aceea Melanchton a fost primul care a pasat în istorie îndoiala că Sfântul Dionisie nu e din secolul 1, pentru că acesta vorbea şi de monahism în secolul 1 şi de triadologie, de o hristologie şi eclesiologie cuceritoare…lucruri care acum, se susţin, că au apărut în secolul 4, odată cu Sfinţii Părinţi capadocieni. Dar de unde să apară Sfântul Vasile, gândirea lui triadologică, dacă nu avea resurse în Tradiţie? Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Irineu al Lyonului, Sfântul Clement Romanul nu au fost inventatori de teologie ci prelucratori, în termeni proprii, ai unei Tradiţii viguroase teologice a Apostolilor şi a Părinţilor apostolici, care mergeau cu Apostolii şi erau ucenicii acestora.

Întrebări pentru teologi: De unde a apărut recuzita internă, substanţa ideatică a Crezului niceoconstantinopolitan, dacă ea nu ar fi fost o transmitere teologică a Tradiţiei apostolice? De ce vorbim doar despre monahismul grupat, instituţionalizat din sec. 4 când monahismul, ca stare şi vocaţie personală era o realitate de sec. 1? De ce vorbim abiguu de formarea cultului ortodox şi a Sfintei Liturghii, nelegând Sfânta Liturghie de Apostoli, ci, mai degrabă, de modificările liturgice ale ei operate de Sfinţii Vasile şi Ioan, care nu au făcut decât să scurteze o prea lungă şi ascetică Liturghie a Apostolilor, conform scăderii apetitului de nevoinţă a creştinilor în general?

Cred că ar trebui să ne ocupăm foarte serios de teologia Sfântului Dionisie Areopagitul, ca să înţelegem de ce este un gigant al Teologiei, pentru ca un colos ca Sfântul Maxim Mărturisitorul, să îl pună primul în Ambigua sa, alături de Sfântul Grigorie de Nazianz, ca cei mai mari şi mai grei Teologi ai Bisericii, care necesită comentarii şi iarăşi comentarii la fiecare frază a cugetării lor.

Noi am început de ceva timp, dar nu am continuat cartea, am lăsat-o în aşteptare, un comentariu textual la opera Sfântului Dionisie Areopagitul şi am rămas înspăimântaţi de adâncimile de sfinţenie şi de teologie ale sale. Scripturalitatea şi tradiţionalitatea Sfântului Dionisie e atât de robustă încât nu ne miră faptul de ce nu e înţeles prea bine. Ca să îl înţelegi pe Dionisie trebuie să nu vrei să te crezi deştept în faţa lui, ci să accepţi, să îl urmezi pe el, spre o teologie extatică fără seamăn în istoria Bisericii.

La el teologia şi Tradiţia se îmbină cu o experienţă extatică rară, toate vorbirile sale despre Îngeri fiind vederi directe, extatice, ale celor 9 ierarhii cereşti şi nu o plictisitoare poveste ireală iar comentariile sale la Taine şi cult fiind o înţelegere duhovnicească rară, ultraspecială, am putea spune cea mai înaltă ierminie apostolică la cultul Bisericii din sec. 1.

Inapetenţa pentru Dionisie, în concluzie, o caracterizăm drept un refuz al experienţei sale mistice şi a experienţei mistice în general a Sfinţilor, pentru că a fost înlocuită ierminia duhovnicească a textelor sale cu o cercetare critică a operelor sale care suferă de severe preconcepţii. Despre acestea se poate vorbi mult şi bine…

Pr. Dorin.