cuvintele nu au însuşiri
pe ele nu le bate vântul
ca pe mine
nici nu le arde dorul de tine
dacă zăpezile sunt albe
să ştii că de fapt ele nu sunt
că ele visează
şi doar tu poţi să le vezi
dar frunzele au ochii închişi
la răspunsurile pe care
trebuie să le auzi
cu inima plină de amintiri
ştiu că nicio culoare nu are culori
că mângîierea e deja
o tăcere
care înfloreşte şi mâine
există un timp
când vederea devine adâncă
de atâtea lucruri văzute
atunci înţelegi
că lucrurile au greutatea
cu care noi înaintăm prin vreme
iar vremea
are cea mai mare greutate
încât până şi ochii
se umplu de vederi
până la refuz
fiecare culoare e un anotimp
fiecare zăpadă e o prăpastie
cu fiecare an care trece
orice lucru din univers îşi măreşte
densitatea
o floare e grea cât o cascadă
şi umbra devine un munte
şi inimile tac mai greu
şi vorbesc mai
adesea
fâlfâind
pe deasupra
cărora le cunoşti
apropierea
Psa. Gianina
Lasă un răspuns