Vă atragem atenţia astăzi asupra etimologiei celor două cuvinte, mântuire şi mănăstire, aşa cum o concepe Fericitul Dumitru Stăniloae, şi asupra concluziilor care se pot trage de aici, despre mentalitatea religioasă a poporului român. În cartea sa, Naţiune şi creştinism (Ed. Elion, Bucureşti, 2003, p. 230, 258-259), Fericitul Dumitru afirmă următoarele:

Termenul românesc mântuire s-ar fi putut naşte din fuziunea dintre manes (sufletele morţilor) şi tueri (păstrare, conservare). Aşa cum panes a dat pâine, manes a putut deveni mâne, care combinat cu tueri a dat mân(e)tuire. Pentru această derivare ar putea pleda faptul că azi poporul nostru leagă mântuirea de suflet, vorbind de mântuirea sufletului, şi se gândeşte la ea mai ales cu ocazia morţii vreunui apropiat. Ea s-ar acorda cu deosebita grijă ce-o poartă până astăzi poporul nostru celor morţi.

Conservarea aceasta înseamnă în primul rând, o păstrare pentru veci a sufletului, dar în legătură cu ea şi o desăvârşire a lui. De aceea moldovenii leagă termenul de mântuire atât de moarte cât şi de desăvârşire, când spun de cineva că s-a mântuit.

Fericitul Dumitru discută mai departe alte posibile etimologii ale cuvântului mântuire. O posibilitate este de la mentem tenere (printr-o fuziune cu manes + tueri), ceea ce ar însemna că mântuirea are sensul de schimbare a gândului, a cugetării, fiind sinonimă cu metanoia. Ipoteza poate fi susţinută prin prezenţa în aromână a lui minduire, care înseamnă a gândi.

Însă chiar şi metanoia ar putea forma o posibilă rădăcină: „Chiar fonetic termenii mântuire şi metanoia sunt destul de apropiaţi, încât s-ar fi putut produce prin mutarea lui n înaintea lui t, o asimilare între mântuire şi metanoia (gândire sau răzgândire, sau schimbare a vieţii). Aceasta ne-ar dovedi din nou vechimea apostolică a creştinismului nostru, ştiut fiind că la început, Apostolii şi ucenicii lor puneau un mare accent în predica lor pe schimbarea cugetului.

În fine, o ultimă posibilitate luată în calcul ar fi derivarea de la manu tenere = a rămâne, a dura, a menţine, a subzista (de unde, în franceză, verbul maintenir).

Însă o adevărată surpriză pentru noi a constituit-o explicarea etimonului cuvântului mănăstire:

Dar poate că şi cuvântul grec mănăstire e tot o contopire dintre manes şi tueri. E greu să se considere grecescul monastirion derivat din monas, căci monas înseamnă monadă, o unitate singulară, dar mănăstirea este o obşte. E mai probabil că grecii au luat termenul monastirion de la traco-geţii deveniţi creştini. Se ştie cât de dezvoltată era la daci tagma călugărilor retraşi în munţi. Iosif Flaviu aseamănă viaţa esenienilor cu a călugărilor daci, deci îi socoteşte pe aceştia ca model ai esenienilor [Antichităţi iudaice XVIII, 1-5]. Dacă au imitat-o esenienii în depărtata Palestina, de ce n-ar fi imitat-o, după ce această viaţă a lut forma creştină, şi creştinii din Orient, începând cu grecii?

Foarte adevărat ce spune Fericitul Dumitru! Mai mult decât atât, dacă pe teritoriul Daciei a existat o tradiţie monahală aşa de puternică, chiar şi precreştină, încât a exercitat o asemenea influenţă, ajungând până în spaţiul iudaic, nu mai este de mirare faptul că, după propovăduirea Evangheliei pe aceste meleaguri şi creştinarea locuitorilor de aici, tradiţia monahală a luat amploare cu atât mai mult şi s-a perpetuat neîntrerupt de-a lungul secolelor.

E de înţeles de ce munţii noştri au fost cuiburi de sihaştrii, de mănăstiri şi de sihăstrii, au fost, cum spune poetul, azil de libertate, în primul rând spirituală, pentru români. De ce tradiţia scrisului, a traducerilor şi a tipăriturilor în limba română începe cu Psaltirea şi cu Sfinţii Părinţi isihaşti, între care o prezenţă notabilă este cea a Sfântului Calist Patriarhul, ucenicul Sfântului Grigorie Sinaitul. Ca urmare, ipotezele Fericitului Dumitru, pe care le considerăm mai mult decât plauzibile, ne lămuresc multe!

Psa. Gianina

Did you like this? Share it: