Teze eronate din cultura şi istoria Bisericii Ortodoxe Române [III]

site_logo.jpg

Daicoviciu şi H. Mihăescu credeau că Biserica daco-romană nu a avut episcopi până la venirea slavilor, p. 76. / Tot la fel credeau, în mod fals, şi Al . Rosetti şi P. P. Panaitescu, cf Ibidem. / P. P. Panaitescu spunea o mare enormitate şi anume: „poporul nostru a trăit un creştinism primitiv, fără episcopat, într-o ţară unde nu erau oraşe şi deci [unde] nu puteau fi episcopi”, n. 35, p. 76, în P. P. Panaitescu, Introducere la istoria culturii româneşti, Bucureşti, 1969, p. 104./

Pentru a justifica această minciună se aduc argumente de ordin lingvistic. Însă lat. episcopus, care vine din gr. evpi,skopoj [la origine cu sensul de supraveghetor, administrator] a dat două derivate în lb. rom. : piscup şi piscupie, prin căderea lui e iniţial neaccentuat şi cu închiderea lui o neaccentuat în u, cf. p. 77/Se întâlneşte acest cuvânt în onomastică şi toponimie: Piscupeşti, Piscupescu, Piscupeasca etc., cf. p. 77, n. 39, apud.1: Iorgu Iordan, Toponimia românească, Bucureşti, 1963, p. 360; 2. Idem, Dicţionar al numelor de familie româneşti, Bucureşti, 1983, p. 367; 3. N.A. Constantinescu, Dicţionar onomastic-românesc, Bucureşti, 1963, p. 51./

Avem astfel piscoppiscup în sec. 16, în Cazania a II-a a lui Coresi [1581] şi în Palia de la Orăştie [1581-1582], cf. n. 40, p. 77, apud. Florica Dimitrescu, Contribuţii la istoria limbii române vechi, Bucureşti, 1973, p. 202. / În Cronica lui Radu Greceanu se vorbeşte despre „slujba în piscupie”, cf. n. 41, p. 77, apud Radu Greceanu, Cronicari munteni, Bucureşti, 1961, vol. 2, p. 31./

Până în sec. 18 s-a folosit în limbajul bisericesc românesc termenul de piscupie pentru episcopie şi de piscup pentru episcop. Cuv. episcopie şi episcop sunt de dată recentă şi au intrat drept cuvinte neologice în limba română în perioada imediat următoare domniei Sf. Constantin Brâncoveanu., cf. p. 77/

Autorul face diferenţă între neamul românilor, care se naşte drept creştin ortodox de la început şi statele ortodoxe din jur, care s-au încreştinat posterior nouă. Bulgarii se creştinează în 864 sub ţarul Boris care devine Mihail prin Botez, sârbii în 879 iar ruşii sub Sf. Vladimir, în 988, cf. 78. /

Cuvântul Râmeţ [s.m. pl. Râmeţi] vine din lat. eremitus, provenit la rândul său din gr. evrhmi,thj, – ou/, care înseamnă singuratic/eremit [locuitor în deşert], de la h`evrhmi,a, aj, care înseamnă: loc solitar, deşert. Cuvântul apare în română prin căderea lui e iniţial, neaccentuat, cu trecerea următorului -e- din -η- în î/â, înaintea unei consoane nazale, provocată de r precedent, cu deschiderea lui -i- accentuat în -e- şi cu asibilarea [fenomen fonetic care constă în transformarea unei consoane ocluzive în consoană africată, sub influenţa vocalei e sau i care urmează] şi a lui t latin+ e, i în -ţi-, cf.p. 79/ Acest cuvânt, spune autorul, apare în lb. română din epoca dacoromană a sec. 2-4, 7, cf. 79-80./

Cuv. rom. râmeţ/râmeţi a fost împrumutat şi de maghiari de la noi: remete, ca şi cuv. zembeta, din sâmbătă, care vine de la latinescu sambatha, cf. Al. Rosetti, Istoria limbii române, ed. cit., p. 386, apud. p. 80 a art. recenzat. /

Avem în Transilvania : Râmeţ -Brădeşti, Râmeţ-Valea Mănăstirii, Cheia Râmeţului, Râpa Râmeţului, Mănăstirea Râmeţ în jud. Alba, cf. p. 80. / ÎN DLR există şi remeţie [s. f. rar] pentru schit, cf. p. 80./ Avem şi toponimul Râmeşti în jud. Vâlcea, sat de clăcaşi, care a aparţinut în vechime Mănăstirii Bistriţa, cf. p. 80/

Călugăr a ajuns în română pe filieră greco-slavă bisericească, adică de la kalo,ghroj a ajuns în slava bisericească kalugeru, de unde călugăr al nostru, pe când mănăstire al nostru a avut acelaşi traseu: monasth,rion grecesc a dat pe slavonescul monastyri, de unde mănăstire al nostru.

Un studiu documentat, bine proporţionat, atent.

Pr. Dorin.

Roboţi umanoizi?

Japonezii au inventat roboţi umanoizi, zice Jurnalul Naţional, într-un articol din care redăm fragmentar:

„Robotul-violonist, înalt de un metru şi jumătate, şi-a demonstrat flexibilitatea şi dexteritatea interpretând o melodie la vioară. „Artistul” are câte 17 articulaţii în fiecare braţ şi va fi îmbunătăţit pentru a putea lucra cu succes cu diferite instrumente în cadrul spitalelor.

Al doilea model reprezintă un scaun cu rotile inteligent, care poate fi controlat prin telecomandă şi este uşor de manevrat pe teren accidentat.”

Ce înseamnă umanoid ? Un robot care să semene şi să aibă cât mai mult abilităţi asemănătoare cu cele umane: „O nouă invenţie în domeniul roboticii, evident aparţinând japonezilor, ridică standardul în materie de roboţi umanoizi.

Un robot de dimensiunea unui om, conceput de americani şi dezvoltat de japonezi, îşi poate păstra echilibrul chiar dacă este împins sau dacă se loveşte accidental de vreun obstacol, informează newscientis.com. Este primul robot cu această statură care reuşeşte să îşi păstreze stabilitatea în astfel de condiţii, creându-se astfel premisele unei interacţiuni mai naturale între oameni şi roboţi.

Această abilitate se datorează încheieturilor robotului, care nu sunt niciodată păstrate rigide, nici când stă nemişcat. O serie de senzori încorporaţi în încheieturi determină poziţia şi viteza de deplasare a centrului de masă al robotului, în timpul mişcării acestuia.

Un program calculează forţele care trebuie să acţioneze în picioarele robotului pentru a-şi menţine echilibrul, iar încheieturile sunt acţionate corespunzător.”

Sublinierea din text ne aparţiene. Ce ar însemna o interacţiune mai naturală între oameni şi roboţi ? Cea de acum nu e destul de naturală ? Scopul declarat umanitar al fabricării unor astfel de tehnologii îl putem percepe foarte limpede, fără nici un fel de explicaţii filosofice.

Deşi nu credem, spre exemplu, că un robot care cântă la vioară pentru un bătrân singur şi bolnav, îi poate alina acestuia singurătatea, aşa cum ar putea-o face un semen al său uman.

De ce cred susţinătorii unor astfel de proiecte că au nevoie de formulări şi justificări alambicate, care nu ne trimit cu gândul decât la mesaje subliminale şi la subtexte ideologizante ?

Ce urmează să fie decretat omul: o verigă între maimuţă şi robot? Dacă un robot e robot, foarte frumos din partea lui. Să facă ce e programat să facă. De ce ni se atrage atenţia să ne comportăm frumos, să avem grijă spre o mai bună interacţionare şi cooperare cu robotul?

Eu n-am chef să interacţionez cu el în nici un fel: vreau să funcţioneze corect şi să asculte de comenzi şi atâta tot. Dacă e robot… E o maşinărie. Nu e om. Nu vreau să fiu sensibilă cu un aparat construit de oameni, aşa cum sunt cu oamenii.

Suntem pregătiţi să devenim fraţi cu roboţii ? Să ne minţim singurătatea ? Să ascultăm de cei care s-ar ascunde în spatele unor astfel de aparate ?

S-ar putea să primesc comentarii care să îmi reproşeze că mă comport paranoic faţă de un biet articolaş inofensiv. Însă reacţia mea nu e numai faţă de cele câteva rânduri ale articolului de faţă. El nu e decât un pretext. Mesajele de acest fel s-au înmulţit însă şi se înmulţesc.

La fel şi modul în care reacţionează aparatele noastre electronice este unul din ce în ce mai suveran asupra voinţei umane. Şi nu e un viciu de proiecţie, ci un calcul. Iar nouă ne place să ne folosim în bine de rodul mâinilor omeneşti, nu să ne schimbăm ontologia, doar pentru că am inventat tehnologii sofisticate.

Şi încă o întrebare: de ce seamănă roboţelul din imagine mai degrabă cun un extraterestru, decât cu un om, adică cu acele desene foarte des manipulate de media, şi care înfăţişează presupuşi extratereştri ? Mie aşa mi se pare. Şi nu cred că în van, ci pentru că traficul ideologiilor postmoderne are multe intersecţii.

Psa. Gianina

Frumosul în teologie şi în cultură

filocalia

Arhim. Paulin Lecca, Frumosul divin în opera lui Dostoievski (Ed. Discipol, Bucureşti, 1998):

În lume nu există decât o singură persoană frumoasă, Hristos. (Dostoievski)

Frumosul va salva lumea. (Dostoievski)

Frumosul adevărat are, în el însuşi, o putere mântuitoare. (Paul Evdokimov)

Dostoievski: Ideea estetică a fost tulburată în om. / Inima găseşte frumosul până şi în ruşine, în idealul Sodomei care este al imensei majorităţi. Acesta-i duelul diavolului şi al lui Dumnezeu, inima omului fiind câmpul de luptă… /

Există frumosul natural care este real, chiar dacă este fragil. În starea cea mai desăvârşită a fiinţei se află frumosul personalizat într-un Sfânt, care devine centrul ipostaziat al naturii în calitate de microcosmos şi microteos. Natura aşteaptă suspinând ca frumosul ei să fie mântuit de omul devenit Sfânt. Cu atâtmai mult se cuvine omului să aştepte acest frumos, fără de care nu mai ai nimic de făcut pe acest pământ. Un asemenea Frumos Îl introduce pe Dumneu în suflet ca pe un rug aprins. /

…omenirea n-are nevoie nici de ştiinţă, nici de pâine, ci numai frumosul îi este necesar, căci fără frumos omul nu mai are nimic de făcut pe această lume: aici se află tot secretul, toată istoria. /

Gogol: Dacă arta nu împlineşte miracolul de a transforma sufletul spectatorului, ea nu este decât o patimă trecătoare.

Dostoievski: Nu există şi nici nu poate exista ceva mai frumos şi mai perfect decât Hristos.

André Gide: Nietzsche era gelos pe Hristos, invidios până la nebunie. Descriindu-l pe Zarathustra, Nietzsche era chinuit de dorinţa de a-i face în ciudă lui Hristos şi Evangheliei Sale. El scrie Antihristul [şi pretindea, în ultimele zile ale vieţii, a fi Antihristul – n.n.], iar în ultima sa operă, Ecce Homo, pozează victorios ca un rival al Celui Căruia, pretinde el, Îi înlocuieşte învăţătura. /

Dostoievski „respira religia inimii” (p. 37). / Împotriva idealului etern al lui Hristos, este expus mirajul estetic al lui Antihrist. (p. 40) /

Dostoievski: Cum însă Hristos purta în sinea Lui şi în cuvântul Lui idealul frumosului, atunci a hotărât: E mai bine să se sădească în suflet idealul frumosului.

***

Psa. Gianina

1 2