site_logo.jpg

Hieromonak Auxentios, The Notion of Rhetoric in the Eastern Orthodox Patristic Tradition, in TGOTR, vol. 34 [1989], nr. 1./ Autorul e acum episcop şi când l-am întâlnit la Bucureşti la o prezentare de carte, starea sa interioară emana multă aşezare, smerenie. Este un om impresionant prin delicateţea şi atenţia sa.

Autorul spune că „Scriptura a constituit pt comunităţile creştine vechi cea mai desăvârşită expresie a adevărului”, p. 46. / Citează pe Georges Florovsky, Bible, Church, Tradition: An Eastern Orthodox View, Belmont, MA, 1972, p. 79, în p. 47 a articolului: „Tradiţia a fost în Biserica veche, începutul a toate, în principiul şi metoda hermeneutică. Scriptura putea fi corectă şi în întregime evaluată şi înţeleasă numai în lumina şi în contextul Tradiţiei apostolice vii, care a fost un factor integral al existenţei creştine. Şi aceasta s-a petrecut aşa, nu fiindcă Tradiţia putea adăuga la ceea ce s-a spus în Scriptură, ci fiindcă aceasta [avea loc] datorită faptului, că acel context era viu, avea o perspectivă comprehensivă, în care numai adevărata intenţie şi planul total al Sfinţilor scriitori, a Dumnezeiştii Revelaţii înseşi, putea fi detectat şi înţeles”.

Autorul vrea să ne spună, cu alte cuvinte, că Tradiţia era înţelegerea corectă a Scripturii, că numai interpretările Sfinţilor lui Dumnezeu, care erau în acelaşi Duh cu Sfinţii Scriitori ai Scripturii, erau normative pentru prezentarea adevărului scriptural. Adevărul Scripturii, în cadrul Tradiţiei, este adevărul Sfinţilor Părinţi comentatori, adică al Sfântului Dionisie Areopagitul, al Sfântului Clement Romanul, al Sfântului Ignatie Teoforul etc., până astăzi.

Receptarea Sfinţilor comentatori ai Scripturii de către Biserică, în timp, ne dă adevărul interpretării Scripturii. În înţelegere ortodoxă, interpretarea Scripturii are, pe de o parte, tradiţionalitate, pentru că trebuie să fie în acord cu interpretările Sfinţilor anteriori, dar şi spontaneitate, pentru că unii comentatori actuali ai Scripturii, tot plini de Duhul, pot spune nuanţe ale înţelegerii Scripturii, care vor fi integrate, în timp, în bagajul informaţional, tradiţional, de înţelegere al Scripturii.

Tocmai de aceea recursul la Tradiţie este un recurs la dinamism, nu la arheologizarea textelor! Te cobori în trecut, în Tradiţie, vezi ce au spus Sfinţii, pentru ca să fii în acelaşi asentiment profund cu ei, pentru ca, revenind în prezentul tău şi în limbajul tău, să formulezi acelaşi adevăr de credinţă, înţeles în legătură interioară cu adevărul lor.

Pentru tema sa, autorul apelează la câteva autorităţi patristice: Sf. Vincenţiu de Lerin: la care aprofundează ideea de „înţelegere bisericească” [ecclesiastical understanding], Tertualian: la care discută sintagma regula credinţei [the rule of faith]; Sf. Atanasie cel Mare: la care discută despre scopul credinţei [the scope of faith]; Sf. Vasile cel Mare: analizând textul despre „nescrisele taine ale Bisericii” [unwritten mysteries of the Church] şi cel despre intenţia Scripturii [intention of the Scripture] şi Fer. Augustin: învăţătura/propovăduirea catolică [catholic preaching], împreună cu părintele Florovsky [vol. cit. ant., p. 73-79].

În p. 47 a articolului de faţă, autorul spune: „apelul la mărturisirea [la scrierile n.n.] Părinţilor a fost nu o apelare selectivă – un apel faţă de un anume Părinte în ale cărui cuvinte să se confirme ceva din ceea ce spunem noi – nici un apel la antichităţi de la care să înveţi esenţialul, ci era un apel uzual”.

Autorul vrea să spună că Sfinţii citau pe Sfinţii anteriori fără ca să aibă o predilecţie numai spre unul, că ei citau pe cei care s-au ocupat de o anume idee teologică, fără discriminare, că făceau acest lucru în mod continuu, uzual, peste tot în scrierile şi cuvintele lor şi pe ea se fundamentau şi ei, fără să considere că e perimată, că e dintr-un timp vetust. În materie de credinţă Sfinţii Părinţi nu s-au exprimat critic faţă de Sfinţii anteriori şi nici nu au considerat că trebuie să se îndoiască de formulările credinţei în Sinoadele Ecumenice şi în canoane şi nu îşi puneau problema că apariţiile noi în cultul şi viaţa Bisericii erau o depărtare de afluxul de viaţă şi de credinţă din viaţa Apostolilor.

Derularea istorică a Bisericii nu li se părea o depărtare de relaţia vie cu Dumnezeu şi când era vorba să vorbească despre credinţă, vorbeau despre mărturiile Sfinţilor anteriori cu care ei se simţeau în acelaşi cuget şi în aceiaşi simţire, în asentimentul lor. Iubirea faţă de Sfinţii adormiţi nu îi făceau mai puţini creativi decât aceia iar recurgerea la comentariile lor, ale Tradiţiei, nu era o cantonare în trecut, ci o umplere de forţă pentru a face faţă prezentului, pentru a explica contemporanilor care este dinamismul, forţa reală a celor care propovăduiesc credinţa şi care e minunea credinţei trăită în viaţa zilnică.

În p. 47-48, autorul remarcă: „apelul la Părinţi a fost o certă comuniune de minte [commonality of mind] şi gând [and thought], phronema patristică [înţelegerea patristică n.n.], consensus patrum [unitatea, consensul Părinţilor]. Şi această unică caracteristică a acestui consens a fost cea spirituală, acea dimnesiune bisericească a ei. Consensul Părinţilor nu a constat în majoritatea opiniilor – ideea majorităţii nu a existat întotdeauna – ci mai degrabă aceasta a fost înrădăcinată în ceea ce a ţinut şi a venit de la autoritatea spirituală a Bisericii, stâlpul şi temelia adevărului [I Tim. 3, 15]”.

Citându-l din nou pe marele teolog ortodox Florensky, Idem, p. 105, autorul citează în p. 48 a articolului său, următorul fragment din cartea acestuia: „Acest consensus a fost mai mult decât un simplu acord empiric al indivizilor. Adevăratul şi autenticul consensus a fost că a reflectat mintea Bisericii Catolice şi Universale – to. evkklhsiastiko.n fro,nhmamintea bisericească sau mintea Bisericii.

În p. 49 a art. său, autorul foloseşte un citat din John S. Romanides, Franks, Romans, Feudalism and Doctrine, Brookline, MA, 1982, p. 39: „În Tradiţia patristică ortodoxă, adevărata experienţă spirituală este fundamentul dogmatic care formulează, in turn, are necessary guides for leading [one] to glorification… The experience of glorification of the prophets, apostles, and saints are [sic!] expressed in linguistic forms, whose purpose is to act as a guide to the same experience of glorification by their successors”.

În p. 50, autorul citează, din acealaşi volum al lui Romanides, p. 40: „Părinţii nu au înţeles teologia ca pe o ştiinţă teoretică sau speculativă, ca pe o ştiinţă pozitivă în toate aspectele”, ci ca pe o experienţă duhovnicească despre care au scris.

Evidenţiază importanţa lui incomprehensibil [avkata,lhptoj] în gândirea ortodoxă. Citează pe Sf. Vasile cel Mare, cu: „esenţa lui Dumnezeu este inaccesibilă omului”, cf. Împotriva lui Eunomiu 1, 14. Îl citează pe prietenul său, care a ajuns şi el episcop stilist: Archimandrite Crysostomos, The Ancient Fathers of the Desert, Brookline, MA, 1980.

Pr. Dorin.

Did you like this? Share it: