Bossuet: unul dintre susţinătorii, în catolicism, ai “degradării misticii în sublim” [II]

Vorbind despre Bernard de Clairvaux, Francisc din Assisi şi Tereza din Avila, în centrul teologiei pe care o extrage din viaţa lor, Bossuet aşază Crucea suferinţelor lui Hristos. Suferinţe dincolo de care nu se mai vede Învierea, dar cu care cei trei doresc să se intimizeze până la identificare, considerând că şi ei pot să trăiască, tot la fel ca şi Fiul lui Dumnezeu, durerile lui Hristos de pe Cruce. Bucuria lor este nu în a trăi Învierea, ci în adorarea suferinţelor lui Hristos şi în identificarea cu ele. De aici, toată „mistica” doloristă, care se repercutează oratoric în exprimări exaltate şi în sublimări literare.

În panegiricul dedicat lui Bernard, Bossuet vede în Iisus cartea lui Dumnezeu care s-a deschis pe Cruce, iar pe Bernard studiind-o cu o patimă uriaşă şi potolindu-şi setea cu sângele Lui din care sorbea dispreţul faţă de lume. Privind cu mintea şi cu imaginaţia aprinsă (după cum ne lămureşte Sfântul Ignatie Briancianinov) către Crucea pătimirii lui Hristos, Bernard se vedea în stare a lua asupra sa aceleaşi torturi: …şi fiindcă răni văd pe tot trupu-Ţi, vreau ca să port asupră-mi urma tuturor chinurilor Tale, ca să mă înveşmântez cu haina izbăvitoarei învieri. [Învierea fiind exclusiv de domeniul viitorului – n.n.] Apoi sleitul trup l-oi pune peste iubitul Tău trup mort şi împreună vom muri; cu giulgiul Tău am să m-acopăr… (p. 44).

După cum spune Bossuet, Bernard este un suflet care se chinuie mereu, până când Îl cuprinde în întregime, pe Hristos. Adică: Bernard era capabil să-L cuprindă pe Dumnezeu în întregime. Bossuet îl consideră un al doilea întemeietor al Bisericii (p. 59-60) şi crede că a făcut profeţii şi vindecări.

Francisc din Assisi este primul căruia i-au apărut „stigmatele”. Pentru acesta, vederea Mântuitorului spânzurat pe Cruce era o privelişte care îl făcea să clocotească sângele în el, de dorinţa de a fi schingiuit la fel, ca şi Acela: Spre aceasta [spre jertfă] se simte răpit în mod minunat un suflet credincios, privindu-L pe Mântuitorul nostru răstignit. Acest sânge preţios, care se scurge în toate părţile din venele Sale sfâşiate cu cruzime, se schimbă pentru el [pentru Francisc] într-un râu de flacără şi-l face să se aprindă de dorinţa arzătoare de a se jertfi pentru El. Şi am putea oare să-L vedem pe Cel dintâi dintre noi vărsându-Şi cu atâta bucurie sângele pentru mântuirea noastră, fără ca sângele nostru să se aprindă în noi din pricina acestei privelişti? (p. 101)

Esenţa misticii catolice promovate de aceşti teologi şi trăitori catolici, este dorinţa de autoflagelare până la a deveni hristoşi prin trăirea suferinţei Lui. Şi ne mai întrebăm cum de i-a venit papei ideea de a fi numit locţiitor al lui Hristos [vicarius Christi]?

Să mergem însă mai departe. Dacă Francisc era cel al cărui ochi nu L-au părăsit nicicând pe Mântuitorul spânzurat pe Cruce (p. 102), aşa încât a ajuns să considere că i-au apărut pe trup semnele Răstignirii lui Hristos, Terezei din Avila dragostea pentru Soţul ceresc [nu „Mirele ceresc”!] îi procură suferinţe şi torturi sufleteşti (duhovniceşti, crede Bossuet) inimaginabile, torturi interioare care o satisfac şi o bucură [?!] pentru că le consideră daruri ale Tatălui şi ale Soţului Hristos.

Astfel, Tereza suspina zi şi noapte, fără preget, după Soţul său divin (…) încât părea că în fiecare clipă avea să-şi dea ultima suflare. (p. 139) De unde vin pornirile acestea? Iubirea este cea care le stârneşte: adică, acel foc divin şi ceresc care, întemniţat împotriva firii sale într-un trup pieritor, încearcă să-şi croiască, prin forţă, o cale de ieşire. (…) De aici lacrimile şi hohotele de plâns, de aici durerile de nesuportat care, fireşte, ar pune-o în mormânt pe Tereza, dacă Dumnezeu, printr-o taină a providenţei Sale, n-ar dori s-o mai cruţe un pic, pentru a o face şi mai vrednică de iubirea Sa. (p. 141) …dar atunci când ea doreşte să se arunce în braţele Lui, vrăjită de frumuseţile Sale nepieritoare, îndată El îi dă de ştire că voieşte să o mai ţină în lume. Ce putem să spunem despre asta, o, Dumnezeule mare! Este oare vrednic de bunătatea Ta să chinuieşti într-un asemenea hal un suflet care Te iubeşte? (…) Nu vezi, o, Soţule ceresc, că ea nu ştie cum să aleagă?! Tu o ademeneşti şi apoi o respingi: aşa încât, în timp ce aleargă spre Tine, se sfâşie pe sine; iar sufletul ei însângerat de violenţa acestor mişcări opuse, pe care Tu o sileşti să le îndure, nu-şi găseşte nicio mângâiere. În starea în care ai adus-o, n-are dreptate să-Ţi spună: „Prin dorinţa pe care mi-o insufli, Tu mă faci duşmanul Tău.”? (p. 141-142).

Sceneta aceasta, dramatizată de Bossuet, nu seamănă, în opinia noastră, cu o pagină de hagiografie sau cu o mostră de teologie mistică – deşi tocmai aceste lucruri le susţin catolicii! – , ci cu replici ieftine, teatrale, dintr-un roman de amor, care ar ilustra idila dintre Ludovic al XIV-lea şi madame de Pompadour. Dumnezeu-Tatăl şi Dumnezeu-Fiul apar aici ca nişte Stăpâni sadici, care se bucură să o schingiuiască zadarnic pe biata Tereza, încât până şi ea simte că asta nu e dragoste dumnezeiască, ci vrăjmăşie! Însă n-a înţeles că aceste sentimente nu erau sfinte şi duhovniceşti, ci îi erau inspirate de către vrăjmaşul, iar nu de Dumnezeu. Bossuet umple paharul şi scrie că Duhul Sfânt izvodeşte sfinte dorinţe; Îi place să le aprindă, dar nu să le şi împlinească. Îi place să privească din înaltul cerului cum Tereza moare în fiecare zi… (p. 142).

Aceasta este mistica degradată în sublim, în sublimul artistic adică, literar, dar care nu are nimic de-a face cu duhovnicia.

Psa. Gianina