Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör

Zi: 12 decembrie 2007

Iacoboaie Radu, „Cine sunt cei care ne ucid valorile creştine şi naţionale?”, vol. 3, 2007

Aici, în format pdf, copertată, 284p.

Autorul nostru depune o muncă acrivică de înţelegere şi de comentare a diverselor surse teologice, filosofice, culturale care ne privesc, pentru a atenţiona într-un mod clar şi concis despre multiple lucruri importante. Munca sa interdisciplinară e una foarte grea dar foarte productivă şi credem că e viitorul muncii de cercetare teologice.

Binecuvântăm şi susţinem din toată inima demersul său teologic!

Pr. Dorin

Pr. Nicolae Grebenea, Amintiri din Întuneric [mărturia închisorii]

În format pdf, 707 p., aici.

Teologul romano-catolic Yves Congar şi perspectiva sa asupra istoriei Bisericii [III]

site_logo.jpg

Yves Congar, L’Eglise : Se saint Augustin à l’époque moderne, en Histoire des dogmes, Tome III, Christologie-Sotériologie-Mariologie, Fascicule 3, Ed. Du Cerf, Paris, 1970, 483p.

VIII

Cap. 8, p. 215-267, istoria Bisericii Catolice de la Inocenţiu III la Bonifaciu 8./ În sec. 13 Biserica era văzută ca Sponsa şi Mater, Mireasă şi Mamă, p. 216./ Însă, pe de o parte, Biserica era văzută ca un efect al graţiei iar pe de altă parte ca o realitate ce reprezintă o psihologie socială aparte, p. 216./

Cu toate că Toma d’Aquino şi autorul comentariilor la Sentinţe au dorit prin tratatele lor teologice să formeze o conştiinţă eclesiologică, totuşi, spune autorul nostru, Scolastica nu a produs un tratat special dedicat Eclesiologiei, p. 217/ În sec. 13 însă, spune autorul, începe să se distingă între Ecclesia [care era formată din comuniunea credinţei şi Sacramente] şi Corpus Ecclesiae sau unitatea trupului Bisericii, format de unirea pe care o produce Sfântul Duh şi milostenia, care dă pacea noastră, p. 218. /

Sec. 13 este secolul unde începe să domine în eclesiologia apuseană ideea de unitate conjugată cu cea de ordine, pe premisa că, dacă unul e trupul Bisericii unul trebuie să fie capul Bisericii, p. 218, adică papa./ De aceea teologia eclesiologică e deformată în sens centralist, pe ideea că acest caput, cap al Bisericii, papa, reprezintă trupul, p. 219./ Şi, de la ideea de reprezentare a Bisericii s-a ajuns, în cele din urmă la cea de înlocuie a trupului Bisericii prin persoana papei, în primatul papal şi infailibilitatea papală. Consecinţa ideii de reprezentare a capului Bisericii din sec. 13 s-a concretizat în abisul celor două false dogme ale sec. 19-20./

De ce? Pentru că reprezentarea Bisericii de către papă era înţeleasă ca o rezumare sau chinsentenţiere a poziţiei trupului Bisericii, cum recunoaşte şi autorul în primul paragraf din p. 219./

Bonaventura, a fost ucenicul lui Alexandru de Paris [m. 1243] şi făcea parte din ordinul Fraţilor mici şi moare în timpul conciliului de la Lyon, pe 15. 07. 1274., p. 221/ Viziunea eclesiologică asupra Bisericii a lui Bonaventura era dominată de hristologie, p. 221./ El identifică Biserica cu trupul mistic, p. 221/ Pentru el păcătoşii sunt intra ecclesiam, sunt în Biserică şi se cheamă membrii ai Bisericii însă lor li se refuză calitatea de membrii ai trupului mistic, pentru că din Biserica tainică a lui Dumnezeu nu fac parte membrele stricate, moarte p. 221-222./ Corpul mistic, sublinia el, cuprinde omnes iusti, pe toţi Drepţii, şi acesta e format din toţi aceia care au o unire reală cu Hristos prin milostenie şi comuniune de viaţă cu El, p. 222/

Însă, Bonaventura este în sec. 13, „le principal théoricien de la monarchie papale”, p. 222/ Şi, pe cine îşi sprijină teologia pro primaţială Bonaventura? R: deopotrivă pe teologia lui Bernard de Clairvaux, şi, stupoare!, pe teologia Sfântului Ciprian al Cartaginei, p. 222/ Dar, spune autorul, ca şi Toma d’Aquino, Bonaventura începe să vorbească în mod discret despre o eventuală extensie politică a monarhiei papale, p. 222. Deci a început să creeze profilul religioso-politic de astăzi al papei./

Şi Bonaventura începe să vorbească despre o întreită funcţie a potestatis plenitudo, adică a puterii depline pe care o are papa: 1. el are întreaga plenitudine a autorităţii pe care Hristos a dat-o Bisericii; 2. lui îi aparţin, ca posesor al demnităţii scaunului roman, toate Bisericile; 3. de el depind toate instanţele inferioare în întreaga Biserică, p. 222/ Pe scurt, ceea ce spunea teologia eclesiologică a lui Bonaventura se concretiza în următoarea frază: L’Eglise n’existe en sa vie de grace que par le Christ, elle n’existe en sa vie canonique au sociale qu’a partir du pape, son vicaire” [După cum nu există viaţa harului în Biserică fără Hristos, tot la fel nu există viaţă canonică şi socială fără să derive de la papă, vicarul lui Hristos], p. 223./

Autoritatea papală, după Bonaventura, era în acelaşi timp jurisdicţională şi doctrinară, p. 223/ Deşi el nu a folosit în mod direct, spune autorul, sintagma infailibilitate papală, totuşi a spus că în timp, adevărul şi revelarea harului a fost dată în mod plenitudinal vicarului lui Hristos, adică papei, p. 223, ceea ce înseamnă acelaşi lucru./

Astfel că Bonaventura a făcut din teologie prin conotaţiile sale eclesiologice, foarte interesantă afirmaţie!, o istorie a Bisericii, p. 223 Şi ce înseamnă asta? Că există, spune autorul, un progres istoric în cunoaşterea lui Dumnezeu, p. 223-224./

Şi iarăşi inepţii pe bandă rulantă! Ce spune autorul? Că operele Sfântului Dionisie Areopagitul, pentru el pseudo opere, au fost introduse în sec 9 în Occident [?!] şi că au fost receptate foarte călduros doar în sec. 12 prin Hugues de Saint-Victor şi şcoala poretană, p. 224/. Autorul însă admite că în sec. 13, ceea ce e cu totul adevărat, toţi credeau că Sfântul Dionisie Areopagitul e ucenicul lui Pavel, p. 224/. Tocmai de aceea Ierarhia cerească a Sfântului Dionisie şi Ierarhia bisericească a influenţat, spune autorul, şi e adevărat acest lucru, viziunea despre Biserică a marilor scolastici, p. 224/

Autorul ne spune că Hugues de Saint-Victor are un comentariu la Ierarhia cerească, p. 226, după ce prezintă patru idei importante ale Sf. Dionisie din pdvd eclesiologic care se impun în teologia latină, p. 225-226, idei prezentate corect de autor./ Însă modul cum îl interpretează catolicii pe Sf. Dionisie în sec. 13 nu e în duhul teologiei sale, pt că face din el un promotor al centralismului papal, ceea ce nu poate să fie Dionisie în niciun fel. Spre exemplu, Adam de Marsch, un franciscan ce m. în 1259, face un tratat teologic în care aplică teologia celor nouă ierarhii cereşti dionisiene, pentru a ajunge la concluzia că aşa cum Îngerii se supun lui Dumnezeu tot la fel laicatul şi ierarhia trebuie să se supune suveranului pontif, p. 227/ Părerea noastră e că în sec. 13 catolicii au scos în faţă pe Sfântul Dionisie, ca şi pe Sfântul Augustin, ca să inventeze puncte de sprijin pentru teologia primatului papal. Nu avem de-a face cu studii de reîntoarcere la Părinţi, de reconsiderări teologice ale Sfinţilor anteriori, ci de folosire în mod fraudulos a acestora pentru teologii aberante, subiectiviste. /

Adam de Marsch amintit anterior era un teolog oxfordian, şi alături de el Thomas d’York, au încercat o răstălmăcire teologică a lui Dionisie, cum rezultă din p. 227/ Deşi Bonaventura citează puţin din Dionisie, spune autorul, totuşi el îmbină teologia dionisiană cu cea aristotelică pentru a impune rolul unic al papei, de vicar al lui Hristos, p. 228/ Şi spune el, după cum în cer Hristos este hierarcha praecipuus [Întâiul Stăpânitor] tot la fel, vicarul lui Hristos, papa realizează acest lucru în mod vizibil pe pământ, p. 228/ Astfel, la întrebarea: În ce constă unitatea Bisericii văzute sau cine îi uneşte pe toţi la un loc? singurul răspuns este: papa. Unitatea Bisericii se face în şi de papă./

Pr. Dorin.

Cum viaţa capătă greutate

apus -

cuvintele nu au însuşiri
pe ele nu le bate vântul
ca pe mine
nici nu le arde dorul de tine

dacă zăpezile sunt albe
să ştii că de fapt ele nu sunt
că ele visează

şi doar tu poţi să le vezi

dar frunzele au ochii închişi
la răspunsurile pe care
trebuie să le auzi

cu inima plină de amintiri
ştiu că nicio culoare nu are culori
că mângîierea e deja
o tăcere
care înfloreşte şi mâine

există un timp
când vederea devine adâncă
de atâtea lucruri văzute

atunci înţelegi
că lucrurile au greutatea
cu care noi înaintăm prin vreme
iar vremea
are cea mai mare greutate
încât până şi ochii
se umplu de vederi
până la refuz

fiecare culoare e un anotimp
fiecare zăpadă e o prăpastie
cu fiecare an care trece
orice lucru din univers îşi măreşte
densitatea
o floare e grea cât o cascadă
şi umbra devine un munte

şi inimile tac mai greu
şi vorbesc mai
adesea
fâlfâind
pe deasupra
cărora le cunoşti
apropierea

Psa. Gianina

Avantajele şi dezvantajele onlinului pentru un teolog ortodox

flourish.gif

E un subiect periculos…tocmai prin sinceritatea lui debordantă. Şi, sunt conştient de faptul că această realitate va avea o şi mai mare valenţă pentru cât mai mulţi, tocmai când vom putea compara mai mulţi teologi ortodocşi care se produc astfel…adică zilnic, în sistem online. Cum la noi, teologii care se produc online sunt extrem de puţini astăzi…cuantificarea acestei lucrări pastorale e destinată viitorului. Poate în 5-10 ani vom judeca mult mai judicios, corect lucrurile care se construiesc acum şi care par mai mult o joacă…de oameni mari sau ceva foarte complicat.

Prezentarea zilnică, producerea zilnică în sistem online, ca teolog ortodox…produce mutaţii în cei care te înţeleg şi … ar putea să reacţioneze într-un mod foarte echidistant într-o anume problemă. Atunci când ai o problematică ortodoxă îngustă şi când te poziţionezi fanatic pentru câteva idei publicul pe care ţi-l dobândeşti zilnic…reacţionează instinctiv, ca şi tine. Instinctualitatea nu are însă nimic de-a face cu opinia coerentă asupra unui lucru, a unei problematici. Cel care reacţionează instinctiv dovedeşte că nu are conformitate interioară cu adâncimile vieţii ortodoxe, unde experienţa şi nu impulsivitatea vorbeşte cel mai credibil.

Astfel, unul din avantajele enorme ale sistemului online e aceea că el îţi dă capacitatea să ai o problematică cuprinzătoare şi nu îngustă asupra prezentării vieţii şi teologiei ortodoxe. Avantajul acesta devine un dezavantaj enorm când încerci să comprimi subiectele sau să le epuizezi foarte repede. Universalitatea onlinului te trage la rost când tu vrei să priveşti restrictiv şi foarte subiectiv o tematică anume. Prin esenţă, un subiect e perepetuu deschis. Când tragi concluzii pripite, cititorii care revin asupra opiniilor tale mai vechi văd diferenţe de fluctuaţie între o înţelegere îngustă şi alta largă a problematicilor discutate.

Dacă dai sentimentul că eşti stăpân absolut asupra subiectelor şi că nu mai are nimeni nimic de spus intri în coliziune cu o lege nescrisă a onlinului: totul e deschis şi va fi deschis spre interpretare. E timp şi e nevoie şi de o abordare mai pozitivă a lucrurilor pozitive cât şi pentru o evaluare mult mai coerentă a derapajelor negativiste.

Un alt avantaj al sistemului online e acela că nu ai unde să te ascunzi în acest spaţiu incomprehensibil de mare. Racordările tale la subiecte trebuie să fie universaliste. Gravitatea şi adâncimea lor trebuie să fie probată. Cititorii înţeleg pe măsura experienţei lor un subiect sau altul şi se pronunţă ca atare. Numai că una e să te citească neprofesioniştii şi altceva e să te citească profesioniştii Teologiei: adică oamenii duhovniceşti erudiţi.

Dezavantajul enorm al onlinului teologic ortodox e acela că trebuie să intuieşti codul care îţi deschide subiectele şi trebuie să ai experienţa care să te facă deogândire cu teologul care scrie. Însă, revenirea constantă asupra problematicii discutate anterior de către el…te face să treci, pe nesimţite, în lăuntrul modului de a gândi al teologului. Citirea repezită, frugală, pe care crezi că o haleşti imediat ca pe o clătită…nu are sorţi de izbândă pe termen lung. În ceea ce mă priveşte, şi cred că acest lucru se întâmplă cu orice teolog care se produce online, proiectul editorial are coerenţă numai dacă îl parcurgi de la un cap la altul sau dacă mergi în pas cu el.

Dezavantajul enorm e să te poziţionezi restrictiv faţă de acest proiect editorial teologic numai pentru că într-o anume problematică ţi s-a părut că autorul nu este în asentimentul tău. Din acest motiv apar polemicile sterile, agasante şi epuizante…pentru că cititorii nu aşteaptă continuarea. Avantajul enorm e că sistemul online nu închide niciodată cartea, ci cartea se scrie continuu. La cartea care se află în scriere contribuie o serie de factori, printre care comentatorii ei online au un cuantum ridicat în specializarea problematicilor ei.

Cel mai mare dezavantaj însă al sistemului online, dezavantajul dezavantajelor, e să acela că e observabil când nu eşti în stare ca să susţii zilnic respiraţia teologică pe care o cer cititorii. Tocmai de aceea nu mulţi se înhamă la un proiect teologic online. E mult mai uşor să scrii o carte, unde viitorii cititori nu văd culisele, nu le percep, nu le intuiesc, nu le simt…Însă, onlinul zilnic cere o persoană care să dovedească că este în permanenţă un om teologic, cu o viaţă teologică şi nu…cu sincope. Onlinul, în această situaţie, nu e numai o porta voce a gândirii tale, cum eşti perceput într-o carte, spre exemplu, ci a întregii tale vieţi.

Orice pas defectuos se contorizează. La acţiunile tale online privesc sute de ochii, mii de ochi iar tu trebuie să gândeşti şi să acţionezi în contratimp…şi în acelaşi timp ortodox. Şi nu de faţadă ortodox…ci să dovedeşti că viaţa ta e una cu gândurile tale sau că respiraţia ta e reală, e cea pe care o ai şi în culcare şi în sculare…şi pe tot restul zilei.

Când nu eşti, când nu viezi zilnic ortodox, când nu încerci să priveşti suplu lucrurile în fiecare clipă şi universalist în acelaşi timp, şi când baţi pasul pe loc, două săptămâni la acelaşi subiect…acest dezavantaj apare, ca o stridenţă enormă, pe chipul onlinului tău, a blogului tău. Dacă nu eşti atent la ea, la urâtul de pe chipul onlinului tău, şi te culci pe laurii fidelilor tăi, a comentatorilor tăi fideli…ieşi din cursa prezentării acurate a vieţii ortodoxe ca teolog ortodox… căci încerci să reduci viaţa Bisericii şi credinţa noastră doar la trei Sfinţi, doar la trei subiecte, doar la 3 atitudini.

Când nu apare noul în fiecare zi pe blogul tău, când nu apare schimbarea, când nu apar nuanţele…nu avem de-a face cu un teolog ortodox care are simţul onlinului. El trebuie să te entuziasmeze, să te convingă, să te intrige, să te invite la studiu şi experienţă directă, să te facă să te recunoşti, să îl recunoşti în mod intim, să recunoşti pe cei pe care îi iubeşti în mod comun cu el, să te facă să te simţi prezent, în curentul lucrurilor noastre zilnice, cu emoţii tinere, cu atitudini coerente, cu fragilităţi de gând şi de atitudine răpitoare.

E dezavantajos onlinulul pentru că te explică profund iar dacă vrei să te mai ascunzi sau să munceşti mai puţin decât cum l-ai obişnuit, publicul se bosumflează. Onlinului e un teren al performanţelor zilnice. Trebuie să ai nervi de diamant, prea multă răbdare, prea multă dăruire…şi să fii un izvor de viaţă pentru alţii.

E dezavantajos că este prea epuizant…E o reprezentaţie zilnică…E avantajos însă că are o istorie pe care nu o poţi desconsidera decât dacă nu o înţelegi. Poate că altădată vom fi mult mai concişi…decât oboseala care ne conturbă astăzi. Concluzia de astăzi ar fi asta: onlinul unui teolog ortodox autentic e cea mai mare probă de curaj şi de eficienţă predicatorială pentru lumea în care trăim.

Pr. Dorin.

Minunea vindecării Sfântului Dosoftei prin închinarea la Sfintele Moaşte din Lavra Pecerska

Sfantul Dosoftei -

O relatează Sfântul însuşi, astfel: „Iubite cititorule, să ştii că puţine zile sunt peste an, să nu fie Sfinţi într-însele de la ţara rusească. (…) Măcar cum sunt şi cei în Kiev în peşteră, aş zice că-s 100, dară mai mulţi or fi, că nu m-am priceput să-i număr. Trupurile lor întregi, cu toată carnea şi pielea, cum ar fi de vreo lună adormiţi şi zvântaţi. Palmele, unghiile, urechile, nasul, cu totul întregi, neputreziţi. Şi hainele: rase, mantii, cămăşi, brâu, năfrămioara. Unii desculţi, unghiile întregi, m-am mirat de minune mare, atâţia de mulţi şi toţi întregi.

Dar mirosul lor! Care mai de care mai într-alt chip mireasma lor, cum e busuiocul, menta, trandafirul, carofilul, lăcrimioarele, toporaşii, de nu-şi semănau [unul cu altul]. Şi care mai de care se-ntreceau cu mireasma. Aşa acele trupuri sfinte, care de care mai frumos miros, de m-am mirat. Pe la toate m-am închinat şi le-am sărutat.

Părintele Petru Movilă, fratele lui Moise-vodă, le-a făcut tuturor sicrie, precum mi-a arătat părintele Varlaam Iasenski arhimandritul, căruia i-am fost la hirotonie, şi părintele Dubina.

Şi când am intrat, eram bolnav, stricat [bolnav rău]. Şi am ieşit atât de sănătos, încât am venit pe jos înaintea cailor, în treapăd sărind [săltând, alergând], de se mirau toţi, şi am mers [cam] cât ar fi a patra parte de milă tot sărind şi n-am mai ostenit. Şi a doua zi încă mai sănătos, fiind om de 60 de ani.”

Psa. Gianina

Un studiu teologic despre mişcarea satanistă [II]

site_logo.jpg

Prof. Dr. Emil Jurcan, Mişcarea satanistă şi influenţa ei în societatea contemporană, în Studii Teologice XLV [1993], nr. 5-6, p. 89-112/

Un mic subcapitol despre demonologie în alte religii./ Demonul Mara l-a ispitit pe Buddha iar Kali [cea neagră] e soţia lui Shiva, adică personificarea cruzimii şi a distrugerii, p. 93/ În Islam, spune autorul, diavolul nu are un rol important, p. 94. Depinde, credem noi, sub ce raport privim lucrurile: dacă ne referim la teologi sau la poporul de jos./ Sintagmatic, Lucifer apare în Vulgata şi înseamnă „purtător de lumină”, p. 95./

Autorul indică Col. 1, 16 şi Efes. 1, 20-21 pentru puterile demonice./ Cap. 3 de la Evrei este evaluat de autor drept un capitol cu o satanologie foarte bine conturată, p. 95/

De aici începe să se ocupe în mod expres de mişcarea satanistă şi spune: „Mişcarea satanistă [se referă la mişcarea satanistă modernă n.n.] începută în sec. al 19-lea are însă o bogată istorie literară care a făcut ca izbucnirea stupefiantă a inversării axiologice sataniste să nu pară spontană, dată fiind linia literară ce a premers-o”, p. 98/ În opinia noastră ea nu a fost anunţată/pregătită numai de o literatură ocultă majoră ci şi de o practică vrăjitorească excedentară, cumva lăsată să fiinţeze de către autorităţile statale. Şi autorul cunoaşte acest lucru, pentru că afirmă faptul, că literatura satanistă a Evului Mediu era pe de o parte o literatură şocantă, care şoca psihicul uman, creată în mod special ca să aibă acest rol [ca şi literatura şi arta postmodernă de astăzi n.n.] iar pe de altă parte era o literatură de iniţiere în tehnicile de comuniune cu demonii, p. 98./

Potrivit Sf. Ioan Cassian, Părintele nostru, posesia satanică nu are de-a face decât cu trupul, cf. Colationes 7, 2, 2, în SC*, trad. E. Picher, Paris, 1955, p. 24, apud. Idem, p. 98. Nu am căutat pasajul şi nu ştiu dacă de acolo reiese acest lucru./

Autorul citează mai întâi lucrarea Despre puterea demonilor a lui Mihail Pselos, vorbind despre demoni ai apei, ai aerului, ai focului şi ai pământului, spune autorul, p. 98-99./ După această citaţie urmează o literatură ocultă scrisă de ocultişti sau teologi: Jacobus de Theramo [sec. 14], Cartea despre Belial; Nicolaus Eymericus [m.1399, dominican], Tractatus contra demonum invocatores [Tratat împotriva celor care cheamă pe demoni]; Alphonso de Spina [m. 1491], Fortalitium fidei [Puterea credinţei*]; Johannes Nyder [m. 1428] Fromicarium de maleficiis [ Instrumtentele* de tortură].

Nicolaus Jacquier, în Filagellum haereticarum fascinariorum [Despre flagelul fascinaţiilor produse de eretici], un autor dominican, aduce informaţii socotite drept veridice despre messa neagră şi despre sinagoga satanică, p. 99/ Întâlnirile satanice aveau loc joia, în cadrul cărora se rupea o cruce, se scuipa, se profana ostie [ adică împărtăşania romano-catolică n.n.] şi participanţii se pecetluiau cu stigma diabolicum [semnul Satanei], care va deveni mai apoi identic cu pentagrama de astăzi din Biserica Satanei, p. 99/

Inchizitorii romano-catolici Jacob Sprenger şi Heinrich Krämer au scris o carte numită Malleus Maleficarum [Ciocanul vrăjitoriilor], în 1487, care va fi retipărită în decurs de două secole de 16 ori. El e un manual al inchizitorului perfect, împărţit în 3 capitole mari, p. 99. / Autorul dă date şi titluri până în sec. 17, toate în latină, pe care noi nu le-am catalogat. Am trecut la sec. 18, secol despre care autorul spune că deschide cultul Satanei prin epoca iluministă, p. 99/

Acum apare „explozia laicismului în istorie sub denumirea de umanism şi iluminism„, p. 100./ Franţa devine patria acestui curent devastator anticlerical şi antireligios şi „cele mai multe influenţe secularizate s-au răspândit aici”, p. 100. Pentru noi sistemul piramidal romano-catolic e sursa secularizării, alături de recenzările atradiţionale ale protestantismului dar intrăm într-o dezbatere prea largă, care iese din cadru./

E interesantă pentru noi poziţia autorului faţă de Papini: „Papini fundamentează satanismul literar pe persoana marchizului de Sade [1710-1814], p. 100./ Ideile satanice intră şi în curentele artistice: suprarealismul, impresionismul, activismul*, p. 100/ Alfred de Vigne [m. 1843] scrie Poèmes philosophiques cu teme vădit satanice, p. 100/ Baudelaire scrie şi activează într-un cerc satanist, p. 101/

De aici încolo autorul se ocupă de doi reprezentanţi ai satanismului modern, care sunt doi foşti preoţi catolici: Eliphas Lévi şi Eugene Vintras.

Eliphas Lévi e un pseudonim. El se numea de fapt Alphonse Lovis Constant şi moare în 1875. A fost caterisit în Biserica Catolică pentru orientările sale prolaicizante, p. 101./ El foloseşte pentru a desemna, pentru a reprezenta pe Satana, cartea a 15-a de la Tarot adică pe Baphomet, p. 101/ La Vey, fondatorul Satanismului postmodern va prealua acelaşi simbol, care e aproape identic în descriere cu cel pe care autorul îl face Baphometului lui Eliphas: o întruchipare de om cu cap de ţap, sâni de femeie, trup de bărbat, cu mitră pe cap şi coarne, p. 101. El este simbolul Satanei stând pe locul cel sfânt descris în Scriptură. Prin scrierile sale Eliphas marchează începutul satanismului contemporan în Europa, p. 101/

Suntem de acord cu autorul, cu un singur amendament: marchează începutul satanismului literar contemporan, pentru că nu a instituit un cult, la propriu, Satanei. Acest lucru l-a făcut La Vey în 1966./

Eugéne Vintras era un preot romano-catolic magician, care se dădea drept creştin pentru a avea o şi mai mare influenţă în acţiunile sale, p. 101 Adică era un fel de magician alb de astăzi, care se înconjoară cu icoane şi cruci dar cheamă pe dracu să-l ajute în treburi./ Ce făcea Vintras prin vrăji satanice? El levita, emana din trupul său un miros plăcut, potirele de la slujbele sale satanice se umpleau singure cu vin iar ostia lui de pe disc apărea pătată de sânge. Şi mai interesant pentru participanţii la liturghiile sale negre, care erau caricaturizări ale messei romane şi pe care le făcea în biserici romano-catolice ca atare, era că apăreau diferite semne pe ostie: inimi, cruci, flori, coroane, săbii, p. 101. El era preot dar satanist în ascuns./

La 8 februarie 1841 este excomunicat de Biserica Catolică, fiind considerat profanator de cel sfinte şi şarlatan. Vorbind despre el Vintras se considera întruparea lui Ilie, a Sf. Proroc Ilie Tesviteanul, p. 101/

Autorul trece de la cei doi la mişcarea satanistă engleză coordonată de Henry James Prince [m. 1899] , care se considera „ucenic al diavolului” şi practica satanismul de mâna stângă, adică satanismul sexual, p. 102./ El se declara drept mesia, înfiinţează în cadrul mişcării sale „cultul infailibilităţii umane” [ca o replică evidentă la pretenţiile primaţiale ale papei n.n.] şi locaşul său de cult era numit locul iubirii, p. 102/ pentru că Satana era elogiat prin acte sexuale perverse./

În secvenţa următoare se discută despre persoana şi activitatea lui Aleister Crowley [1875-1947]: primul organizator al mişcării sataniste, p. 102./

[va urma]

Pr. Dorin.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno