S-a făcut iarnă între noi

Titlul acesta e dureros. Prietenia care a devenit iarnă, care a îngheţat… e ceva dureros. Tot ce e înapoi e uitare. Cele mai dureroase uitări sunt cele în care ai investit foarte mult…pentru apropiere, pentru a fi aproape. Observ de multe ori în vieţile marilor Sfinţi ai Bisericii, cum, deodată, în jurul lor, se făcea iarnă, adică nimeni nu îi mai vedea, nimeni nu îi mai aprecia, nimeni nu îi mai dorea. Când venea ziua singurătăţii lor…parcă nu mai existau pentru nimeni. Singurătatea lor, creatoare la culme prin rugăciune şi răbdare, era totuşi o încercuire cu multă nesimţire din partea contemporanilor.

Sfinţii în viaţă sunt greu de digerat. Tocmai de aceea, vieţile Sfinţilor, de cele mai multe ori sunt nişte singurătăţi neînţelese, nişte singurătăţi sociale, care merg în jurul nostru, care trec printre noi, dar nu sunt…sesizabili. Ca să îţi faci loc trebuie să ţipi tuturor cine eşti. Numai că delicateţea sfinţeniei cere tăcere, mai multă tăcere decât cuvânt…despre sine…

Tocmai de aceea Sfinţii sunt cei mai ignoraţi cu putinţă…pentru că acţionează fără să se valorizeze. Valorizarea post factum a lor e atât de copleşitoare încât devin necatalogabili. Dar ei erau necatalogabili de când trăiau!…Între ortodocşi există acest păcat enorm faţă de Sfinţi…că nu ne manifestăm dragostea faţă de ei de când simţim acest lucru; că nu ne-o manifestăm cu mult entuziasm din timpul vieţii lor, ci aşteptăm adormirea lor, ca nişte fiinţe fricoase, laşe…

De când simţim Duhul lui Dumnezeu viind în cineva…de atunci trebuie să preţuim locul unde sălăşluieşte Dumnezeu, pe cel întru care locuieşte Dumnezeu! A pune gheaţă între noi…înseamnă a pune moarte! Cele mai insuportabile tăceri sunt atunci când vrei să îţi spui iubirea…şi îţi reţii entuziasmul. Însă nu poţi iubi decât entuziasmat, decât plin de dor, decât plin de candoare.

Cum s-a făcut, Doamne, iarnă între mine şi Tine? Cum s-a făcut iarnă între mine şi fratele meu, prietenul meu, cel cu care, până mai ieri stăteam cu el la masă? Cum de ne-am făcut din prieteni…străini?! Dacă cei mici sau tinerii…aşteaptă iarna, să cadă zăpada…unii se roagă să fie mai puţin ger…ca să reziste pe stradă, cerşind şi plângând.

E o iarnă teribilă între cei mici şi cei mari, între cei bogaţi şi cei suferinzi din cauza a câteva sute de lei. Distanţa dintre normalitate şi nebunie ţine, câteodată, de câteva sute de lei. Când ştii, când simţi că nu mai ai bani ca să îţi plăteşti chiria, întreţinerea sau studiile…atunci distanţa între marginalitate şi singurătate se destramă. Devii o nulitate, o pată oarbă…într-o lume prea frenetică şi prea orgolioasă ca să te vadă.

Iarna e un anotimp al morţii. Deopotrivă e un anotimp al naşterii. Cele mai mari personalităţi s-au născut din sentimentul acut al morţii, al luptei cu moartea şi cu impasibilitatea. Decât să pierzi timpul…mai bine zideşte-l în ceva, sculptează-l într-o amintire, într-un obiect, într-un lucru!

Pentru că orice iarnă…face primăvară. Trebuie să trăieşti multe ierni ca să devii sensibil, să preţuieşti candoarea privirii cuiva faţă de tine. Trebuie să fii străbătut de multe singurătăţi ca să valorezi. Şi când va veni vorba cine eşti tu?, atunci vei spune: Au fost multe zile când am plâns, când am fost trist, când am simţit singurătatea ca o moarte…Şi acele zile mi-au arătat, că indiferent cât de grea este nesimţirea altora faţă de tine…e cutremurător de frumos să ştii să oferi sensibilitate, scoasă tocmai din nesimţirea cu care te-au gratulat alţii.

Cine este el? De ce nu l-a văzut nimeni? De ce nu a fost mai mult evident pentru noi? Întrebările lui: Ce v-a făcut să nu mă vedeţi când trăiam? Ce v-a făcut să fiţi atât de reci, ca nişte ierni cernite…cu dragostea mea?

Ei cred că trebuie să conteze opera şi nu omul. Tocmai de aceea însigurează pe om ca să se bucure de opera lui. El crede altceva: că trebuie să preţuieşti omul…pentru ca el să se bucure să vă ofere opera lui.

Cel mai adesea operele marilor oameni sunt singurătăţi ale nesimţirii celor care i-au înţeles…dar nu i-au ajutat! Tocmai de aceea când citesc o carte mare…sunt trist şi niciodată vesel! Resimt nesimţirea celor care nu i-au iubit pe autorii lor. Resimt iarna nesimţirii…

Pr. Dorin.

One comment

  • Pentru a iesi din anonimat si din indiferenta oamenilor este nevoie de trambite si surle, ceea ce nu este tocmai smerenie.

    Imi povestea cineva despre un parinte care nu vroia sa faca poze, era intr-atat de smerit incat atunci cand in cele din urma l-au adus la pozat a ramas cu spatele, tinut de cei care-l iubeau si vroiau o amintire cu acesta.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *