Pachetul de atenţie + Stropi de emoţie [15 dec. 2007]

flourish.gif

Nu ştiam până mai ieri care e blogul lui Sketis. Era lângă noi, în wp…/ Felicitări doamnă Dr. Bădiliţă şi din partea noastră!/ Introducere la Cronici de la Dr. Silviu Tatu/ La mulţi ani Violeta Bănică! Îţi dorim o viaţă fericită alături de părinţii tăi! Aici în format video./ Şi mâine mai puteţi beneficia în Bucureşti de tradiţii, colinde şi obiceiuri româneşti…în prezentare live!/Ne apropie prietenia, adevărul, dăruirea…Ne apropie atenţia elegantă…farmecul personal, smerenia…

Pr. Dorin.

Pastorala PFP Daniel al României la praznicul preaslăvit al Naşterii Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos

† D A N I E L
PRIN HARUL LUI DUMNEZEU
ARHIEPISCOP AL BUCUREŞTILOR,
MITROPOLIT AL MUNTENIEI ŞI DOBROGEI,
LOCŢIITOR AL CEZAREEI CAPADOCIEI
ŞI
PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

PREACUCERNICULUI CLER,
PREACUVIOSULUI CIN MONAHAL
ŞI PREAIUBIŢILOR CREDINCIOŞI
DIN ARHIEPISCOPIA BUCUREŞTILOR

HAR, MILĂ ŞI PACE DE LA HRISTOS DOMNUL,
IAR DE LA NOI PĂRINTEŞTI BINECUVÂNTĂRI

„Iată, vă vestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul; că vi S-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David.” (Evanghelia după Luca 2,10-11)

Preacuvioşi şi preacucernici Părinţi,
Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos este vestită de îngeri ca bucurie mare pentru mântuirea oamenilor. Vestea Naşterii lui Hristos în Betleemul Iudeii este adusă oamenilor de către îngerii din ceruri, pentru că Cel ce Se naşte într-o iesle dintr-o peşteră de sub pământ este Acela prin Care şi pentru Care au fost făcute cerul şi pământul (cf. Coloseni 1, 16), Fiul Cel veşnic al Tatălui ceresc.

Sfântul Evanghelist Luca ne spune că vestea Naşterii lui Hristos, adusă păstorilor de la Betleem de îngerul Domnului, a fost însoţită de slava Domnului care a înconjurat pe păstori în timp ce îngerul a stat lângă ei (cf. Luca 2, 9). Aşadar, vestea Naşterii Domnului se face deodată prin cuvânt ceresc şi prin vedere cerească, prin slove rostite şi slavă privită, pentru că Dumnezeu-Cuvântul Cel nevăzut cu ochii trupeşti, necuprins cu mintea şi cu privirea şi neatins cu mâna, Se face Om văzut cu ochii, ascultat cu urechile, înţeles cu mintea şi atins cu mâinile.

De ce? Pentru ca să ne dăruiască nouă oamenilor, limitaţi şi trecători, slava Lui cea nemărginită şi veşnică. Să ne ridice la sfinţenia Lui pe noi cei căzuţi în păcat. Să ne dăruiască viaţă veşnică nouă celor muritori. Să ne înveţe ascultarea smerită şi recunoştinţa faţă de Dumnezeu pe noi cei neascultători şi nerecunoscători. Stăpânul lumii Cel atotputernic şi preaslăvit de îngeri S-a făcut om sărac şi slujitor smerit pentru ca pe noi să ne elibereze din robia lăcomiei după cele materiale şi din tirania orgoliului şi a slavei deşarte. Cel ce Se naşte veşnic din Dumnezeu-Tatăl, fără mamă, Se naşte în timp din mamă fără tată, ca să fie deodată Fiul unic al Tatălui ceresc şi fiul unic al Fecioarei.

Fiul Cel veşnic al Tatălui ceresc a luat chip de Copil, născut din mamă pământeană, fără tată pământean, pentru ca să ne înveţe pe noi pământenii să căutăm neîncetat şi să iubim pururea pe Tatăl Cel veşnic, Făcătorul cerului şi al pământului. Hristos coboară din ceruri pe pământ, ca pe noi pământenii să ne înalţe la ceruri. Iubirea Lui smerită este spaţiul libertăţii şi înălţării noastre prin iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni. Hristos Domnul S-a făcut purtător de trup pământesc, ca pe noi să ne facă purtători de Duh Sfânt ceresc.

El S-a făcut Om, ca pe noi oamenii să ne îndumnezeiască prin har. Fiul preaslăvit al lui Dumnezeu S-a făcut Fiul smerit al Omului, ca pe noi oamenii să ne înalţe la demnitatea şi slava de fii duhovniceşti ai lui Dumnezeu, după cum spune Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, prin cuvintele: „Şi celor câţi L-au primit, care cred în Numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut” (Ioan 1, 12 – 13). Hristos a coborât din ceruri şi S-a născut într-o peşteră, în interiorul pământului, ca pe noi oamenii să ne înalţe în interiorul Împărăţiei cerurilor.

Acesta este înţelesul adânc al slavei Domnului arătată păstorilor de la Betleem, când îngerul Domnului le-a vestit Naşterea smerită a lui Hristos – Mântuitorul. De ce a fost vestit El ca Mântuitor? Pentru că mântuirea înseamnă unirea omului păcătos şi muritor cu Dumnezeu Cel sfânt şi veşnic viu. Hristos Se naşte ca Mântuitor ca să vindece oamenii de păcat şi de moarte şi să-i facă părtaşi vieţii veşnice.

La Naşterea lui Hristos, cerul se uneşte cu pământul, iar îngerii se bucură împreună cu păstorii, pentru a ne arăta nouă taina mântuirii oamenilor în Biserica lui Hristos, în care Liturghia săvârşită pe pământ de păstorii sufleteşti ai turmei cuvântătoare se uneşte cu Liturghia cerească săvârşită necontenit de către îngeri în ceruri, după cum se spune chiar în rugăciunile Sfintei Liturghii (Rugăciunea dinainte de începerea Sfintei Liturghii şi rugăciunea dinainte de intrarea cu Sfânta Evanghelie prin Uşile împărăteşti).

În acest sens, Sfântul Evanghelist Luca ne spune că, la Naşterea Domnului, împreună cu îngerul binevestitor s-a mai arătat păstorilor şi „mulţime de oaste cerească lăudând pe Dumnezeu şi zicând: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2, 13-14). De ce îngerul Domnului a binevestit păstorilor de la Betleem Naşterea Domnului Hristos în timpul nopţii? Pentru că păstorii erau în stare de veghe sau de priveghere.

În acest înţeles Evanghelia ne spune că păstorii „făceau de strajă noaptea împrejurul turmei lor” (Luca 2, 8). Întrucât păstorii erau obişnuiţi cu veghea de noapte pentru a păzi oile, ei priveau mai mult decât alţi oameni înălţimea şi întinderea cerului şi preţuiau taina luminii care risipeşte întunericul. Păstorii de pe câmp, nefiind robiţi de grijile şi de petrecerile lumeşti din cetate, înţelegeau mai bine legătura dintre cer şi pământ, dintre darurile cerului şi viaţa pământenilor.

De aceea, când Se naşte Hristos – Lumina lumii, „Păstorul şi Păzitorul sufletelor noastre” (I Petru 2, 25), păstorii, cu ochi veghetori, cu minte şi inimă trează, primesc cei dintâi vestea Naşterii Mântuitorului lumii. După plecarea îngerilor, păstorii de pe câmp au mers la Betleem şi după ce au văzut cu ochii lor Pruncul născut în iesle (cf. Luca 2, 16), aşa după cum le-a vestit lor mai înainte îngerul Domnului (cf. Luca 2, 12), ei au devenit, la rândul lor, vestitori ai bucuriei Naşterii Domnului Hristos. Evanghelia spune: „Şi grăbindu-se, (păstorii) au venit şi au aflat pe Maria şi pe Iosif şi pe Prunc culcat în iesle. Şi văzându-L, au vestit cuvântul grăit lor despre acest Copil. Şi toţi câţi auzeau se mirau de cele spuse lor de către păstori (…) Şi s-au întors păstorii slăvind şi lăudând pe Dumnezeu pentru toate câte auziseră şi văzuseră precum li se spusese” (Luca 2, 16-18 şi 20).

După cum odinioară îngerii şi păstorii turmelor de oi de la Betleem au vestit Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos „cu bucurie mare”, ca fiind o minunată lucrare cerească împlinită pentru mântuirea oamenilor, aşa şi astăzi, în Biserica Ortodoxă, copiii şi tinerii, asemenea îngerilor, şi preoţii păstori ai comunităţilor de creştini, asemenea păstorilor de la Betleem, vestesc în Ajunul Crăciunului Naşterea Domnului, cântând troparul praznicului şi arătând icoana slavei Naşterii Domnului, din casă în casă, iar apoi se întorc la Casa Domnului, în biserică, să slăvească şi să laude împreună, cu mare bucurie, taina Naşterii Domnului, iubirea milostivă şi minunată a lui Hristos pentru oameni.

Dreptmăritori creştini,

Naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos a fost vestită de îngeri ca fiind bucurie mare pentru tot poporul, pentru că ea este bucuria mântuirii. Iar pentru că vestea aceasta a mântuirii adusă de îngeri oamenilor a fost primită cu credinţă, ea a rodit atunci bucurie mare în sufletele credincioşilor şi rodeşte şi acum bucurie din an în an. Iată de ce Sărbătoarea Naşterii Domnului este o sărbătoare a bucuriei pe care ne-o dăruieşte nouă Dumnezeu-Tatăl în Fiul Său, Hristos-Mântuitorul, prin lucrarea Sfântului Duh, în Biserică şi în sufletele credincioşilor.

Întrucât Hristos Domnul este izvorul bucuriei depline şi netrecătoare (cf. Ioan 17, 13), legătura vie cu El, prin credinţă puternică, rugăciune fierbinte şi fapte bune, aduce bucurie în viaţa Bisericii şi în sufletele credincioşilor. Această bucurie a credinţei în Hristos şi a iubirii statornice faţă de El este numită de către Sfântul Apostol Pavel „bucurie în Domnul” (cf. Filipeni 4, 4).

Ea este roadă a Duhului Sfânt în sufletul omului credincios şi iubitor de Hristos şi de semeni (cf. Galateni 5, 22) şi arvună a bucuriei veşnice din Împărăţia lui Dumnezeu (cf. Romani 14, 17). Această bucurie, ca prezenţă a harului lui Hristos în sufletul omului luptător cu păcatul şi cu greutăţile vieţii, nu piere nici în vreme de încercare (cf. II Corinteni 6, 10; 7, 4; I Tesaloniceni 1, 6; 2, 19), ci, dimpotrivă, creşte când cel credincios suferă pentru Hristos şi pentru Biserică (cf. Coloseni 1, 24; Evrei 10, 34; 12, 2; Iacov 1, 2; 1 Petru 4, 13).

Bucuria credinţei se intensifică şi se statorniceşte prin rugăciune fierbinte, prin pocăinţă şi iertare de păcate, prin eliberarea de patimi, prin cuvântul bun şi prin fapta cea bună, prin viaţă curată şi iubire sfântă. Ea devine bucurie deplină a celor ce înaintează pe calea sfinţeniei. Când Sfânta Biserică a lui Hristos cheamă pe toţi oamenii la mântuire, ea îi cheamă la această bucurie deplină în Hristos – Izvorul bucuriei veşnice.

Când Hristos-Domnul vine în lume, Prunc născut în multă smerenie, îngerii vestesc păstorilor bucurie mare. Când Hristos -Domnul Cel răstignit înviază din morţi, El însuşi întâmpină pe cale femeile mironosiţe cu salutarea: Bucuraţi-vă! Când Hristos Cel înviat din morţi Se înalţă întru slavă la ceruri, El făgăduieşte că va fi cu cei ce cred în El, în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor (cf. Matei 28, 20), iar ucenicii trăiesc cu „bucurie mare” (Luca 24, 52) adevărul făgăduinţei lui Hristos şi al prezenţei Lui în ei, prin lucrarea Duhului Sfânt, Mângâietorul (cf. Ioan 15, 26; 16, 13-14).

Bucuria credinţei sau bucuria creştinilor în Hristos -Domnul este vestită de Sfântul Apostol Petru, ca bucurie a mântuirii, plină de har şi lumină: „pe El (pe Hristos), fără să-L fi văzut, Îl iubiţi; întru El, deşi acum nu-L vedeţi, voi credeţi şi vă bucuraţi cu bucurie negrăită şi preaslăvită, dobândind răsplata credinţei voastre, mântuirea sufletelor” (1 Petru 1, 8-9).

Bucuria credinţei ca bucurie a mântuirii oamenilor şi ca bucurie a vieţii veşnice în Hristos a fost prevestită de profeţii Vechiului Testament, mai ales de profetul Isaia (Isaia 9, 2; 35, 1; 44, 23; 49, 13; 61, 7, 10; 65, 14; 66, 10). Ea este trăită ca bucurie sfântă a vieţii creştine de Sfinţii Apostoli şi de Biserica lui Hristos de-a lungul veacurilor şi se dăruieşte deplin celor mântuiţi, drepţilor şi sfinţilor în Împărăţia lui Dumnezeu, după cum se spune în cartea Apocalipsei (18, 20; 19, 7).

Bucuria credinţei, ca bucurie a prezenţei lui Hristos -Domnul în sufletele oamenilor care cred în El şi Îl iubesc pe El, creşte pe măsura tăriei credinţei noastre, a rugăciunii noastre, a dorinţei de sfinţenie şi a faptelor bune pe care le săvârşim. Bucuria credinţei s-a făcut roditoare de-a lungul veacurilor în predica Sfinţilor Apostoli, în mărturisirea jertfelnică a sfinţilor mucenici, în lupta pentru apărarea dreptei credinţe a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, în zelul pastoral al preoţilor de parohie şi în rugăciunea necontenită a monahilor şi monahiilor din mănăstiri, în creşterea copiilor şi a tinerilor în dreapta credinţă, în mulţimea bisericilor şi a catedralelor, în mulţimea aşezămintelor filantropice înfiinţate de creştini, în mulţimea operelor de artă creştină, dar mai ales în frumuseţea sărbătorilor şi a cântărilor bisericeşti ortodoxe, precum şi în frumuseţea colindelor şi a datinilor populare româneşti, inspirate de credinţa creştină. Toate acestea sunt străbătute şi luminate de bucuria iubirii milostive şi a slavei neînserate a Domnului nostru Iisus Hristos, Mântuitorul lumii.

Toate slujbele Bisericii ca lucrări de mărturisire şi de preaslăvire a lui Hristos, ca răspuns al iubirii noastre la iubirea Lui milostivă şi mântuitoare, sunt izvor de bucurie şi veşminte ale bucuriei. De asemenea, rugăciunile zilnice pe care le săvârşim cu credinţă şi evlavie acasă sau la locul de muncă sunt izvor de bucurie. Toate cuvintele bune pe care le rostim şi faptele bune pe care le săvârşim cu dragoste şi smerenie spre folosul semenilor noştri în familie, în Biserică şi în societate sunt izvor de bucurie, pentru că ele sunt semne luminoase ale credinţei noastre în Hristos şi ale iubirii Lui sfinte lucrătoare în noi prin harul Sfântului Duh.

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

În viaţa noastră de fiecare zi, dar mai ales în aceste zile de sărbătoare, să oferim celor din jurul nostru daruri şi semne ale bucuriei. Să aducem bucurie în casele şi în sufletele în care se află tristeţe şi singurătate, boală şi sărăcie, suferinţă şi înstrăinare. Să răspundem iubirii nemărginite a lui Hristos pentru mântuirea oamenilor cu fapte ale iubirii noastre frăţeşti, ştiind că adevărata credinţă este „credinţa lucrătoare prin iubire” (Galateni 5, 6). Să nu uităm în rugăciunile noastre şi în semnele iubirii noastre frăţeşti de Crăciun şi de Anul Nou nici pe fraţii noştri români care se află departe de ţară şi de casă.

În noaptea de 31 decembrie 2007 spre 1 ianuarie 2008 şi în ziua de Anul Nou să înălţăm rugăciuni de mulţumire lui Dumnezeu (Te-Deum) pentru binefacerile primite de la El în anul care a trecut şi să-I cerem ajutorul în toată lucrarea cea bună şi folositoare din anul nou în care intrăm.

Cu bucurie, vestim tuturor că, începând cu data de 27 octombrie 2007, de Sărbătoarea Sfântului Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor, Patriarhia Română are un post de radio, Radio Trinitas, un post de televiziune, Trinitas TV, şi un cotidian, Ziarul Lumina, ca urmare a bunei colaborări misionare dintre Patriarhie şi Mitropolia Moldovei şi Bucovinei. Aceste mijloace noi de comunicare şi de misiune în societate împreună cu agenţia de ştiri formează Centrul de Presă Basilica al Patriarhiei Române.

Sperăm că toate acestea ne vor ajuta să zidim duhovniceşte Biserica din suflete şi să sensibilizăm mai mult pe toţi credincioşii dornici să ajute la construirea noii Catedrale Patriarhale, numită şi Catedrala Mântuirii Neamului, mai ales după ce în data de 29 noiembrie 2007 a fost sfinţit locul pentru construirea acesteia. Avem nădejdea că dorinţa Patriarhilor României şi mai ales a vrednicului de pomenire Părintele nostru Patriarh Teoctist se va împlini cât mai curând.

Cu prilejul Sfintelor Sărbători ale Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, Anului Nou – 2008 şi Botezului Domnului, vă adresăm tuturor calde şi părinteşti urări de pace şi sănătate, fericire şi ajutor mult de la Dumnezeu în tot lucrul bun şi folositor, dimpreună cu tradiţionala urare „La mulţi ani!”

Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!

Al vostru către Hristos -Domnul rugător,

† D A N I E L

ARHIEPISCOP AL BUCUREŞTILOR, MITROPOLIT AL MUNTENIEI ŞI DOBROGEI,

LOCŢIITOR AL TRONULUI CEZAREEI CAPADOCIEI ŞI

PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

Distincţiile „Teologie pentru azi” pe 2007 [III]

Se acordă distincţia [We award you the distinction] cel mai autentic şi personal creator de opinie ortodoxă în sistem online [ the most authentical and personalist creator of orthodox opinion in online system] şi deopotrivă distincţia singurul creator original permanent de blog ortodox al Ortodoxiei americane [ together with the distinction: the only original daily creator of orthodox blog from American Orthodoxy], părintelui Stephen Freeman, webmasterul de la Glory to God for All Things

Se acordă distincţia cel mai fervent susţinător public al ideii de media ortodoxă şi deopotrivă distincţia ierarhul ortodox român cu cele mai multe iniţiative cruciale PFP Prof. Dr. Daniel Ciobotea, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.

Pr. Dorin.

Pentru celelalte distincţii a se vedea: aici.

Teologul romano-catolic Yves Congar şi perspectiva sa asupra istoriei Bisericii [V]

site_logo.jpg

Yves Congar, L’Eglise : Se saint Augustin à l’époque moderne, en Histoire des dogmes, Tome III, Christologie-Sotériologie-Mariologie, Fascicule 3, Ed. Du Cerf, Paris, 1970, 483p.

11

Cap. 11: perioada dintre conciliile de la Bâle şi Trento, p. 339-368/ Apărători ai autorităţii papale înainte de conciliul de la Bâle sunt Torquemada [surpriză, pentru că el e cunoscut cel mai adesea ca inchizitor şi nu ca teolog!], André de Petra şi Jean de Tarente, p. 339/ Înainte ca conciliul să se transfere la Ferrara, spune autorul, se afirmă o eclesiologie favorabilă primatului papal, care e văzută adesea în legătură cu tezele teocratice ale lui Torquemada, p. 339./

Jean de Torquemada sau Turrecremata m. 1468, p. 340/ În cartea sa Summa de Eclesia, acesta face o sinteză de răspunsuri la problematici care îi vizau pe husiţi dar şi eclesiologia multitudenistă, cât şi hotărârile conciliilor de la Constance şi Bâle, p. 340./ Summa lui Ioan Torquemada e împărţită în patru cărţi, şi ele tratează: 1. natura Bisericii şi Tainele; 2. primatul roman; 3. conciliile; 4 schismele şi ereziile, p. 340./ El defineşte Biserica: „totalitatea celor credincioşi, care se adună într-un unic cult adus lui Dumnezeu şi mărturisesc aceeaşi credinţă”, p. 340./

Pentru Torquemada, apartenenţa externă la Biserică e concretizată în mărturisirea credinţei [se înţelege: romano-catolice] şi ascultarea faţă de papă, p. 341./ Teologia sa papală, legată de înţelegerea sintagmei vicar al lui Hristos, se concretizează în aceea că papa este sursa de la care vine viaţa trupului Bisericii, p. 342./ El leagă autoritatea absolută a papei de infailibilitate, p. 342./

În p. 344-345 se expune hotărârea conciliară de la Ferrara-Florenţa şi în primul paragraf al hotărârii dogmatice apare ideea că pontiful roman are primatul /supremaţia asupra întregii lumi, p. 344-345: „in universum orbem tenere primatum” [p. 345] dar şi că pontiful roman e succesorul Sf. Petru: „ipsum Pontificem Romanum successorem esse beati Petri” [p. 345]. Tot aici apare ideea că Sf. Petru e primul dintre Apostoli, în sensul pe care îl va avea în falsa dogmă a primatului papal : principis Apostolorum [ p. 345] dar şi că papa este vicarul lui Hristos : et verum Christi vicarium [p. 345]./

Conciliul fals-unionist de la Ferrara-Florenţa e considerat drept ecumenic în Biserica Romano-Catolică, după cum apare şi din definiţia dogmatică la care ne-am referit anterior, p. 345./

Thomas de Vio zis şi Cajetan [m. 1534], p. 349/ Pentru Cajetan Biserica era o monarhie iar episcopii primeau jurisdicţia, dreptul la jurisdicţie, de la papă, p. 350./ Acesta tuşează în teologia sa foarte mult ideea că papa este episcopus universalis, ignorând cu totul ideea de colegialitate episcopală, p. 351./ Susţine infailibilitatea papală, care era văzută de el drept un har personal care îl asistă în materie de credinţă, p. 351/

Odată cu p. 352 se intră pe terenul eclesiologiei reformatorilor./ Pentru Luther, spune autorul, Biserica nu are sacerdoţiu ierarhic, pentru că Biserica nu este un ordo exterior, ecclesiasticus, care să aibă în centru pe papă ci este o sancta fidelium congregatio, adică o adunare sfântă a celor credincioşi, p. 354./ Însă communio sanctorum a lui Luther… exista dar nu putea fi determinată, adică era o idealitate pură. De ce? Pentru că aşa cum am mai spus, Biserica este o entitate spirituală, nevăzută pentru protestantismul clasic, p. 355, şi de aceea nu se ştie care sunt membrii ei reali./

Pentru Luther, scrie autorul, Biserica şi tot ceea ce ţine de Biserică, adică harul şi mântuirea sunt ascunse şi ele sunt obiecte ale credinţei, p. 359/ Această Biserică se manifestă la Luther în semne, adică în predică, Sacramente, credinţă şi mărturisire care formează văzutul Bisericii, p. 359./ După cum se observă văzutul Bisericii la Luther nu ţine de persoane ci de gesturi sau instituţii formale.

Bula Exsurge contra lui Luther, spune autorul, din 15. 06. 1520, relevă faptul că, în domeniul eclesiologiei, Luther a negat puterea papei de a da indulgenţe, p. 360./

Cardinalul Bellarmin a accentuat structura externă a Bisericii, p. 363./ În conciliul de la Trento, spune autorul, s-a impus ideea de monarhie a primatului papal şi de autoritate universală a papei, p. 367./ Sec. 16 e caracterizat de autor drept secolul în care ia sfârşit unitatea creştină, p. 367-368. Concluzia acestui capitol, e foarte interesantă: la conciliul de la Trento, spune autorul, Biserica a fost văzută ca o ordine ierarhică pe care nu o mai crează Euharistia, ci scaunul Romei ocupă locul central în formarea ei, p. 368. Da, e purul şi marele adevăr dezastruos!/

12

Capitolul al 12-lea se ocupă de eclesiologia contrareformei, p. 369-389./ Este elogiat Ignaţiu de Loyola, pentru ei sfânt, caracterizat drept forţă mistică şi promotorul spiritualismului individual, p. 369/ Controversa antiprotestantă purtată de Petru Canisius [m. 1597], pentru ei sfânt, p. 370-371/ Pentru Canisius Biserica era o realitate a credinţei la nivel interior, dar cu o structură vizibilă, sub forma unei societăţi ierarhice, aflate sub autoritatea papei, p. 370./

Pentru ei Robert Bellarmin [m. 1621] e socotit sfânt, p. 371-376/ Faimoasele sale controverse cu protestanţii le are între 1576-1588, spune autorul în p. 371/ Eforturile cardinalului Bellarmin s-au focusat pe ideea adevăratei Biserici, p. 372./ El tuşează foarte mult vizibilitatea Bisericii în istorie, p. 372/

Galicanul Jean Launoy i-a reproşat lui Bellarmin faptul că l-a introdus pe papă în definiţia Bisericii şi că e interesat numai de o existenţă terestră a Bisericii, p. 373. Se pare că a avut dreptate!/ În sec. 16, spune autorul, triumfă ideea eclesiologică în care Biserica devine o societate comparabilă cu statul, având în vârful ei pe papă, p. 382/ Ideea monarhiei papale devine o realitate palpabilă, şi astăzi, mai mult ca oricând./

Pentru Bellarmin şi Suarez, spune autorul, infailibilitatea papală este o doctrină care se apropie/se înţelege/ se urmează prin credinţă, adică devine o normă a credinţei, idee oficializată de facultatea de teologie de la Louvain, p. 386-387./ În loc de concluzii, la acest capitol, autorul vorbeşte despre două sintagme apărute în vocabularul eclesiologic din această perioadă a contrareformei: 1. infailibilitatea papei ex cathedra [p. 388] şi 2 distincţia dintre Ecclesia docens şi Ecclesia credens, p. 389, adică dintre cei care sunt doctorii Bisericii şi cei care trebuie să creadă ceea ce promulgă doctorii Bisericii.

Despre sintagma ex cathedra [cum că papa e infailibil, cum spune Vatican 2, numai dacă promulgă în mod voit o afirmaţie teologică drept dogmă], autorul spune că se regăseşte prima oară la Humbert de Silva Candida, autorul schismei din 1054, dar a fost recalculată şi de alţii ulterior, p. 388./ În ceea ce priveşte binomul Ecclesia docens şi Ecclesia credens, autorul spune că infailibilitatea păstorilor este una de decizie iar comunitatea fidelilor, adică credincioşii Bisericii Catolice, au o infailibilitate pasivă, dacă sunt docili, ascultători ai exprimărilor dogmatice ale păstorilor, dar trebuie a se citi, dacă vrem să fim serioşi cu terminologia romano-catolică, ale papei, p. 389./

13

Cap. 13. galicanismul şi episcopalismul în sec. 17-18, p. 391-412./ Bossuet [m. 1704] e văzut inseparabil de Declaraţia de la 1682, p. 397/ Pentru Bossuet „Biserica este o taină care îşi are sursa în Dumnezeu, Unul şi Trei în acelaşi timp, care este taina comuniunii, a unităţii şi a stabilităţii”, p. 397./ El vorbeşte despre papă ca făcând parte dintre episcopi, şi nu ca despre cineva care se situează deasupra lor şi care ar avea infailibilitate, p. 398./ El se inserează, spune autorul despre Bossuet, în teologia facultăţii de la Paris, p. 398./

Galicanismul teologic invoca istoria şi stresa prin acest fapt, pentru că doreau o întoarcere la antichitatea Bisericii pentru a vorbi despre rolul ierarhiei în Biserică, p. 402./

14

Sec. 19, p. 413-458./ Autorul vede sec. 19 pentru BC drept un secol al restaurării romane şi al contra-revoluţiei, p. 413./ În acest secol domină apologetismul şi teologia eclesiologică, p. 415./ Autorul spune că ideile eclesiologice ortodoxe slavone, în legătură directă cu Homiakov, influenţează gândirea romano-catolică numai la începutul anilor 30 ai secolului al 20-lea, p. 417./ Se accentuează importanţa lui Möhler şi a şcolii de la Tübingen, p. 423./

Spune autorul, că datorită lui Möhler şi a Părinţilor greci în special, pe care acesta se fundamenta, eclesiologia BC e văzută pe fondul unei teologii trinitare şi hristologia Bisericii e văzută ca o realitatea a tainei supranaturale, p. 430./ Biserica nu mai e văzută doar ca o societate religioasă, ci ca o viaţă actuală, care emană de la Hristos şi care ne face vii prin Duhul, p. 430./

Evaluându-l pe teologul Scheeben, autorul spune că a creat o pnevmatologie eclesiologică, fiindcă, spunea el, Sfântul Duh operează/lucrează în structura formată de Împăratul Hristos, p. 434./ Astfel Scheeben completa ordinea şi juridismul eclesial cu viaţa supranaturală, p. 434./

Cardinalului Newman i se dedică p. 435-437./ Newman vorbeşte despre Biserică ca fiind situată în istoria mântuirii, fiind poporul lui Dumnezeu şi obiect al alegerii divine, p. 436./

Vatican I e discutat între p. 440-450/ Biserica e văzută aici ca trupul mistic al lui Hristos , p. 442./ Infailibilitatea papală e văzută ca o harismă transmisă, peste timp, papilor romani, de la Hristos, prin Petru, p. 448/

15

Cap. 15 e dedicat sec. 20, denumit drept „secolul Bisericii”, datorită lui Vatican II, p. 459- 477/. E ultimul capitol al cărţii./ Sec. 20 este evaluat de autor drept secolul crizei moderne, al criticii biblice şi istorice şi al filosofiei religioase, p. 459-460./ Crede că în sec. 20 s-au redescoperit termenii de Corp mistic şi popor al lui Dumnezeu, p. 464./ Despre sintagma „popor al lui Dumnezeu”, spune că ea a fost reactualizată în BC ca urmare a reafirmării studiilor biblice, şi poporul lui Dumnezeu se află în Biserică, p. 468./

Enciclica din 29 iunie 1943 a papei Pius al 12-lea, denumită Mystici Corporis Christi repune ideea de trup mistic în eclesiologie, p. 469./ Asta datorită unei tendinţe romantice, care dorea să vadă Biserica drept o legătură psihică şi nu una mistică a credincioşilor cu Hristos, p. 469./

Între p. 472-477 se discută constituţia dogmatică Lumen Gentium [Lumina lumii] de la Vatican II, din 21. 11. 1964, p. 472./ Autorul spune că Vatican II a revăzut raporturile Bisericii cu lumea, p. 474./ Biserica Catolică recunoaşte acum autonomia temporală şi caracterul laic al statului şi totodată recunoaşte pluralismul societăţilor moderne, p. 475/ Totodată, autorul spune că Vatican II a afirmat o succesiune colegială a corpului episcopal al Bisericii, p. 476. deşi primatul papal dezangajează orice formă proeminentă de funcţionalitate practică a sinodului roman./

Concluzia concluziilor

Din punctul nostru de vedere ideea teologului Yves Congar în a prezenta istoria dogmelor se rezumă nu la o evidenţiere a lor, la o discutare a lor detaliată, ci a contextelor istorice în care ele au apărut. Contextele sunt nerelevante dacă nu vin textele propriu-zise, care ar fi trebuit să facă obiectul unei analize atente. Acest mod de a face istorie a dogmelor, credem că e falimentar pentru viitor, şi că trebuie să ne întoarcem la texte, să le vedem în sine, pentru ca apoi să le putem contextualiza.

Cartea a vrut să dovedească o singură dogmă, cea a primatului papal…şi nu ne-a convins deloc. Dimpotrivă ne-a făcut să vedem cât de artificial a fost construită şi, mai ales, câte falsuri scriptice şi cât lobby de câteva secole s-a făcut pentru ea. Autorul a încercat să subsumeze teologia eclesială teoriei primaţiale, s-au făcut prea puţine referiri coerente la fundamentale scripturale şi patristice ale dogmelor propuse, acreditate în BC şi studiul său dă impresia, mai presus de toate, a unei munci de cercetare exclusiviste şi acaparate de fata morgana a primaţialităţii.

Pr. Dorin.