Adânc pe adânc cheamă

De ce-i citim pe Sfinţi? La un moment dat poţi să vezi că toţi ne învaţă aceleaşi lucruri: iubirea, smerenia, pocăinţa, frumuseţea duhului, luminarea interioară, intimitatea cu Dumnezeu. Fiecare în alte cuvinte, dar mereu aceleaşi lucruri.

De ce iubeşti să auzi aceleaşi lucruri, să le citeşti mereu în alte şi alte cărţi? Cei care manifestă antipatie faţă de teologie şi de învăţătura ortodoxă, se satură după două pagini şi îţi spun că s-au plictisit de moarte, pentru că se repetă aceleaşi idei. Nu se plicitisesc însă, spre exemplu, că în toată poezia şi lietaratura lumii îşi schimbă măştile avatarurile aceluiaşi erotism. Nu se plictisesc că acleaşi idei sunt vehiculate în filosofie din Antichitate şi până astăzi. Se plictisesc însă iremediabil când să întoarcă o pagină de teologie sau de gândire ortodoxă şi consideră că au fost exasperaţi de redundanţă. Pentru că le e antipatică credinţa şi gândirea religioasă.

Însă cărţile Sfinţilor, cărţile duhovniceşti, nu sunt pleonasme ideatice mai mult decât este toată filosofia, arta şi cultura lumii. Dihotomia se produce acolo unde oamenii aleg ceea ce le place să audă: despre Dumnezeu şi învăţăturile Lui sau despre patimile umane reciclate prin cultură şi etalate ca virtuţi.

Credincioşii iubesc să asculte cuvinte duhovniceşti, la nesfârşit, să vadă chipuri sfinte şi oameni sfinţi. Măcar că, în lumea în care trăim, suntem nevoiţi, nu de puţine ori, să decelăm ce e frumos şi cuvios din lucruri care par urâte, să extragem esenţa duhovnicească din realităţi asupra cărora s-a pus, sumar, amprenta iconoclastiei. Căci există şi în vremea noastră femei samarinence, vameşi, orbi, leproşi, desfrânaţi şi romani, care par anti-icoane ortodoxe, dar care sunt icoane în sufletele lor şi de care nu suntem vrednici.

Aşa încât cuvintele Sfinţilor, citite sau audiate, sunt picături ale aceluiaşi har dumnezeiesc, care cad în sufletul nostru. Ele tocesc de mii de ani piatra învârtoşării omeneşti. Ne putem oare închipui pe câte pietre au picurat cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur, de când au fost rostite şi până azi? Ca să iau numai un singur exemplu. Astfel de cuvinte cad neîncetat pe inima care trebuie înduioşată, înmuiată, umanizată – nu în sens „umanist”, ci cu adevărat umanizată, ca să devină sensibilă, aşa cum a lăsat-o Făcătorul ei să fie.

Cuvintele duhovniceşti nu se termină. În esenţa lor, ele se aseamănă picăturilor de apă, care sunt identice între ele. Pentru că şi ele, cuvintele sfinte, sunt identice după focul care le străbate şi care aprinde sufletele, chiar dacă sunt născute de oameni foarte diferiţi. Sfinţii care le-au rostit sunt în ele, trăiesc în ele, întru Duhul care i-a învăţat să le rostească. Când le citeşti, parcă sunt prezenţi Sfinţii lângă tine, care te îndeamnă la ridicarea din amorţire, la trezvie şi cugetare adâncă.

Nu ne putem sătura de cuvintele duhovniceşti, aşa cum nu ne putem sătura de apă, chiar dacă e mereu aceeaşi apă.

Psa. Gianina