Fum şi umbră sunt toate, visuri şi părere / (…) Spuma mării şi nor sup cer trecător : aşa sună câteva versuri din poemul lui Costin, al căror sens l-am remarcat anterior şi la Sf. Varlaam şi care este calchiat după Ps. 38, 8-9.

Şi parafraza continuă: Zice David prorocul: „Viaţa iaste floare, / Nu trăieşte, ci îndată iaste trecătoare”. / „Viiarme sunt eu şi nu om”, tot acela strigă. (cf. Ps. 102, 15; 21, 6).

Până aici este desfăşurat primul gen de paradigmă a lumii: lumea ca ispită, ca realitate negativă, lumea vicleană şi veacul desfrânat.

Cea de-a doua ipostază a lumii este una semi-nefastă. Avem o nouă reprezentare, a lumii ca şi creaţie a lui Dumnezeu, în care însă a intrat morbul păcatului şi al stricăciunii şi care există între hotare temporale bine delimitate de către Însuşi Făcătorul întregului univers. O caracterizare sumară ar semnifica tabloul înfăţişat de Costin astfel: frumuseţe perisabilă, splendoare destinată morţii şi transfigurării. Versurile sunt următoarele:

Ceriul faptu [făcut] de Dumnezeu cu putere mare,
Minunată zidire, şi el sfârşit are.
Şi voi, lumini de aur, soarele şi luna,
Întuneca-veţi lumini, veţi da gios cununa.
Voi, stele iscusite, ceriului podoba [podoaba] ,
Vă aşteptă groaznică trâmbiţa şi doba [toba].
În foc te vei schimosi, peminte [pământule], cu apa. (…)
Toate-s nestătătoare, toate-s nişte spume.
Tu, Părinte al tuturor, Doamne şi Împărate,
Singur numai covârşeşti vremi nemăsurate.
Celelalte cu vreme toate să să treacă.
Singur ai dat vremilor toate să petreacă.
Supt vreme stăm, cu vreme ne mutăm viiaţa…

Acest episod secund al poemului urmăreşte referatul biblic, versetele profetice cu privire la Apocalipsă. Conform Sfintei Scripturi, soarele, luna şi stelele se vor întuneca la sfârşitul acestei lumi, iar pământul, cu mări şi oceane, va arde şi toate vor trece prin focul transfigurator, pentru că Dumnezeu va face „cer nou şi pământ nou” (Ps. 101, 26-27; Is. 13, 10; 60, 19 ; Ioil. 3,4; Mt. 24, 29; Mc. 13, 25; Apoc. 21, 1, etc.)

Descrierea costiniană are caracter cataclismic, urmărind să pună în evidenţă sensul spre care se îndreaptă lumea, faptul că decăderea ei se va sfârşi printr-un foc poruncit de Dumnezeu, care va curăţi lumea de păcate şi de tot ceea ce era vechi şi o va reînnoi.

Deşi există această patină cataclismică, tabloul lui Costin conţine şi câteva imagini care dezvăluie pecetea frumuseţii dumnezeieşti asupra universului zidit de El. Soarele şi luna sunt lumini de aur, sunt cununi ale cerului, stelele sunt iscusite şi podoaba tăriei. Ele arată amprenta Ziditorului asupra lor, felul în care au fost create: cu o desăvârşită delicateţe şi frumuseţe. Iscusirea stelelor portretizează, de fapt, măiestria Creatorului dumnezeiesc. În traducerile noastre vechi, care au supravieţuit până la tipăriturile lui Coresi, se vorbeşte, în Ps. 8, 3 spre exemplu, despre urzirea cu degetele lui Dumnezeu a cerului cu stele („Când privesc cerurile, lucrul degetelor Tale, luna şi stelele, pe care Tu le-ai urzit…”).

Aceasta este atitudinea ortodoxă – la care aderă pe deplin şi Miron Costin – , căreia îi repugnă bogomilismul şi toată erezia celor care consideră creaţia materială rea şi nedemnă de a se atinge Dumnezeu de ea şi Îl îndepărtează pe El de zidirea Sa, fie prin inventarea unui creator intermediar, fie prin exilarea lui Dumnezeu în transcendenţă.

Autorii noştri din vechime nu făceau literatură, ci făceau dogmatică, teologie ortodoxă, chiar şi nişte mireni precum Miron Costin, Dimitrie Cantemir sau Constantin Cantacuzino. Erau teologi de mare respiraţie şi tot aşa au fost mulţi boieri şi domnitori români din istoria noastră.

(Va urma – aici)

Psa. Drd. Gianina Picioruş

Did you like this? Share it: