Începem astăzi o nouă serie de articole în care ne propunem să analizăm pe texte şi să arătăm şi publicului larg, felul în care Mihai Eminescu şi-a impropriat poetic viziunea ortodoxă asupra lumii, înţelegeri ortodoxe, care sunt inserate în poemele sale uneori într-un mod evident, ca parafraze scripturistice mai ales, alteori într-un mod acoperit, metaforic şi simbolic, care trebuie dedus din adâncurile de sens ascunse în imagini poetice.

Trebuie însă să menţionăm că nu este chiar un debut, ci există şi alte articole, formulate anterior, care s-ar putea înscrie foarte bine în această temă: Eminescu şi idealul feminin, Doar un vers din Eminescu, Eminescu împotriva arianismului manifestat în arta modernă, Omul cu stea şi omul cu noroc.

Ne referim aşadar în articolul de faţă, doar la câteva versuri care sunt foarte cunoscute publicului larg, cu atât mai mult celui studios, din Scrisoarea I, versuri care dau foarte multe bătăi de cap celor care încearcă să le interpreteze, deşi înţelesul lor e la îndemâna oricui. A oricui care deschide Sfânta Scriptură.

Sunt versuri din celebrul pasaj cu nuanţă eshatologică, din Scrisoarea I, şi anume:

Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist şi roş
Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoşi. (…)
Iar catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit,
Ca şi frunzele de toamnă toate stelele-au pierit.

Vom reda mai jos, pentru cei care nu cunosc – şi sunt destul de mulţi – o parte din versetele din Sfânta Scriptură care au inspirat aceste versuri. Sunt versete profetice, care fac referire la sfârşitul acestei lumi, la Apocalipsă, şi pe care vechea literatură ortodoxă în limba română le-a solicitat adesea, urmând unei tradiţii patristice şi bizantine îndelungate, în acest sens.

Isaia 34, 4: Toată oştirea cerului se va topi, cerurile se vor strânge ca un sul de hârtie şi toată oştirea lor va cădea cum cad frunzele de viţă şi cele de smochin.

Ioil 2, 10; 3, 14: Înaintea lor tremură pământul, cerul se cutremură, soarele şi luna se întunecă, iar stelele îşi pierd strălucirea lor. […] Soarele se va întuneca şi luna va fi roşie ca sângele, înainte de venirea zilei celei mari şi înfricoşătoare a Domnului.

Matei 24, 29: Iar îndată după strâmtorarea acelor zile, soarele se va întuneca şi luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cădea din cer şi puterile cerurilor se vor zgudui.

Apocalipsă 6, 12-13: Şi m-am uitat când a deschis pecetea a şasea şi s-a făcut cutremur mare, soarele s-a făcut negru ca un sac de păr şi luna întreagă s-a făcut ca sângele, şi stelele cerului au căzut pe pământ, precum smochinul îşi leapădă smochinele sale verzi, când este zguduit de vijelie.

Aşadar, Eminescu numeşte cerul înstelat drept catapeteasma lumii, pentru că în Biserică tocmai catapeteasma cu icoanele Mântuitorului şi ale Sfinţilor pictate pe ea, este chipul Împărăţiei Cerurilor, în care strălucesc Soarele Hristos şi stelele Sfinţilor.

Şi această catapeteasmă a cerului văzut se va întuneca la sfârşitul lumii, pentru că „cetatea [Ierusalimului ceresc – n.n.] nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o şi făclia ei este Mielul. (…) Şi noapte nu va mai fi, şi nu au trebuinţă de lumina lămpii sau de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu le va fi lor lumină şi vor împărăţi în vecii vecilor” (Apoc. 21, 23; 22, 5).

Aceeaşi imagine apare şi în Memento mori, astfel: Se-nmulţesc semnele vremii, iară cerul de-nserare / Roşu-i de războaie crunte, de-arderi mari, de disperare (…) / Soarele divin ce-apune varsă ultimele-i raze / Pe-a istoriei câmpie mult iubită şi se lasă / În oceanul de-ntuneric, ce s-arată inamic. (…) // Marea valuile să-şi mişte şi să tremure murindă, (…) / În catapeteasma lumii soarele să-ngălbenească, / Ai pieirii palizi îngeri dintre flacăre să crească / Şi să rupă pânz-albastră pe-a cerimei întins cort.

Eminescu mai are aici în vedere şi versetele de la Matei 24, 6 („Şi veţi auzi de războaie şi de zvonuri de războaie; luaţi seama să nu vă speriaţi, căci trebuie să fie toate, dar încă nu este sfârşitul.”) şi Apocalipsă 21, 1 („şi marea nu mai este”).

Numai că, de această dată, metafora eminesciană urmează traiectului impus de Ps. 103, 3 („Cel ce întinzi cerul ca un cort”) şi de Is. 34, 4 (citat deja, în care „cerurile se vor strânge ca un sul”). Un detaliu care nu apare în Scrisoarea I, este deci cortul cu catapeteasma de pânză, specifică Vechiului Testament.

Sfâşierea catapetesmei cereşti la sfârşitul lumii, aidoma unei catapetesme de pânză, seamănă foarte mult cu un detaliu iconografic, care ne poartă cu gândul la sfâşierea catapetesmei petrecută la Răstignirea şi moartea Mântuitorului pe Cruce. Adică, aşa cum s-a sfâşiat catapeteasma templului la moartea Domnului, aşa se va sfâşia şi catapeteasma cerului şi se va rupe vălul acestei lumi materiale, care acoperă ochii oamenilor, când va veni Hristos a doua oară, cu slavă multă.

Nu ştiu dacă această paralelă – inedită pentru mine – îi aparţine lui Eminescu, însă mai degrabă aş crede că sursa ei este tot în lecturile sale din cărţile vechi ale Bisericii. De unde anume, nu ştiu încă.

Psa. Drd. Gianina Picioruş

Did you like this? Share it: