Teologul romano-catolic Yves Congar şi perspectiva sa asupra istoriei Bisericii [III]
Yves Congar, L’Eglise : Se saint Augustin à l’époque moderne, en Histoire des dogmes, Tome III, Christologie-Sotériologie-Mariologie, Fascicule 3, Ed. Du Cerf, Paris, 1970, 483p.
VIII
Cap. 8, p. 215-267, istoria Bisericii Catolice de la Inocenţiu III la Bonifaciu 8./ În sec. 13 Biserica era văzută ca Sponsa şi Mater, Mireasă şi Mamă, p. 216./ Însă, pe de o parte, Biserica era văzută ca un efect al graţiei iar pe de altă parte ca o realitate ce reprezintă o psihologie socială aparte, p. 216./
Cu toate că Toma d’Aquino şi autorul comentariilor la Sentinţe au dorit prin tratatele lor teologice să formeze o conştiinţă eclesiologică, totuşi, spune autorul nostru, Scolastica nu a produs un tratat special dedicat Eclesiologiei, p. 217/ În sec. 13 însă, spune autorul, începe să se distingă între Ecclesia [care era formată din comuniunea credinţei şi Sacramente] şi Corpus Ecclesiae sau unitatea trupului Bisericii, format de unirea pe care o produce Sfântul Duh şi milostenia, care dă pacea noastră, p. 218. /
Sec. 13 este secolul unde începe să domine în eclesiologia apuseană ideea de unitate conjugată cu cea de ordine, pe premisa că, dacă unul e trupul Bisericii unul trebuie să fie capul Bisericii, p. 218, adică papa./ De aceea teologia eclesiologică e deformată în sens centralist, pe ideea că acest caput, cap al Bisericii, papa, reprezintă trupul, p. 219./ Şi, de la ideea de reprezentare a Bisericii s-a ajuns, în cele din urmă la cea de înlocuie a trupului Bisericii prin persoana papei, în primatul papal şi infailibilitatea papală. Consecinţa ideii de reprezentare a capului Bisericii din sec. 13 s-a concretizat în abisul celor două false dogme ale sec. 19-20./
De ce? Pentru că reprezentarea Bisericii de către papă era înţeleasă ca o rezumare sau chinsentenţiere a poziţiei trupului Bisericii, cum recunoaşte şi autorul în primul paragraf din p. 219./
Bonaventura, a fost ucenicul lui Alexandru de Paris [m. 1243] şi făcea parte din ordinul Fraţilor mici şi moare în timpul conciliului de la Lyon, pe 15. 07. 1274., p. 221/ Viziunea eclesiologică asupra Bisericii a lui Bonaventura era dominată de hristologie, p. 221./ El identifică Biserica cu trupul mistic, p. 221/ Pentru el păcătoşii sunt intra ecclesiam, sunt în Biserică şi se cheamă membrii ai Bisericii însă lor li se refuză calitatea de membrii ai trupului mistic, pentru că din Biserica tainică a lui Dumnezeu nu fac parte membrele stricate, moarte p. 221-222./ Corpul mistic, sublinia el, cuprinde omnes iusti, pe toţi Drepţii, şi acesta e format din toţi aceia care au o unire reală cu Hristos prin milostenie şi comuniune de viaţă cu El, p. 222/
Însă, Bonaventura este în sec. 13, „le principal théoricien de la monarchie papale”, p. 222/ Şi, pe cine îşi sprijină teologia pro primaţială Bonaventura? R: deopotrivă pe teologia lui Bernard de Clairvaux, şi, stupoare!, pe teologia Sfântului Ciprian al Cartaginei, p. 222/ Dar, spune autorul, ca şi Toma d’Aquino, Bonaventura începe să vorbească în mod discret despre o eventuală extensie politică a monarhiei papale, p. 222. Deci a început să creeze profilul religioso-politic de astăzi al papei./
Şi Bonaventura începe să vorbească despre o întreită funcţie a potestatis plenitudo, adică a puterii depline pe care o are papa: 1. el are întreaga plenitudine a autorităţii pe care Hristos a dat-o Bisericii; 2. lui îi aparţin, ca posesor al demnităţii scaunului roman, toate Bisericile; 3. de el depind toate instanţele inferioare în întreaga Biserică, p. 222/ Pe scurt, ceea ce spunea teologia eclesiologică a lui Bonaventura se concretiza în următoarea frază: L’Eglise n’existe en sa vie de grace que par le Christ, elle n’existe en sa vie canonique au sociale qu’a partir du pape, son vicaire” [După cum nu există viaţa harului în Biserică fără Hristos, tot la fel nu există viaţă canonică şi socială fără să derive de la papă, vicarul lui Hristos], p. 223./
Autoritatea papală, după Bonaventura, era în acelaşi timp jurisdicţională şi doctrinară, p. 223/ Deşi el nu a folosit în mod direct, spune autorul, sintagma infailibilitate papală, totuşi a spus că în timp, adevărul şi revelarea harului a fost dată în mod plenitudinal vicarului lui Hristos, adică papei, p. 223, ceea ce înseamnă acelaşi lucru./
Astfel că Bonaventura a făcut din teologie prin conotaţiile sale eclesiologice, foarte interesantă afirmaţie!, o istorie a Bisericii, p. 223 Şi ce înseamnă asta? Că există, spune autorul, un progres istoric în cunoaşterea lui Dumnezeu, p. 223-224./
Şi iarăşi inepţii pe bandă rulantă! Ce spune autorul? Că operele Sfântului Dionisie Areopagitul, pentru el pseudo opere, au fost introduse în sec 9 în Occident [?!] şi că au fost receptate foarte călduros doar în sec. 12 prin Hugues de Saint-Victor şi şcoala poretană, p. 224/. Autorul însă admite că în sec. 13, ceea ce e cu totul adevărat, toţi credeau că Sfântul Dionisie Areopagitul e ucenicul lui Pavel, p. 224/. Tocmai de aceea Ierarhia cerească a Sfântului Dionisie şi Ierarhia bisericească a influenţat, spune autorul, şi e adevărat acest lucru, viziunea despre Biserică a marilor scolastici, p. 224/
Autorul ne spune că Hugues de Saint-Victor are un comentariu la Ierarhia cerească, p. 226, după ce prezintă patru idei importante ale Sf. Dionisie din pdvd eclesiologic care se impun în teologia latină, p. 225-226, idei prezentate corect de autor./ Însă modul cum îl interpretează catolicii pe Sf. Dionisie în sec. 13 nu e în duhul teologiei sale, pt că face din el un promotor al centralismului papal, ceea ce nu poate să fie Dionisie în niciun fel. Spre exemplu, Adam de Marsch, un franciscan ce m. în 1259, face un tratat teologic în care aplică teologia celor nouă ierarhii cereşti dionisiene, pentru a ajunge la concluzia că aşa cum Îngerii se supun lui Dumnezeu tot la fel laicatul şi ierarhia trebuie să se supune suveranului pontif, p. 227/ Părerea noastră e că în sec. 13 catolicii au scos în faţă pe Sfântul Dionisie, ca şi pe Sfântul Augustin, ca să inventeze puncte de sprijin pentru teologia primatului papal. Nu avem de-a face cu studii de reîntoarcere la Părinţi, de reconsiderări teologice ale Sfinţilor anteriori, ci de folosire în mod fraudulos a acestora pentru teologii aberante, subiectiviste. /
Adam de Marsch amintit anterior era un teolog oxfordian, şi alături de el Thomas d’York, au încercat o răstălmăcire teologică a lui Dionisie, cum rezultă din p. 227/ Deşi Bonaventura citează puţin din Dionisie, spune autorul, totuşi el îmbină teologia dionisiană cu cea aristotelică pentru a impune rolul unic al papei, de vicar al lui Hristos, p. 228/ Şi spune el, după cum în cer Hristos este hierarcha praecipuus [Întâiul Stăpânitor] tot la fel, vicarul lui Hristos, papa realizează acest lucru în mod vizibil pe pământ, p. 228/ Astfel, la întrebarea: În ce constă unitatea Bisericii văzute sau cine îi uneşte pe toţi la un loc? singurul răspuns este: papa. Unitatea Bisericii se face în şi de papă./
Pr. Dorin.