Yves Congar, L’Eglise : Se saint Augustin à l’époque moderne, en Histoire des dogmes, Tome III, Christologie-Sotériologie-Mariologie, Fascicule 3, Ed. Du Cerf, Paris, 1970, 483p.
4.
Cap. 4 tratează viaţa Bisericii răsăritene în perioada patristică [ups!], până la ruptura cu Biserica romană, p. 67-87. Adică o tratează de-o omoară…/
E amintit prima dată Anastasie al Antiohiei [+599, nu ştiu din ce considerente], după care Sf. Sofronie al Ierusalimului [ +638], Sf. Ioan Damaschinul [+749]…fără a spune mai nimic despre ei. O tratare de nota 2 a Sfinţilor orientali!/ Iconoclasmul a fost o „erezie imperială”, susţinută de împăraţi, p. 76./ În p. 78-79 se încearcă să se accredinteze în mod tezist ideea că Sf. Sofronie al Ierusalimului, Sf. Maxim Mărturisitorul, ca şi Sf. Teodor Studitul au crezut în ideea de primat papal, dacă au vorbit despre fidelitatea unor patriarhi romani faţă de credinţa Bisericii una./
Îl numeşte drept Sfânt pe Sfântul Simeon Noul Teolog, p. 81/ Caracterizându-l pe Sfântul Fotie cel Mare, autorul spune următoarele „Fotie, în mod special, a avut o influenţă determinantă pentru eclesiologia bizantină, prin atitudinea sa complexă, ambiguă şi în cele din urmă tuşant negativă faţă de primatul papal”, p. 82. Atitudinea Sfântului Fotie nu a fost ambiguă, dar, pe drept cuvânt, a fost tuşant antiprimaţială de la un cap la altul. /
Hérétiques şi tombant sous l’anathème [eretici şi căzuţi sub anatemă] spune autorul, că se numeau reciproc şi ortodocşii şi catolicii, p. 86/ Şi autorul e de acord că viziunea diferită asupra Sfântului Duh a fost cauza rupturii dintre Orient şi Occident, p. 87. Date mult pre obscure, prea multă diplomaţie hoaţă din partea autorului şi nicio concluzie serioasă./
5
Cap. 5 vorbeşte de reforma lui Grigorie 7 din sec 11, p. 89-112/ Autorul nu e cinstit. Face o muncă ştiinţifică care avantajează partea catolică şi care distorsionează flagrant adevărul./ Cardinalul Humbert, care a provocat schisma din 1054, era episcop de Silva Candida, p. 95/ Pentru Humbert, „Biserica Romei este scaunul lui Petru”, p. 96/ Humbert a sprijinit ideea de „monarchie papale”, p. 97/ Însă, autorul spune că Humbert îşi formula atitudinile sale pro-primaţiale, pe un alt fals în materie de istorie bisericească, adică pe actul numit Donaţia lui Constantin, p. 97 şi are mare dreptate când afirmă asta./ De ce nu a ajuns şi la concluzia falsului tuturor secolelor: primatul şi infailibilitatea papală?/
Autorul crede că 1054 e mai degrabă o dată simbolică a rupturii dintre Orient şi Occident, p. 99-100 şi nu una reală. Noi nu credem acest lucru, ci considerăm că intrarea în erezie şi căderea din har a părţii de apus a Bisericii a început cu 1054, lucru care se poate verifica din punct de vedere istoric. Din sec. 11 spiritualitatea şi viaţa pseudo-bisericească din Apus începe să fie cu totul alta decât a Bisericii una. /
Şi cu toate că Grigorie 7 a modificat ideea de patriarh roman în mod ilegitim şi a folosit acte false pentru a juridiciza raporturile scaunului papal cu ierarhia şi credincioşii romano-catolici el e considerat sfânt în Biserica romano-catolică, cf. p. 102 sqq. Ce mai poţi să spui?!!/ Odată cu Grigorie 7 avem în Occident realitatea monarhiei pontificale, p. 103/ Deşi autorul vorbeşte doar de o schimbare şi de reformă în ceea ce priveşte viziunea despre scaunul papal, cf. p. 103, noi am vorbi mai degrabă de o nouă viziune, total diferită, asupra autorităţii papale. Şi, spune autorul, p. 103, odată cu Grigorie 7 „se anunţă lumea modernă”./
El a fost pasionat, spune autorul de ascultarea de Dumnezeu, p. 103, care devine un apel continuu la disciplină şi supunere faţă de papă./ Acelaşi lucru se subliniază şi în p. 104./ Acum începe să se identifice ascultarea de Dumnezeu cu ascultarea faţă de papă, p. 104/ Din cauza amplorii importanţei papei în faţa episcopilor săi, el acţionează autoritar în ceea ce priveşte pe cei care au ajuns preoţi în mod simoniac, impunându-şi autoritatea, p. 104/
Cu Grigorie 7 se ajunge la concluzia că ordinea ecleziastică derivă din papă, p. 105, în sensul că el e singurul garant al ordinii şi al disciplinei în Biserică./ Astfel papa ajunge unicul legislator al Bisericii şi judecătorul suprem al tuturor, p. 105/ Cu Grigorie 7 Biserica devine o structură autonomă şi acest lucru e considerat de autor „un adevărat progres în eclesiologie”, p. 112. Însă adevărul e că acest progres e un cataclism./
6
Cap. 6 discută Concordatul de la Worms [1122] şi despre Conciliul de la Latran [1215], p. 123-155/
Bernard de Clairvaux [m. 1153], p. 125/ Honorius Augustodunensis e un personaj misterios, spune autorul, care se stabileşte la Canterbury în epoca lui Anselm [ pentru ei şi acesta sfânt], cf. p. 132./ Spune autorul: „Secolul al 12-lea nu a presupus nici separarea şi nici opoziţia dintre papă şi conciliu, ci papa nu a fost niciodată mai stabil în funcţia sa de cap al conciliului”, p. 150. Nu prea îl credem pe autorul nostru!/
Pentru că în p. 152, acesta spune că în sec. 12 Biserica era concepută ca o corporaţie, ca o societate juridică. Dacă era percepută aşa atunci primatul papal intrase în funcţie aprioric şi era coloana vertebrală a Bisericii catolice./
7
Eclesiologia scolastică de sec. 12, p. 157-214./ Autorul spune că în perioada primă a scolasticii, în eclesiologie, erau dominante temele augustiniene, p. 157. Trebuie să cercetăm acest lucru ca să confirmăm sau să infirmăm./ Autorul spune un amănunt foarte interesant, acele că expresia „gratia creata” apare în 1245 în teologia lui Petru Lombardul, p. 163./ Odată cu ideea harului creat apare o nouă orientare în eclesiologia romano-catolică, p. 163, şi îi dăm dreptate cu totul. Urmează începutul în forţă al secularizării, al închiderii lumii văzute în sine, nemaipercepându-o ca un mediu străveziu pentru har, ca un mediu plin de har./
Aşa se ajunge, spune autorul, ca în sec. 13, romano-catolicii să trateze Biserica drept o realitate fundamental hristologică şi nu pnevmatologică, p. 164. Acum se separă Hristos de Duhul Sfânt în teologia lor şi nu se mai vede legătura interioară dintre persoanele Treimii în raporturile Lor cu credincioşii Bisericii./ Şi spune autorul, că dacă în sec. 12 se vorbea despre naşterea Bisericii la Cincizecime, ca şi în Orient, din sec. 13 teologia romano-catolică începe să vorbească despre naşterea Bisericii în Hristos crucificat, pe Cruce şi nu la Cincizecime, p. 164./
Autorul crede că expresia „ecclesia militans” [Biserica luptătoare] apare în 1159 la Ioan de Salisbury, şi e popularizată în 1160 de Petru Mangeur, p. 164 şi trimite la Ioan de Salisbury, Policraticus I, 6, în PL 199, col. 402B, cf. n. 36, p. 164/ În teologia ortodoxă s-a folosit această expresie până de curând şi unii mai o folosesc şi acum, ea având o nuanţă vădit nestoriană. / Din 1160 a început să se vorbească în termenii opoziţiei dintre ecclesia militans [Biserica luptătorilor, a peregrinilor spre Împărăţie, a celor de pe pământ, adică Biserica luptătoare] şi ecclesia triumphans [Biserica triumfătorilor, a Sfinţilor, a mântuiţilor din cer, adică Biserica triumfătoare], cf. p. 165./ Autorul e de acord că cele două sintagme de mai sus nu reprezintă teologia augustiniană din De civitate Dei, cf. p. 165, şi suntem de acord cu el în acest punct./
O altă afirmaţie tulburătoare, atâta timp cât ea vine de la un teolog catolic, care recenzează credinţa catolică! Ce spune el? Că începând cu secolul al 12-lea cuvântul mistic a devenit un simplu adjectiv, deci fără realitate ca atare, care caracterizează corpul, trupul eclesial sub raportul său de trup euharistic, p. 168. / Din sec. 13 însă sintagma Corp/Trup mistic, nu se mai referă la Biserică în ansamblul ei, ci designează Euharistia, Euharistia devenind numele propriu, substantivul care denumeşte ceea ce este Biserica, p. 168. Mai pe înţeles, mistic începe să se numească faptul că cineva se împărtăşeşte cu Hristos în ritul romano-catolic iar Biserica e văzută ca adunarea pe care o creează Euharistia, adică drept adunarea care se împărtăşeşte cu Hristos, rupându-se Euharistia de celelalte Taine şi punându-se semnul egal, în mod nepermis, între Euharistie şi Biserică. Dar cum Euharistia ne dă harul creat, legătura noastră euharistică cu Hristos nu mai e una reală ci rămânem în istorie, rămânem în creaţie, pentru că harul nu ne leagă direct de Hristos, potrivit acestei filosofii eretice romano-catolice./
Din acest motiv, al faptului că Euharistia e văzută ca exprimare a ceea ce înseamnă Biserica, duce la formarea, spune autorul, a unei Biserici sociale, a unui corp social, care se distinge de corpurile psihice individuale, p. 168. Şi de aceea papa devine caput, capul acestui Corp mistic, adică al celor care se împărtăşesc cu Euharistia şi care fac să existe astfel Biserica, p. 168./ În sec. 12 apare şi un tratat teologic dedicat Sacramentelor, p. 169, în care se exprimă noile erori şi poziţia novissimă asupra Euharistiei./
Scolastica, spune autorul, a introdus ideea de cauzalitate în definirea vieţii bisericeşti, p. 174, adică a introdus filozofia aristotelică în teologie, adică păgânismul în creştinism./ În sec. 13, spune el, s-a ajuns la concluzia că lucrurile transcendente stau în Sacramentele vizibile, p. 175, adică harul nu mai e văzut decât închis în Taine, de unde reificarea, naturalizarea cu totul a Bisericii. Biserica e percepută ca o existenţă în timp, fără legătură cu veşnicia./
Altă malformaţie congenitală în teologia Bisericii catolice apare odată cu Inocenţiu al III-lea, care se intitulează vicarul lui Hristos, un titlu eminamente juridic, echivalentul lui locum tenens, adică cel care Îi ţine locul lui Hristos pe pământ, p. 175./
O altă indicaţie extrem de interesantă este cea de la p. 176, în care autorul aminteşte de un anume Gilbert de Porée, a cărui şcoală de teologie a introdus ideea de predestinare şi de reprobare în sistemul eclesiologic romano-catolic. Nu am auzit de el până astăzi!/
Papa Alexandru al III-lea, spune autorul, a fost cel care a purtat prima dată titulatura de „vicarius Sancti Petri”, p. 187./ Titulatura de vicar al lui Hristos devine una exclusiv papală, cu sens juridic, p. 188/ Odată cu Summa Parisiensis [c. 1160], comentându-se Mt. 16, 18, se distinge între fundamentum ecclesiam sau caput, principaliter Christus şi secundario fundamentum adică Petrus, p. 189. Fundamentul prim al Bisericii adică e Hristos iar fundamentul secund e Petru, adică papa./
Papa Alexandru al III-lea [1159-1181] vorbea despre Biserica Romei ca despre „caput et magistra omnium ecclesiarum”, adică despre el ca şi cap şi învăţător al tuturor Bisericilor, p. 190-191./ De aceea s-a inoculat ideea că cine apelează la vicarul lui Hristos, adică la papă, se adresează chiar lui Hristos, p. 191./
Papa Inocenţiu al III-lea mizează pe o revalorificare a expresiei universalis ecclesia, gândind Biserica drept cea care există pe întregul pământ, p. 193. Prin aceasta dorea să îşi supună şi pe regi şi Bisericile la picioarele sale./
Pr. Dorin Picioruş