Senzaţii de film

Filmul e spaţiul unde bomba aruncă totul în aer, unde mor toţi…dar actorii rezistă. Actorii sunt făcuţi dintr-un material ultrarezistent pentru copiii necopţi. Pentru cei care au înţeles că trucajul nu e viaţă ci artificiu regizoral, uitatul la film e uitatul la cât câştigă ei… după cât ne uităm noi. Mirajul e cu bani, se plăteşte. Cineva câştigă mai mult decât cei care privesc obsedant de mult.

Statisticile arată că vorbim mai mult la telefon şi ne uităm mai mult la ecran…decât ne privim, decât ne sărutăm, decât ne vorbim, decât vrem să ne cunoaştem. Filmul e un vis al nostru, reluat de câte ori vrem noi, pentru ca să ne turtească singurătatea, să ne-o facă mai candidă, mai bună. Lenea plictisită de după multe ore de muncă sau oboseala aglutinantă…te aruncă în faţa eroului care omoară, violează şi se distrează…în stil mare.

Cine este el, actorul? Este cineva care nu merge la serviciu ca tine, în aparenţă. El are numai aventuri. Dar şi el e om, nu?! Actorul e un om traumatizat în viaţa lui intimă…ca şi tine. Deci e ca mine! E consolator să ştii că viaţa vedetelor are ceva din viaţa ta. Şi un film e cu atât mai vândut când ştii că s-a investit în el…pentru ca să se investească în senzaţiile tale.

Am nevoie să moară ei sau să se îndrăgostească ca eu să mă simt bine? Şi de ce m-aş simţi bine…dacă acest simţământ e de o clipă? Cineva susţinea sus şi tare că trebuie să renunţăm la căsătorie, pentru că e aberantă. Dar, motiva că avem nevoie de ea pentru ca să scăpăm de singurătate sau să ne ucidem singurătatea cumva. Însă căsătoria e cea care ne învaţă să iubim şi să renunţăm la plutirea în irealitate.

Preferi visul realităţii când nu ai cu cine să trăieşti realitatea. Oricine are de vorbit real cu cineva, oricine poate vorbi cu un om nu preferă o maşină. Maşina e fascinantă când îţi vorbeşte despre oameni, când te duce în mijlocul multor oameni. Cine se teme de computer şi de internet, de filme şi de căştile în urechi, cum că ele ne-ar fura dorul de realitate e pentru că nu înţelege, că dacă omul are realitate, dacă are cu cine crea realitate…nu are nevoie de instrumente care să îl separe de celălalt.

Dar dacă nu ai cu cine să sărbătoreşti, pe cine să iubeşti, cu cine să te iubeşti, cu cine să te umpli de delicateţe…preferi visul, preferi mirajul, preferi uitarea în ceva. Senzaţiile de film nu bat realitatea! Iubirea, suferinţa, durerea bate filmul, îl extermină! Când îţi ajunge cuţitul la os sau când eşti plin de iubire, de frumuseţe, când zbori, când crezi că zbori de fericire nu ai nevoie de alcool, de droguri, de filme sau de lucruri urâte că eşti plin de frumuseţe sau de dramatism. Atunci fiinţa ta e crispată în durere sau exultă.

Filmul e mai prost decât viaţa! O ştiu pe pielea mea!

Votaţi cu viaţa!

Pr. Dorin