Zi: 12 decembrie 2007

Yves Congar, L’Eglise : Se saint Augustin à l’époque moderne, en Histoire des dogmes, Tome III, Christologie-Sotériologie-Mariologie, Fascicule 3, Ed. Du Cerf, Paris, 1970, 483p.

VIII

Cap. 8, p. 215-267, istoria Bisericii Catolice de la Inocenţiu III la Bonifaciu 8./ În sec. 13 Biserica era văzută ca Sponsa şi Mater, Mireasă şi Mamă, p. 216./ Însă, pe de o parte, Biserica era văzută ca un efect al graţiei iar pe de altă parte ca o realitate ce reprezintă o psihologie socială aparte, p. 216./

Cu toate că Toma d’Aquino şi autorul comentariilor la Sentinţe au dorit prin tratatele lor teologice să formeze o conştiinţă eclesiologică, totuşi, spune autorul nostru, Scolastica nu a produs un tratat special dedicat Eclesiologiei, p. 217/ În sec. 13 însă, spune autorul, începe să se distingă între Ecclesia [care era formată din comuniunea credinţei şi Sacramente] şi Corpus Ecclesiae sau unitatea trupului Bisericii, format de unirea pe care o produce Sfântul Duh şi milostenia, care dă pacea noastră, p. 218. /

Sec. 13 este secolul unde începe să domine în eclesiologia apuseană ideea de unitate conjugată cu cea de ordine, pe premisa că, dacă unul e trupul Bisericii unul trebuie să fie capul Bisericii, p. 218, adică papa./ De aceea teologia eclesiologică e deformată în sens centralist, pe ideea că acest caput, cap al Bisericii, papa, reprezintă trupul, p. 219./ Şi, de la ideea de reprezentare a Bisericii s-a ajuns, în cele din urmă la cea de înlocuie a trupului Bisericii prin persoana papei, în primatul papal şi infailibilitatea papală. Consecinţa ideii de reprezentare a capului Bisericii din sec. 13 s-a concretizat în abisul celor două false dogme ale sec. 19-20./

De ce? Pentru că reprezentarea Bisericii de către papă era înţeleasă ca o rezumare sau chinsentenţiere a poziţiei trupului Bisericii, cum recunoaşte şi autorul în primul paragraf din p. 219./

Bonaventura, a fost ucenicul lui Alexandru de Paris [m. 1243] şi făcea parte din ordinul Fraţilor mici şi moare în timpul conciliului de la Lyon, pe 15. 07. 1274., p. 221/ Viziunea eclesiologică asupra Bisericii a lui Bonaventura era dominată de hristologie, p. 221./ El identifică Biserica cu trupul mistic, p. 221/ Pentru el păcătoşii sunt intra ecclesiam, sunt în Biserică şi se cheamă membrii ai Bisericii însă lor li se refuză calitatea de membrii ai trupului mistic, pentru că din Biserica tainică a lui Dumnezeu nu fac parte membrele stricate, moarte p. 221-222./ Corpul mistic, sublinia el, cuprinde omnes iusti, pe toţi Drepţii, şi acesta e format din toţi aceia care au o unire reală cu Hristos prin milostenie şi comuniune de viaţă cu El, p. 222/

Însă, Bonaventura este în sec. 13, „le principal théoricien de la monarchie papale”, p. 222/ Şi, pe cine îşi sprijină teologia pro primaţială Bonaventura? R: deopotrivă pe teologia lui Bernard de Clairvaux, şi, stupoare!, pe teologia Sfântului Ciprian al Cartaginei, p. 222/ Dar, spune autorul, ca şi Toma d’Aquino, Bonaventura începe să vorbească în mod discret despre o eventuală extensie politică a monarhiei papale, p. 222. Deci a început să creeze profilul religioso-politic de astăzi al papei./

Şi Bonaventura începe să vorbească despre o întreită funcţie a potestatis plenitudo, adică a puterii depline pe care o are papa: 1. el are întreaga plenitudine a autorităţii pe care Hristos a dat-o Bisericii; 2. lui îi aparţin, ca posesor al demnităţii scaunului roman, toate Bisericile; 3. de el depind toate instanţele inferioare în întreaga Biserică, p. 222/ Pe scurt, ceea ce spunea teologia eclesiologică a lui Bonaventura se concretiza în următoarea frază: L’Eglise n’existe en sa vie de grace que par le Christ, elle n’existe en sa vie canonique au sociale qu’a partir du pape, son vicaire” [După cum nu există viaţa harului în Biserică fără Hristos, tot la fel nu există viaţă canonică şi socială fără să derive de la papă, vicarul lui Hristos], p. 223./

Autoritatea papală, după Bonaventura, era în acelaşi timp jurisdicţională şi doctrinară, p. 223/ Deşi el nu a folosit în mod direct, spune autorul, sintagma infailibilitate papală, totuşi a spus că în timp, adevărul şi revelarea harului a fost dată în mod plenitudinal vicarului lui Hristos, adică papei, p. 223, ceea ce înseamnă acelaşi lucru./

Astfel că Bonaventura a făcut din teologie prin conotaţiile sale eclesiologice, foarte interesantă afirmaţie!, o istorie a Bisericii, p. 223 Şi ce înseamnă asta? Că există, spune autorul, un progres istoric în cunoaşterea lui Dumnezeu, p. 223-224./

Şi iarăşi inepţii pe bandă rulantă! Ce spune autorul? Că operele Sfântului Dionisie Areopagitul, pentru el pseudo opere, au fost introduse în sec 9 în Occident [?!] şi că au fost receptate foarte călduros doar în sec. 12 prin Hugues de Saint-Victor şi şcoala poretană, p. 224/. Autorul însă admite că în sec. 13, ceea ce e cu totul adevărat, toţi credeau că Sfântul Dionisie Areopagitul e ucenicul lui Pavel, p. 224/. Tocmai de aceea Ierarhia cerească a Sfântului Dionisie şi Ierarhia bisericească a influenţat, spune autorul, şi e adevărat acest lucru, viziunea despre Biserică a marilor scolastici, p. 224/

Autorul ne spune că Hugues de Saint-Victor are un comentariu la Ierarhia cerească, p. 226, după ce prezintă patru idei importante ale Sf. Dionisie din pdvd eclesiologic care se impun în teologia latină, p. 225-226, idei prezentate corect de autor./ Însă modul cum îl interpretează catolicii pe Sf. Dionisie în sec. 13 nu e în duhul teologiei sale, pt că face din el un promotor al centralismului papal, ceea ce nu poate să fie Dionisie în niciun fel. Spre exemplu, Adam de Marsch, un franciscan ce m. în 1259, face un tratat teologic în care aplică teologia celor nouă ierarhii cereşti dionisiene, pentru a ajunge la concluzia că aşa cum Îngerii se supun lui Dumnezeu tot la fel laicatul şi ierarhia trebuie să se supune suveranului pontif, p. 227/ Părerea noastră e că în sec. 13 catolicii au scos în faţă pe Sfântul Dionisie, ca şi pe Sfântul Augustin, ca să inventeze puncte de sprijin pentru teologia primatului papal. Nu avem de-a face cu studii de reîntoarcere la Părinţi, de reconsiderări teologice ale Sfinţilor anteriori, ci de folosire în mod fraudulos a acestora pentru teologii aberante, subiectiviste. /

Adam de Marsch amintit anterior era un teolog oxfordian, şi alături de el Thomas d’York, au încercat o răstălmăcire teologică a lui Dionisie, cum rezultă din p. 227/ Deşi Bonaventura citează puţin din Dionisie, spune autorul, totuşi el îmbină teologia dionisiană cu cea aristotelică pentru a impune rolul unic al papei, de vicar al lui Hristos, p. 228/ Şi spune el, după cum în cer Hristos este hierarcha praecipuus [Întâiul Stăpânitor] tot la fel, vicarul lui Hristos, papa realizează acest lucru în mod vizibil pe pământ, p. 228/ Astfel, la întrebarea: În ce constă unitatea Bisericii văzute sau cine îi uneşte pe toţi la un loc? singurul răspuns este: papa. Unitatea Bisericii se face în şi de papă./

Pr. Dorin.

Prof. Dr. Emil Jurcan, Mişcarea satanistă şi influenţa ei în societatea contemporană, în Studii Teologice XLV [1993], nr. 5-6, p. 89-112/

Un mic subcapitol despre demonologie în alte religii./ Demonul Mara l-a ispitit pe Buddha iar Kali [cea neagră] e soţia lui Shiva, adică personificarea cruzimii şi a distrugerii, p. 93/ În Islam, spune autorul, diavolul nu are un rol important, p. 94. Depinde, credem noi, sub ce raport privim lucrurile: dacă ne referim la teologi sau la poporul de jos./ Sintagmatic, Lucifer apare în Vulgata şi înseamnă „purtător de lumină”, p. 95./

Autorul indică Col. 1, 16 şi Efes. 1, 20-21 pentru puterile demonice./ Cap. 3 de la Evrei este evaluat de autor drept un capitol cu o satanologie foarte bine conturată, p. 95/

De aici începe să se ocupe în mod expres de mişcarea satanistă şi spune: „Mişcarea satanistă [se referă la mişcarea satanistă modernă n.n.] începută în sec. al 19-lea are însă o bogată istorie literară care a făcut ca izbucnirea stupefiantă a inversării axiologice sataniste să nu pară spontană, dată fiind linia literară ce a premers-o”, p. 98/ În opinia noastră ea nu a fost anunţată/pregătită numai de o literatură ocultă majoră ci şi de o practică vrăjitorească excedentară, cumva lăsată să fiinţeze de către autorităţile statale. Şi autorul cunoaşte acest lucru, pentru că afirmă faptul, că literatura satanistă a Evului Mediu era pe de o parte o literatură şocantă, care şoca psihicul uman, creată în mod special ca să aibă acest rol [ca şi literatura şi arta postmodernă de astăzi n.n.] iar pe de altă parte era o literatură de iniţiere în tehnicile de comuniune cu demonii, p. 98./

Potrivit Sf. Ioan Cassian, Părintele nostru, posesia satanică nu are de-a face decât cu trupul, cf. Colationes 7, 2, 2, în SC*, trad. E. Picher, Paris, 1955, p. 24, apud. Idem, p. 98. Nu am căutat pasajul şi nu ştiu dacă de acolo reiese acest lucru./

Autorul citează mai întâi lucrarea Despre puterea demonilor a lui Mihail Pselos, vorbind despre demoni ai apei, ai aerului, ai focului şi ai pământului, spune autorul, p. 98-99./ După această citaţie urmează o literatură ocultă scrisă de ocultişti sau teologi: Jacobus de Theramo [sec. 14], Cartea despre Belial; Nicolaus Eymericus [m.1399, dominican], Tractatus contra demonum invocatores [Tratat împotriva celor care cheamă pe demoni]; Alphonso de Spina [m. 1491], Fortalitium fidei [Puterea credinţei*]; Johannes Nyder [m. 1428] Fromicarium de maleficiis [ Instrumtentele* de tortură].

Nicolaus Jacquier, în Filagellum haereticarum fascinariorum [Despre flagelul fascinaţiilor produse de eretici], un autor dominican, aduce informaţii socotite drept veridice despre messa neagră şi despre sinagoga satanică, p. 99/ Întâlnirile satanice aveau loc joia, în cadrul cărora se rupea o cruce, se scuipa, se profana ostie [ adică împărtăşania romano-catolică n.n.] şi participanţii se pecetluiau cu stigma diabolicum [semnul Satanei], care va deveni mai apoi identic cu pentagrama de astăzi din Biserica Satanei, p. 99/

Inchizitorii romano-catolici Jacob Sprenger şi Heinrich Krämer au scris o carte numită Malleus Maleficarum [Ciocanul vrăjitoriilor], în 1487, care va fi retipărită în decurs de două secole de 16 ori. El e un manual al inchizitorului perfect, împărţit în 3 capitole mari, p. 99. / Autorul dă date şi titluri până în sec. 17, toate în latină, pe care noi nu le-am catalogat. Am trecut la sec. 18, secol despre care autorul spune că deschide cultul Satanei prin epoca iluministă, p. 99/

Acum apare „explozia laicismului în istorie sub denumirea de umanism şi iluminism„, p. 100./ Franţa devine patria acestui curent devastator anticlerical şi antireligios şi „cele mai multe influenţe secularizate s-au răspândit aici”, p. 100. Pentru noi sistemul piramidal romano-catolic e sursa secularizării, alături de recenzările atradiţionale ale protestantismului dar intrăm într-o dezbatere prea largă, care iese din cadru./

E interesantă pentru noi poziţia autorului faţă de Papini: „Papini fundamentează satanismul literar pe persoana marchizului de Sade [1710-1814], p. 100./ Ideile satanice intră şi în curentele artistice: suprarealismul, impresionismul, activismul*, p. 100/ Alfred de Vigne [m. 1843] scrie Poèmes philosophiques cu teme vădit satanice, p. 100/ Baudelaire scrie şi activează într-un cerc satanist, p. 101/

De aici încolo autorul se ocupă de doi reprezentanţi ai satanismului modern, care sunt doi foşti preoţi catolici: Eliphas Lévi şi Eugene Vintras.

Eliphas Lévi e un pseudonim. El se numea de fapt Alphonse Lovis Constant şi moare în 1875. A fost caterisit în Biserica Catolică pentru orientările sale prolaicizante, p. 101./ El foloseşte pentru a desemna, pentru a reprezenta pe Satana, cartea a 15-a de la Tarot adică pe Baphomet, p. 101/ La Vey, fondatorul Satanismului postmodern va prealua acelaşi simbol, care e aproape identic în descriere cu cel pe care autorul îl face Baphometului lui Eliphas: o întruchipare de om cu cap de ţap, sâni de femeie, trup de bărbat, cu mitră pe cap şi coarne, p. 101. El este simbolul Satanei stând pe locul cel sfânt descris în Scriptură. Prin scrierile sale Eliphas marchează începutul satanismului contemporan în Europa, p. 101/

Suntem de acord cu autorul, cu un singur amendament: marchează începutul satanismului literar contemporan, pentru că nu a instituit un cult, la propriu, Satanei. Acest lucru l-a făcut La Vey în 1966./

Eugéne Vintras era un preot romano-catolic magician, care se dădea drept creştin pentru a avea o şi mai mare influenţă în acţiunile sale, p. 101 Adică era un fel de magician alb de astăzi, care se înconjoară cu icoane şi cruci dar cheamă pe dracu să-l ajute în treburi./ Ce făcea Vintras prin vrăji satanice? El levita, emana din trupul său un miros plăcut, potirele de la slujbele sale satanice se umpleau singure cu vin iar ostia lui de pe disc apărea pătată de sânge. Şi mai interesant pentru participanţii la liturghiile sale negre, care erau caricaturizări ale messei romane şi pe care le făcea în biserici romano-catolice ca atare, era că apăreau diferite semne pe ostie: inimi, cruci, flori, coroane, săbii, p. 101. El era preot dar satanist în ascuns./

La 8 februarie 1841 este excomunicat de Biserica Catolică, fiind considerat profanator de cel sfinte şi şarlatan. Vorbind despre el Vintras se considera întruparea lui Ilie, a Sf. Proroc Ilie Tesviteanul, p. 101/

Autorul trece de la cei doi la mişcarea satanistă engleză coordonată de Henry James Prince [m. 1899] , care se considera „ucenic al diavolului” şi practica satanismul de mâna stângă, adică satanismul sexual, p. 102./ El se declara drept mesia, înfiinţează în cadrul mişcării sale „cultul infailibilităţii umane” [ca o replică evidentă la pretenţiile primaţiale ale papei n.n.] şi locaşul său de cult era numit locul iubirii, p. 102/ pentru că Satana era elogiat prin acte sexuale perverse./

În secvenţa următoare se discută despre persoana şi activitatea lui Aleister Crowley [1875-1947]: primul organizator al mişcării sataniste, p. 102./

[va urma]

Pr. Dorin.