Motto:

„Crezi că preşedintele din fotografie ţi-a distrus viaţa?! Dacă da, atunci nu el e de vină…ci tu ai trăit o viaţă luptându-te cu o himeră, în loc să ţi-o construieşti în limitele a cât se putea face înainte, pe timpul său!”

Dacă ştim [mai bine zis: dacă vrem] să îmbrăţişăm pe toţi oamenii în rugăciunea şi în viaţa noastră, şi vrem să vedem numai binele în/din toţi, dacă nu îi împărţim în cei de care profităm şi cei pe care nu-i plăcem putem să vedem comportamentul care ne sminteşte la alţii sau presupunem că ne face rău, în mod curat. Şi aşa cum vedem un film cu omoruri la televizor şi nu trecem a doua zi, la omorât oameni pe stradă, tot la fel, putem vedea lucruri care ne zdruncină fiinţa, păcate enorme, căderi enorme la alţii, fără să ne facă să ne pierdem credinţa.

Oricine ar păcătui în faţa noastră, nu e un motiv să ne smintească! Orice am face noi…nu e un motiv să ne sinucidem, atâta timp cât ştim că pocăinţa e vindecare, ridicare, reînviere din moartea sufletească! Şi dacă discriminăm cuviincios lucrurile, dacă ştim să împărţim motivele pentru care cineva a căzut/cade în păcat, şi punem la ele, adăugăm şi neputinţa noastră…înţelegem că nu e raţional şi înţelept să judeci pe altul pentru viaţa lui. De ce? Pentru că şi tu eşti păcătos. Pentru că şi tu ai păcate…de aceea nu trebuie să îl judeci pe altul, în sensul să îl desconsideri şi să îl priveşti de sus, crezându-te superior lui.

Însă trebuie să facem diferenţa între judecăţile de valoare…şi judecata ca păcat. Spunem cartea aceasta e valoroasă, pentru că am înţeles esenţa a ceea ce e scris acolo. Dacă fac diferenţa între ea şi o alta, mai proastă ca realitate ideatică, acesta nu e păcat, ci o constatare valorică. Însă atenţionarea Domnului de a nu judeca pe alţii sau a nu vedea micile păcate din om, de a-i scoate ochii omului la tot pasul şi cuvântul pe care îl spune…nu mai ţine de o constatare valorică ci de sentimentul constant de devalorizare a celuilalt.

Vezi la tot pasul numai imperfecţiuni în altul pentru că nu vrei să îl valorizezi decât negativ. Discriminarea eminamente negativă a altuia devine patologică pentru că e o manifestare a invidiei, pentru că acest mod de raportare la altul devine o patimă. Şi patima judecării altora e o patimă iraţională, nejudicioasă…pentru că un om are şi bune şi rele şi nu numai rele…Dacă tu îi tuşezi numai exemplele negative eşti extremist. Iar dacă în discursul tău pedalezi foarte mult pe acest extremism te scoţi din ecuaţia dreptei înţelegeri a realităţii despre care vorbeşti.

Un comentariu la un eveniment sau legat de o persoană, care recunoaşte numai răul dar nu şi binele evenimentului sau al persoanei în cauză e un exemplu de…lipsă de moderaţie. Grupurile mici, discriminate în mod neprincipial de grupurile mari reacţionează cel mai adesea prin lipsă de moderaţie, prin extremism la extremism. Neacceptarea, în niciun fel, a poziţiei celeilalte părţi, această rigiditate a viziunii care te călăuzeşte arată o lipsă autentică de fineţe interioară. Şi fineţea interioară se naşte în om dintr-o percepere realistă a situaţiilor.

Spre exemplu ieşirea noastră din comunism. Cine nu s-a vindecat de lupta interioară cu fostul regim duce o luptă sălbatică, anacronică cu el, cu acea realitate, şi astăzi. Anacronismul acestei lupte constă în aceea de a nu se fi împăcat cu ceea ce regimul politic trecut a făcut cu/din viaţa lui. O viziunea îngustă asupra realităţii, cu totul orizontală, exclude voia lui Dumnezeu din viaţa lui, din secvenţa biografică pe care a trăit-o în perioada comunistă. Însă Dumnezeu a dorit ceva cu el nu numai acum, în perioada democrată a statului român ci şi atunci, în acei ani negri ai anulării personalităţilor viguroase.

Cine nu înţelege, în cheia providenţei, viaţa sa, se luptă cu părinţii săi care l-au maltratat în pruncie, cu iubirea neîmplinită, cu regimul social, cu cei care nu l-au lăsat să ocupe o anume funcţie, cu vecinul care i-a buşit maşina şi nu recunoaşte acest lucru, cu o sumedenie de imperfecţiuni din viaţa sa. Şi se luptă, uneori, până la moarte. O luptă surdă, epuizantă, dezumanizantă. Şi când priveşti această luptă cu alţii în tine însuţi îţi dai seama ce rost dumnezeiesc are iertarea tuturor, iertarea a toate…pentru ca să îţi păstrezi prospeţimea şi frumuseţea interioară, pacea harică, pacea Sfântului Duh în tine însuţi.

Împăcarea cu imperfecţiunile de tot felul, cu neşansele de tot felul, cu vitregiile de tot felul ale istoriei înseamnă să îţi păstrezi capacitatea de a discrimina, de a alege între a trăi cu ură şi în ură şi a trăi în dragoste.

Care e diferenţa între viaţa ca o ură şi viaţa ca o dragoste?

[va urma]

Pr. Dorin Picioruş.