Poemul se desfăşoară mai departe pe tema norocului schimbător (fortuna labilis, cum îl numeau anticii) şi a instabilităţii acestei vieţi. Nici împăraţii nu îşi ştiu soarta, care multora le-a adus un sfârşit neaşteptat, dureros şi ruşinos. Şi oricât ar fi fost împăraţii de mari, moartea le-a curmat tuturor viaţa: Acu de-abiia nume / Le-au rămas de poveste.

Moartea curmă destinele omeneşti, pentru că Dumnezeu au vârstat toate cu sorocul, adică a hotărât, în înţelepciunea Sa, momentul sfârşitului fiecărui om, aşa cum şi pământul şi universul întreg – am văzut anterior – au stabilit, tot de către pronia divină, un sfârşit al lor.

Ideea morţii care stăpâneşte destinele umane şi pe care o întâlnim adesea în poemele lui Eminescu, ar putea fi inspirată şi de aici, Costin oferindu-ne o probă indubitabilă pentru tradiţionalitatea ei în gândirea românească. Aceeaşi tradiţie ortodoxă din care a extras poetul şi tema vieţii ca vis şi părere. Aşadar, trebuie să recalculăm influenţele romantice, în cazul unor versuri de genul: Şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorţii / Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii! (Scrisoarea I).

Şi, ca să mai rămânem puţin în preajma asemănărilor dintre poemul lui Eminescu şi cel al lui Costin, putem stabili şi o altă paralelă, în ce priveşte imaginea morţii care îi seceră indistinct pe oameni, inclusiv pe cei înţelepţi şi pe teologii cei mari, care au cugetat asupra sensului acestei lumi. Spune Costin: Nici voi, lumii înţelepţii, cu filosofia, / Hălăduiţi [scăpaţi] de lume, nici theologhia / V-au scutit de primejdii, Sfinţi Părinţi ai lumii, / Ci v-au adus la moarte amară pre unii. / (…) Cursul lumii aţi cercat, lumea cursul vostru / Au tăiat. …

Exact aceleaşi cugetări le exprimă şi Eminescu, când afirmă: Mâna care-au dorit sceptrul universului şi gânduri / Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scânduri…

În fine, în opinia lui Miron Costin, moartea este vrăjmaşă a oamenilor, care nu se împrieteneşte cu nimeni. Fericită este doar viaţa care leapădă de la sine grija celor pământeşti şi priveşte către cele cereşti şi nemincinoase. Altfel, painjini sunt anii şi zilele noastre (cf. Ps. 89, 10: „Anii noştri s-au socotit ca pânza unui păianjen”). Iar de cei ce îşi fac planuri multe pe acest pământ, cum să înşele şi să stăpânească, Dumnezeu îşi bate joc de gândurile lor: Ceriul de gândurile noastre bate jocurie (cf. Ps. 2, 4: „Cel ce locuieşte în ceruri va râde de dânşii şi Domnul îi va batjocori pe ei!”)

Acest vers a fost socotit de către unii exegeţi ca fiind o dovadă a caracterului umanist al poemului costinian şi a îndepărtării autorului de cugetarea ortodoxă tradiţională, fără ca să îşi da seama că era chiar o parafrază din Sfânta Scriptură!

Concluzia poemului este că viaţa noastră este o uşă prin care trecem spre cele veşnice, că omul e cenuşă şi vierme şi că singurul lucru care contează este viaţa trăită în credinţă şi fapte bune, care face să urmeze viaţa veşnică şi fericită.

Autorul însuşi, Miron Costin, face la final un comentariu în esenţă al propriilor sale versuri, tâlcuind înţelesul lor, şi din această interpretare reiese mai mult decât clar faptul că poemul său nu are nicio legătură cu umanismul – decât, poate, aleatorie, dacă cineva doreşte să forţeze lucrurile: Din toate stihurile să înţeleg deşărtările, şi nestătătoare lucrurile lumii, şi viiaţa omenească scurtă, cu mărturie din David prorocul, mai ales [adică, mai ales din Psaltire, după cum am şi văzut – n.n.].

Psa. Gianina

Did you like this? Share it: