site_logo.jpg

Yves Congar, L’Eglise : Se saint Augustin à l’époque moderne, en Histoire des dogmes, Tome III, Christologie-Sotériologie-Mariologie, Fascicule 3, Ed. Du Cerf, Paris, 1970, 483p.

8

Pentru Bonaventura papa era „unus, primus et summus pater spiritualis omnium patrum”, cf. n. 17, p. 229, în Brevil., 6, 12, adică „unicul, primul şi supremul părinte spiritual al tuturor părinţilor” Bisericii, alături de vicar al lui Hristos, p. 229/

Albert cel Mare [1206-1280], pentru rom. cat. e sfânt., p. 230 sqq./ Pentru catolici Albert e socotit teologul care a vorbit despre comuniunea noastră cu Sfinţii, p. 230/ De aceea, spune autorul, a vorbit cu precădere despre Biserică ca Trup mistic, p. 230/ Albert a vorbit cu precădere despre persoana Sfântului Duh ca „principalul promotor al unităţii Bisericii, adică a unităţii Trupului cu Hristos”, p. 230-231. Şi el vorbeşte despre papă ca despre cel care are plenitudo potestatis în Biserică, p. 231./

Toma de Aquino [1225-1274] e socotit drept sfânt în rom. catolicism, p. 232 sqq./ Nu a scris un tratat special de Ecclesiologie, p. 232. / Biserica este pentru Toma o „communion divinisante avec Dieu” [comuniunea îndumnezeitoare cu Dumnezeu], care se produce prin credinţă, Sacramente şi instituţii, p. 233./ El vedea în Ecclesia o congregatio [ coetus, collectio, universitas, societas, collegium] fidelium, adică o adunare a credincioşilor, p. 233./

Autorul spune că expresia preferată a lui Toma, aceea de congregatio fidelium nu era o referinţă eclesiologică socio-politică ci una eminamente teologală, p. 233-234. / În teologia lui Toma harul are statutul de har creat iar Hristos e comunicatorul acestui har, p. 234-235./ El vorbeşte despre Biserica terestră ca aflându-şi punctul de început în patima lui Hristos, p. 235, adică pe Cruce, autorul spunând că această tradiţie e una unanim recunoscută, p. 235. Însă ea este o trăsătură particulară, apărută în teologia romano-catolică şi nu aparţine Bisericii una.

Mai pe scurt, Toma vorbeşte de înfiinţarea Bisericii pe Cruce şi nu la Cincizecime. Care e rostul acestei mutaţii teologice eretice? Dacă vezi Biserica apărând pe Cruce, vezi pe Hristos rupt de Duhul Sfânt, cum nu e în cazul Cincizecimii. La Cincizecime Sfântul Duh vine ca să ni-L facă interior pe Hristos şi să mărturisească împreună cu Hristos cele ale Treimii. Dacă vorbim de Biserică înfiinţată pe Cruce, vedem Tainele, aşa cum le vede Toma, ca Hristos, şi punem semnul de egalitate între Taine şi Biserică, văzând Tainele ca împărtăşitoare de har creat, adică de nimic dumnezeiesc. Dacă Euharistia e cea care face Biserica, atunci Biserica nu are racordare la Treime, pentru că Euharistia oferă doar har creat./

Considerată ca originalitate tomistă, autorul spune că acesta, Toma, a introdus ideea de cauzalitate instrumentală în umanitatea lui Hristos, p. 235 Însă această idee fundamentează teoria primatului papal şi nu e nicio noutate pozitivă dpdv hristologic./ Pentru că eclesiologia tomistă e sacramentală de aceea el pune în centru Euharistia, p. 235. Însă Euharistia este individualizată, separată de celelalte Taine şi văzută ca singura formă în care se formează Biserica şi care o închide în timp şi nu o deschide veşniciei./

Toma are o carte are vizează teologia ortodoxă, intitulată Le Contra errores Graecorum [Împotriva greşelilor grecilor, adică ale ortodocşilor][1263]. Eram numiţi greci, în mod dispreţuitor, adică barbari, păgâni. Şi autorul recunoaşte că în cartea sa Toma foloseşte texte inautentice, adică false, puse pe seama Părinţilor de limbă greacă, adică ortodocşi, p. 237./ În această carte Toma invocă nişte texte ale Sf. Chiril al Alexandriei, pe baza cărora încerca să fundamenteze primatul papal, p. 238./

Pornind de la premisa clasică că Biserica nu poate greşi în materie de credinţă, p. 238, Toma spune însă că papa este autoritatea supremă în materie de credinţă, falsificând adevărul afirmaţiei anterioare, care vorbeşte despre Biserica în ansamblul ei şi nu de adevăr regăsibil doar într-o persoană./ Astfel Toma e promotorul clasic, am spune noi, al infailibilităţii pontificale, p. 238./

Autorul recunoaşte că în materie de eclesiologie, viziunea eclesiologică a lui Toma e una de tip piramidal, p. 239, adică care se împlineşte în papă şi nu colegial-sinodal ca în Ortodoxie./ În sec. 12-13, spune autorul, se subliniază foarte mult asistenţa specială, în materie de autoritate doctrinară, a papei, p. 247. Dar, în sec. 13, cele două autorităţi doctrinare, conciliul şi papa nu sunt văzute ca două instituţii concurenţiale, p. 248/

În timpul lui Inocenţiu 3 papa îşi realizează, spune autorul, idealul de şef, nu numai peste Biserică ci şi peste populus christianus [poporul creştin], p. 253./ Şi asta pe ideea care reiese din statutul papei de vicar al lui Hristos, p. 254. Dacă el este înlocuitorul pe pământ al lui Hristos, atunci, asta era ideea!, lui trebuie să i se plece şi împăraţii creştini cât şi toţi creştinii de pretutindeni. Din acest motiv papa devine conducătorul politic şi religios al Occidentului./

De aceea, cum recunoaşte şi autorul, eclesiologia devine mai degrabă o afirmare a autorităţii şi a puterii sacerdotale în faţa puterii regale, p. 259/ decât o explicitare teologică./

Între p. 263-267, autorul are un subcapitol numit „Grecii şi latinii”, unde se vorbeşte despre încercările de unire dintre ortodocşi şi catolici./ Prima încercare majoră: Lyon [1274], p. 263./ Autorul recunoaşte că bizantinii, adică ortodocşii, au contestat concepţia latină/ romano-catolică a monarhiei papale la 1274, p. 264./ Partea ortodoxă a susţinut, cum era şi normal, egalitatea celor 12 Apostoli, p. 264 şi nu a fost de acord, aşadar, cu preeminenţa închipuită a Sfântului Petru, adică cu primatul papal./

Deopotrivă, partea ortodoxă a vorbit şi despre raporturile colegiale, despre colegialitatea dintre cei 5 Patriarhi ortodocşi ai Bisericii, p. 265, în Biserica una./ Autorul recunoaşte că partea ortodoxă la Lyon nu a fost de acord cu deciziile papale ex sese [de la sine], care nu au legătură cu canoanele sinodale anterioare, p. 266/

Autorul nu discută însă şi partea catolică în opoziţie cu cea ortodoxă. Însă, în mod duplicitar, la sfârşitul capitolului, spune că Toma, în cartea citată anterior, în care vorbea despre „erorile grecilor” [presupuse erori ale noastre!], vorbeşte despre noi ca despre unii căzuţi în erezie, de ce?, pentru că diminuăm, spune Toma, demnitatea lui Hristos, prin aceea că negăm Filioque şi autoritatea papei de vicar al lui Hristos, p. 267. O concluzie cât nu se poate mai proastă! E o concluzie care ne avantajează, pentru că şi Filioque şi primatul papal nu au nimic de-a face cu credinţa Bisericii lui Hristos./

9

Cap. 9. Papa Bonifaciu 8 şi papalitatea de la Avignon, p. 269-295./ Bonifaciu 8 [1294-1303] / Bula Unam Sanctam din 18 noiembrie 1302 a lui Bonifaciu 8 aduce în atenţie doctrina monarhiei papale, p. 275/ Şi ce spune acesta? Că „ le Christ et le pape forment unum caput, le pape est caput du Corpus mysticum”, p. 276/ Doctrina papală transformă aşadar Biserica, ideea de Biserică ca Trup mistic într-o instituţie exclusiv juridică, ale cărei soluţii sunt de domeniul puterii exclusive a papei./

Între p. 287-290 e prezentată critica făcută papalităţii de Marsile de Padoue în 1324, care socotea că: „La primauté papale est une pure création de l’histoire et n’a pas d’appui biblique”, p. 289. Cu totul de acord! / După critica acestuia vine cea a lui Occam [m. 1349], p. 290-295. Occam îl acuză pe papa Ioan 22 de erezie, p. 290./ Occam reaminteşte faptul că Biserica nu poate greşi, dar e vorba de Biserica universală, p. 292./ El vorbeşte despre importanţa sinodului în Biserică şi critică ideea de plenitudo potestatis a papei, în dimensiunea sa temporală, p. 293/ Autorul crede că Occam este iniţiatorul „d’un monde nouveau”, p. 294/

10

Conciliul de la Florenţa şi despre „marea schismă occidentală”, p. 297-338./ Sec. 14 este secolul, spune autorul, în care s-a stricat ideea de ordine în Biserică, timp în care a apărut sciziunea dintre raţiune şi credinţă, sciziune care s-a dorit compensată cu o atitudine fideistă în spaţiul Bisericii occidentale, p. 297/ Autorul crede că Occam este iniţiatorul „libertăţilor personale”, p. 297. O afirmaţie non-credibilă./ În sec. 14 apare ideea de „om nou” care are sentimentul puterii sale creatoare, adică debutează perioada Renaşterii, care e, după părerea noastră, o cădere în păgânism a artei şi a mentalităţii creştine./

Apare dualismul social între papă şi laicat, unde puterea supremă ecleziastică e văzută ca putere net diferită de puterea supremă laică, p. 298./

Ioan Wyclif [m. 31. 12. 1384], spune autorul, a fost profund influenţat de Thomas Bradwardine, în special de doctrina sa despre predestinaţie, şi de prelucrarea augustiniană a lui Richard Fitzralph despre dominium [putere], p. 299-300. Adică mizează pe o preluare extremistă a credinţei catolice/ Wyclif contestă toată armătura văzută a Bisericii definind Biserica drept „un élément purement divin”, p. 300, trecând astfel de la extremismul catolic al evidenţierii aproape exclusive a Bisericii în papă şi Sacramente, la extremismul proto-protestant al evidenţierii Bisericii ca o realitate doar pur spirituală. /

Cf. n. 6, p. 300, autorul realizează în mod corect, că viziunea epistemologică şi criteriile valorice în judecarea eclesiologiei ale lui Wyclif erau îngustate la viziunea arhi-solicitată mai apoi a lui Scriptura sola./ În teologia lui Wyclif însă, spune autorul, ideea de predestinare e încadrată eclesiologic, pentru că Biserica se constituie din dragostea celor predestinaţi de Hristos, p. 301/ Astfel definiţia eclesiologică a lui Ioan Wyclif se rezumă la sintagma: congregatio omnium praedestinatorum [adunarea tuturor celor predestinaţi, aleşi], p. 301./ Prin acest amendament eclesiologic se ajunge la ideea de indeterminare a Bisericii văzute şi pe o tot mai fabuloasă şi criptică Biserică nevăzută, cum va fi şi în protestantismul clasic. Mai pe înţeles, pentru că cei aleşi, predestinaţi nu sunt cunoscuţi de oameni ci numai de Hristos, Biserica de aici e formată din ei, ei fiind adevăraţii credincioşi dar nimeni nu îi ştie ci numai Hristos. Nici ei nu se ştiu unii pe alţii: deci o indeterminare totală a ceea ce înseamnă Biserica. Eclesiologia lui Wyclif e o idealitate, o utopie scriptică, pentru că ea propune dar nu indică niciun membru în care e Biserica sau care e al Bisericii./

Wyclif neagă instituţia papală, p. 302/ Ioan Huss [m. 6.07.1415],p. 302 sqq./ Şi pentru Huss Ecclesia este numerus praedestinatorum, adică cei predestinaţi, p. 302/ El priveşte Biserica sub aspectul Trupului sau al Miresei lui Hristos în cheie eshatologică şi nu prezenteistă, vorbeşte despre papă ca şef al Bisericii în plan exterior şi nu îl consideră vicar al lui Hristos, p. 302-303./ Împotriva lui Huss scrie Adam Easton între 1378-1380: Defensorium ecclesiasticae potestatis [În apărarea puterii bisericeşti], cât şi Thomas Netter de Walden, între 1415 şi 1429, o lucrare vastă: Doctrinale antiquitatum fidei Ecclesiae catholicae [Despre vechimea învăţăturii credinţei Bisericii Catolice], p. 303./

Marea schismă occidentală e denumită de către autor perioada 1378-1417., cf. p. 305 sqq. Şi autorul dă o bogată bibliografie recentă pentru această perioadă istorică. Din pdv. ortodox această perioadă nu are nicio relevanţă majoră./ În ce constă toată schisma? În faptul că au apărut doi papi în acelaşi timp, odată cu iunie 1409, în Occident, p. 305/

Autorul spune că tema potestas clavium [puterea cheilor] e de esenţă augustiniană sau că ideea noutestamentară a puterii cheilor era înţeleasă în acea perioadă în sens augustinian, p. 311. Nu ştiu cum aş proba acest lucru sau l-aş infirma. / În p. 320-321 se discută hotărârea de credinţă a conciliul de la Constance din 6 mai 1415. În hotărâre se spune că este un sinod general şi că a fost făcut pentru a pune capăt schismei din Biserica occidentală şi pentru a reforma Biserica, p. 320./ Odată cu această hotărâre sinodală se recalibrează cumva ideea de sinod general care reprezintă „ecclesiam catholicam militantem”, adică Biserica catolică luptătoare, de pe pământ, vizibilă, p. 321./

Pr. Dorin.

Did you like this? Share it: