Dacă vrei să fii un cumpărător stimat…stimează!
Aşa…NU!!!!
Comportă-te la cumpărături ca în propria ta casă!!!
Pr. Dorin
Zi: 9 decembrie 2007 (Page 1 of 2)
Deşi, poate, nu mă crezi, există mulţi oameni care se roagă pentu tine, pentru mântuirea şi binele tău. Noaptea şi ziua, există oameni care se roagă pentru tine şi îţi doresc să fii fericit. Dacă vrei să te rogi şi tu pentru ei, pentru cei care se roagă pentru tine…roagă-te! Şi ei or să se bucure de rugăciunile tale.
Pr. Dorin
Cineva şi-a scris cifrul de la seif la vedere…Unde e seiful?!!!!
Pr. Dorin
Filmul e spaţiul unde bomba aruncă totul în aer, unde mor toţi…dar actorii rezistă. Actorii sunt făcuţi dintr-un material ultrarezistent pentru copiii necopţi. Pentru cei care au înţeles că trucajul nu e viaţă ci artificiu regizoral, uitatul la film e uitatul la cât câştigă ei… după cât ne uităm noi. Mirajul e cu bani, se plăteşte. Cineva câştigă mai mult decât cei care privesc obsedant de mult.
Statisticile arată că vorbim mai mult la telefon şi ne uităm mai mult la ecran…decât ne privim, decât ne sărutăm, decât ne vorbim, decât vrem să ne cunoaştem. Filmul e un vis al nostru, reluat de câte ori vrem noi, pentru ca să ne turtească singurătatea, să ne-o facă mai candidă, mai bună. Lenea plictisită de după multe ore de muncă sau oboseala aglutinantă…te aruncă în faţa eroului care omoară, violează şi se distrează…în stil mare.
Cine este el, actorul? Este cineva care nu merge la serviciu ca tine, în aparenţă. El are numai aventuri. Dar şi el e om, nu?! Actorul e un om traumatizat în viaţa lui intimă…ca şi tine. Deci e ca mine! E consolator să ştii că viaţa vedetelor are ceva din viaţa ta. Şi un film e cu atât mai vândut când ştii că s-a investit în el…pentru ca să se investească în senzaţiile tale.
Am nevoie să moară ei sau să se îndrăgostească ca eu să mă simt bine? Şi de ce m-aş simţi bine…dacă acest simţământ e de o clipă? Cineva susţinea sus şi tare că trebuie să renunţăm la căsătorie, pentru că e aberantă. Dar, motiva că avem nevoie de ea pentru ca să scăpăm de singurătate sau să ne ucidem singurătatea cumva. Însă căsătoria e cea care ne învaţă să iubim şi să renunţăm la plutirea în irealitate.
Preferi visul realităţii când nu ai cu cine să trăieşti realitatea. Oricine are de vorbit real cu cineva, oricine poate vorbi cu un om nu preferă o maşină. Maşina e fascinantă când îţi vorbeşte despre oameni, când te duce în mijlocul multor oameni. Cine se teme de computer şi de internet, de filme şi de căştile în urechi, cum că ele ne-ar fura dorul de realitate e pentru că nu înţelege, că dacă omul are realitate, dacă are cu cine crea realitate…nu are nevoie de instrumente care să îl separe de celălalt.
Dar dacă nu ai cu cine să sărbătoreşti, pe cine să iubeşti, cu cine să te iubeşti, cu cine să te umpli de delicateţe…preferi visul, preferi mirajul, preferi uitarea în ceva. Senzaţiile de film nu bat realitatea! Iubirea, suferinţa, durerea bate filmul, îl extermină! Când îţi ajunge cuţitul la os sau când eşti plin de iubire, de frumuseţe, când zbori, când crezi că zbori de fericire nu ai nevoie de alcool, de droguri, de filme sau de lucruri urâte că eşti plin de frumuseţe sau de dramatism. Atunci fiinţa ta e crispată în durere sau exultă.
Filmul e mai prost decât viaţa! O ştiu pe pielea mea!
Votaţi cu viaţa!
Pr. Dorin
Cu ochii. Dar şi cu mintea doritoare de fantastic, de senzaţional, de elucubrant. Fotografia de faţă este un foarte mic detaliu nocturn şi urban, fără nicio semnificaţie. Însă pare ruptă din poveşti cu monştri sau din filme SF. Aş putea broda pe marginea ei, dacă asta aş dori, tot felul de întâmplări mai mult sau mai puţin incredibile. Să inventezi sau să te laşi pradă fantasmelor minţii, nu e până la urmă chiar atât de greu. Mai greu e să vezi adevărul adevărat şi să îl spui, în ciuda celor care nu vor să îl audă sau care estetizează minciuna.
Psa. Gianina
Motto:
„Crezi că preşedintele din fotografie ţi-a distrus viaţa?! Dacă da, atunci nu el e de vină…ci tu ai trăit o viaţă luptându-te cu o himeră, în loc să ţi-o construieşti în limitele a cât se putea face înainte, pe timpul său!”
Dacă ştim [mai bine zis: dacă vrem] să îmbrăţişăm pe toţi oamenii în rugăciunea şi în viaţa noastră, şi vrem să vedem numai binele în/din toţi, dacă nu îi împărţim în cei de care profităm şi cei pe care nu-i plăcem putem să vedem comportamentul care ne sminteşte la alţii sau presupunem că ne face rău, în mod curat. Şi aşa cum vedem un film cu omoruri la televizor şi nu trecem a doua zi, la omorât oameni pe stradă, tot la fel, putem vedea lucruri care ne zdruncină fiinţa, păcate enorme, căderi enorme la alţii, fără să ne facă să ne pierdem credinţa.
Oricine ar păcătui în faţa noastră, nu e un motiv să ne smintească! Orice am face noi…nu e un motiv să ne sinucidem, atâta timp cât ştim că pocăinţa e vindecare, ridicare, reînviere din moartea sufletească! Şi dacă discriminăm cuviincios lucrurile, dacă ştim să împărţim motivele pentru care cineva a căzut/cade în păcat, şi punem la ele, adăugăm şi neputinţa noastră…înţelegem că nu e raţional şi înţelept să judeci pe altul pentru viaţa lui. De ce? Pentru că şi tu eşti păcătos. Pentru că şi tu ai păcate…de aceea nu trebuie să îl judeci pe altul, în sensul să îl desconsideri şi să îl priveşti de sus, crezându-te superior lui.
Însă trebuie să facem diferenţa între judecăţile de valoare…şi judecata ca păcat. Spunem cartea aceasta e valoroasă, pentru că am înţeles esenţa a ceea ce e scris acolo. Dacă fac diferenţa între ea şi o alta, mai proastă ca realitate ideatică, acesta nu e păcat, ci o constatare valorică. Însă atenţionarea Domnului de a nu judeca pe alţii sau a nu vedea micile păcate din om, de a-i scoate ochii omului la tot pasul şi cuvântul pe care îl spune…nu mai ţine de o constatare valorică ci de sentimentul constant de devalorizare a celuilalt.
Vezi la tot pasul numai imperfecţiuni în altul pentru că nu vrei să îl valorizezi decât negativ. Discriminarea eminamente negativă a altuia devine patologică pentru că e o manifestare a invidiei, pentru că acest mod de raportare la altul devine o patimă. Şi patima judecării altora e o patimă iraţională, nejudicioasă…pentru că un om are şi bune şi rele şi nu numai rele…Dacă tu îi tuşezi numai exemplele negative eşti extremist. Iar dacă în discursul tău pedalezi foarte mult pe acest extremism te scoţi din ecuaţia dreptei înţelegeri a realităţii despre care vorbeşti.
Un comentariu la un eveniment sau legat de o persoană, care recunoaşte numai răul dar nu şi binele evenimentului sau al persoanei în cauză e un exemplu de…lipsă de moderaţie. Grupurile mici, discriminate în mod neprincipial de grupurile mari reacţionează cel mai adesea prin lipsă de moderaţie, prin extremism la extremism. Neacceptarea, în niciun fel, a poziţiei celeilalte părţi, această rigiditate a viziunii care te călăuzeşte arată o lipsă autentică de fineţe interioară. Şi fineţea interioară se naşte în om dintr-o percepere realistă a situaţiilor.
Spre exemplu ieşirea noastră din comunism. Cine nu s-a vindecat de lupta interioară cu fostul regim duce o luptă sălbatică, anacronică cu el, cu acea realitate, şi astăzi. Anacronismul acestei lupte constă în aceea de a nu se fi împăcat cu ceea ce regimul politic trecut a făcut cu/din viaţa lui. O viziunea îngustă asupra realităţii, cu totul orizontală, exclude voia lui Dumnezeu din viaţa lui, din secvenţa biografică pe care a trăit-o în perioada comunistă. Însă Dumnezeu a dorit ceva cu el nu numai acum, în perioada democrată a statului român ci şi atunci, în acei ani negri ai anulării personalităţilor viguroase.
Cine nu înţelege, în cheia providenţei, viaţa sa, se luptă cu părinţii săi care l-au maltratat în pruncie, cu iubirea neîmplinită, cu regimul social, cu cei care nu l-au lăsat să ocupe o anume funcţie, cu vecinul care i-a buşit maşina şi nu recunoaşte acest lucru, cu o sumedenie de imperfecţiuni din viaţa sa. Şi se luptă, uneori, până la moarte. O luptă surdă, epuizantă, dezumanizantă. Şi când priveşti această luptă cu alţii în tine însuţi îţi dai seama ce rost dumnezeiesc are iertarea tuturor, iertarea a toate…pentru ca să îţi păstrezi prospeţimea şi frumuseţea interioară, pacea harică, pacea Sfântului Duh în tine însuţi.
Împăcarea cu imperfecţiunile de tot felul, cu neşansele de tot felul, cu vitregiile de tot felul ale istoriei înseamnă să îţi păstrezi capacitatea de a discrimina, de a alege între a trăi cu ură şi în ură şi a trăi în dragoste.
Care e diferenţa între viaţa ca o ură şi viaţa ca o dragoste?
[va urma]
Pr. Dorin Picioruş.
Poemul se desfăşoară mai departe pe tema norocului schimbător (fortuna labilis, cum îl numeau anticii) şi a instabilităţii acestei vieţi. Nici împăraţii nu îşi ştiu soarta, care multora le-a adus un sfârşit neaşteptat, dureros şi ruşinos. Şi oricât ar fi fost împăraţii de mari, moartea le-a curmat tuturor viaţa: Acu de-abiia nume / Le-au rămas de poveste.
Moartea curmă destinele omeneşti, pentru că Dumnezeu au vârstat toate cu sorocul, adică a hotărât, în înţelepciunea Sa, momentul sfârşitului fiecărui om, aşa cum şi pământul şi universul întreg – am văzut anterior – au stabilit, tot de către pronia divină, un sfârşit al lor.
Ideea morţii care stăpâneşte destinele umane şi pe care o întâlnim adesea în poemele lui Eminescu, ar putea fi inspirată şi de aici, Costin oferindu-ne o probă indubitabilă pentru tradiţionalitatea ei în gândirea românească. Aceeaşi tradiţie ortodoxă din care a extras poetul şi tema vieţii ca vis şi părere. Aşadar, trebuie să recalculăm influenţele romantice, în cazul unor versuri de genul: Şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorţii / Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii! (Scrisoarea I).
Şi, ca să mai rămânem puţin în preajma asemănărilor dintre poemul lui Eminescu şi cel al lui Costin, putem stabili şi o altă paralelă, în ce priveşte imaginea morţii care îi seceră indistinct pe oameni, inclusiv pe cei înţelepţi şi pe teologii cei mari, care au cugetat asupra sensului acestei lumi. Spune Costin: Nici voi, lumii înţelepţii, cu filosofia, / Hălăduiţi [scăpaţi] de lume, nici theologhia / V-au scutit de primejdii, Sfinţi Părinţi ai lumii, / Ci v-au adus la moarte amară pre unii. / (…) Cursul lumii aţi cercat, lumea cursul vostru / Au tăiat. …
Exact aceleaşi cugetări le exprimă şi Eminescu, când afirmă: Mâna care-au dorit sceptrul universului şi gânduri / Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scânduri…
În fine, în opinia lui Miron Costin, moartea este vrăjmaşă a oamenilor, care nu se împrieteneşte cu nimeni. Fericită este doar viaţa care leapădă de la sine grija celor pământeşti şi priveşte către cele cereşti şi nemincinoase. Altfel, painjini sunt anii şi zilele noastre (cf. Ps. 89, 10: „Anii noştri s-au socotit ca pânza unui păianjen”). Iar de cei ce îşi fac planuri multe pe acest pământ, cum să înşele şi să stăpânească, Dumnezeu îşi bate joc de gândurile lor: Ceriul de gândurile noastre bate jocurie (cf. Ps. 2, 4: „Cel ce locuieşte în ceruri va râde de dânşii şi Domnul îi va batjocori pe ei!”)
Acest vers a fost socotit de către unii exegeţi ca fiind o dovadă a caracterului umanist al poemului costinian şi a îndepărtării autorului de cugetarea ortodoxă tradiţională, fără ca să îşi da seama că era chiar o parafrază din Sfânta Scriptură!
Concluzia poemului este că viaţa noastră este o uşă prin care trecem spre cele veşnice, că omul e cenuşă şi vierme şi că singurul lucru care contează este viaţa trăită în credinţă şi fapte bune, care face să urmeze viaţa veşnică şi fericită.
Autorul însuşi, Miron Costin, face la final un comentariu în esenţă al propriilor sale versuri, tâlcuind înţelesul lor, şi din această interpretare reiese mai mult decât clar faptul că poemul său nu are nicio legătură cu umanismul – decât, poate, aleatorie, dacă cineva doreşte să forţeze lucrurile: Din toate stihurile să înţeleg deşărtările, şi nestătătoare lucrurile lumii, şi viiaţa omenească scurtă, cu mărturie din David prorocul, mai ales [adică, mai ales din Psaltire, după cum am şi văzut – n.n.].
Psa. Gianina
