Teze eronate din cultura şi istoria Bisericii Ortodoxe Române [I]

Vă propunem astăzi un studiu elaborat cu atenţie, care va restaura perspectiva de lucru asupra unor subiecte foarte importante de cercetare. Şi anume: Pr. Ion Ionescu, Teze eronate din cultura şi istoria Bisericii Ortodoxe Române, în rev. Studii Teologice XLV [1993], nr. 5-6, p. 69-80.

Autorul nostru spune că termenul Crăciun e cel mai disputat termen, din punct de vedere etimologic, în cultura noastră românească, cf. p. 69/Vorbind despre Crezul ortodox, el spune, pe drept cuvânt: „Nu se pot confunda născut cu făcut sau creat„, p. 71, asta cu adresă la naşterea Domnului Hristos./ Propoziţia : „Fiul S-a născut din Tatăl” vorbeşte de consubstanţialitatea, de deofiinţimea, de faptul că Fiul are aceeaşi fiinţă cu Tatăl. Dacă punem în locul lui a Se naşte pe a fi făcut, rezultă că Fiul e o creatură a Tatălui şi avem erezia lui Arie. Pentru că cineva făcut, cineva lucrat de către Tatăl e o creatură şi nu cineva identic în fiinţă cu Tatăl. Afirmaţia părintelui Ionescu este extrem de legitimă în acest context./

Aduce în prim plan substantivul h` ge,nesij,– ewj, corelativ al lui generatio, – onis //natalis. Apoi vorbeşte de românescul nat = obârşie, generaţie, p. 71/ Noi cunoaştem termenul popular văleat sau leat care subsumează pe toţi membrii unei generaţii. Am întâlnit ţărani la 70-80 de ani care se întrebau din ce leat sunt, adică din ce generaţie. Generaţia din anii 20, 30, din timpul războiului al doilea…/

Potrivit cercetării sale, autorul conchide că termenul Crăciun este de sorginte populară şi nu face parte din terminologia bisericească. De ce? Pentru că la 25 decembrie noi nu sărbătorim Crăciunul ci Naşterea Domnului, p. 72./ În n. 15, p. 72, el spune că între anii 1943-1946 a găsit în com. Blăjeni, jud. Hunedoara, denumirea de Rusai pe lângă cea de Rusalii pentru praznicul Pogorârii Sfântului Duh. Această denumire, spune autorul, se folosea şi în satele din jur, precum şi în comunele de peste muntele Vâlcan, înspre Abrud, din Ţara Moţilor.

Alături de această titulatură, autorul a întâlnit în munca sa de cercetare şi variantele cărindă /colindă, a corinda şi corindători, cărindar [noi am auzit varianta populară: călindar], precum şi Flurii pentru Florii dar şi onomasticul Flurie [probabil un echivalent al Florichii], pe care autorul îl revendică de la latinescul Floralia/Florilia.

Termenul Florii este „de formaţie românească”, cf. C. Al. Rosetti, Istoria limbii române, Bucureşti, 1986, p. 174./ Pe când termenii Rusai, cărindă, corindă, Flurii, Flurie vin din epoca daco-română, conchide autorul, adică din sec. II-IV, VII.

El spune că substantivul colindă e un termen slavon, p. 73 şi, citând tot pe Al. Rosetti, ILR, Bucureşti, 1986, p. 558/cf. Idem, p. 73, spune că substantivul cărindar vine din latinescul calendarius. /Tot în p. 73 a studiului Sfinţiei sale, părintele Ion Ionescu spune că Lerui Doamne, lerui, ler este o expresie ebraică, de la Halleluiah ebraic, care înseamnă: Lăudaţi pe Domnul! şi că aceasta a fost transcrisă în greacă ca avllhlou,i?a şi din greacă în latină ca alleluia cu η devenit e. Însă odată „cu rotacizarea lui – l- intervocalic, alleluia a devenit în dacoromână aleruia, iar prin afereza lui a iniţial neaccentuat a devenit leruia, prescurtat apoi ca lerui sau ler„. De aici formele vechi pe care le auzim în colindele noastre, care sunt îndemnuri teologice.

[va urma]

Pr. Dorin.