site_logo.jpg

Yves Congar, L’Eglise : Se saint Augustin à l’époque moderne, en Histoire des dogmes, Tome III, Christologie-Sotériologie-Mariologie, Fascicule 3, Ed. Du Cerf, Paris, 1970, 483p.

11

Cap. 11: perioada dintre conciliile de la Bâle şi Trento, p. 339-368/ Apărători ai autorităţii papale înainte de conciliul de la Bâle sunt Torquemada [surpriză, pentru că el e cunoscut cel mai adesea ca inchizitor şi nu ca teolog!], André de Petra şi Jean de Tarente, p. 339/ Înainte ca conciliul să se transfere la Ferrara, spune autorul, se afirmă o eclesiologie favorabilă primatului papal, care e văzută adesea în legătură cu tezele teocratice ale lui Torquemada, p. 339./

Jean de Torquemada sau Turrecremata m. 1468, p. 340/ În cartea sa Summa de Eclesia, acesta face o sinteză de răspunsuri la problematici care îi vizau pe husiţi dar şi eclesiologia multitudenistă, cât şi hotărârile conciliilor de la Constance şi Bâle, p. 340./ Summa lui Ioan Torquemada e împărţită în patru cărţi, şi ele tratează: 1. natura Bisericii şi Tainele; 2. primatul roman; 3. conciliile; 4 schismele şi ereziile, p. 340./ El defineşte Biserica: „totalitatea celor credincioşi, care se adună într-un unic cult adus lui Dumnezeu şi mărturisesc aceeaşi credinţă”, p. 340./

Pentru Torquemada, apartenenţa externă la Biserică e concretizată în mărturisirea credinţei [se înţelege: romano-catolice] şi ascultarea faţă de papă, p. 341./ Teologia sa papală, legată de înţelegerea sintagmei vicar al lui Hristos, se concretizează în aceea că papa este sursa de la care vine viaţa trupului Bisericii, p. 342./ El leagă autoritatea absolută a papei de infailibilitate, p. 342./

În p. 344-345 se expune hotărârea conciliară de la Ferrara-Florenţa şi în primul paragraf al hotărârii dogmatice apare ideea că pontiful roman are primatul /supremaţia asupra întregii lumi, p. 344-345: „in universum orbem tenere primatum” [p. 345] dar şi că pontiful roman e succesorul Sf. Petru: „ipsum Pontificem Romanum successorem esse beati Petri” [p. 345]. Tot aici apare ideea că Sf. Petru e primul dintre Apostoli, în sensul pe care îl va avea în falsa dogmă a primatului papal : principis Apostolorum [ p. 345] dar şi că papa este vicarul lui Hristos : et verum Christi vicarium [p. 345]./

Conciliul fals-unionist de la Ferrara-Florenţa e considerat drept ecumenic în Biserica Romano-Catolică, după cum apare şi din definiţia dogmatică la care ne-am referit anterior, p. 345./

Thomas de Vio zis şi Cajetan [m. 1534], p. 349/ Pentru Cajetan Biserica era o monarhie iar episcopii primeau jurisdicţia, dreptul la jurisdicţie, de la papă, p. 350./ Acesta tuşează în teologia sa foarte mult ideea că papa este episcopus universalis, ignorând cu totul ideea de colegialitate episcopală, p. 351./ Susţine infailibilitatea papală, care era văzută de el drept un har personal care îl asistă în materie de credinţă, p. 351/

Odată cu p. 352 se intră pe terenul eclesiologiei reformatorilor./ Pentru Luther, spune autorul, Biserica nu are sacerdoţiu ierarhic, pentru că Biserica nu este un ordo exterior, ecclesiasticus, care să aibă în centru pe papă ci este o sancta fidelium congregatio, adică o adunare sfântă a celor credincioşi, p. 354./ Însă communio sanctorum a lui Luther… exista dar nu putea fi determinată, adică era o idealitate pură. De ce? Pentru că aşa cum am mai spus, Biserica este o entitate spirituală, nevăzută pentru protestantismul clasic, p. 355, şi de aceea nu se ştie care sunt membrii ei reali./

Pentru Luther, scrie autorul, Biserica şi tot ceea ce ţine de Biserică, adică harul şi mântuirea sunt ascunse şi ele sunt obiecte ale credinţei, p. 359/ Această Biserică se manifestă la Luther în semne, adică în predică, Sacramente, credinţă şi mărturisire care formează văzutul Bisericii, p. 359./ După cum se observă văzutul Bisericii la Luther nu ţine de persoane ci de gesturi sau instituţii formale.

Bula Exsurge contra lui Luther, spune autorul, din 15. 06. 1520, relevă faptul că, în domeniul eclesiologiei, Luther a negat puterea papei de a da indulgenţe, p. 360./

Cardinalul Bellarmin a accentuat structura externă a Bisericii, p. 363./ În conciliul de la Trento, spune autorul, s-a impus ideea de monarhie a primatului papal şi de autoritate universală a papei, p. 367./ Sec. 16 e caracterizat de autor drept secolul în care ia sfârşit unitatea creştină, p. 367-368. Concluzia acestui capitol, e foarte interesantă: la conciliul de la Trento, spune autorul, Biserica a fost văzută ca o ordine ierarhică pe care nu o mai crează Euharistia, ci scaunul Romei ocupă locul central în formarea ei, p. 368. Da, e purul şi marele adevăr dezastruos!/

12

Capitolul al 12-lea se ocupă de eclesiologia contrareformei, p. 369-389./ Este elogiat Ignaţiu de Loyola, pentru ei sfânt, caracterizat drept forţă mistică şi promotorul spiritualismului individual, p. 369/ Controversa antiprotestantă purtată de Petru Canisius [m. 1597], pentru ei sfânt, p. 370-371/ Pentru Canisius Biserica era o realitate a credinţei la nivel interior, dar cu o structură vizibilă, sub forma unei societăţi ierarhice, aflate sub autoritatea papei, p. 370./

Pentru ei Robert Bellarmin [m. 1621] e socotit sfânt, p. 371-376/ Faimoasele sale controverse cu protestanţii le are între 1576-1588, spune autorul în p. 371/ Eforturile cardinalului Bellarmin s-au focusat pe ideea adevăratei Biserici, p. 372./ El tuşează foarte mult vizibilitatea Bisericii în istorie, p. 372/

Galicanul Jean Launoy i-a reproşat lui Bellarmin faptul că l-a introdus pe papă în definiţia Bisericii şi că e interesat numai de o existenţă terestră a Bisericii, p. 373. Se pare că a avut dreptate!/ În sec. 16, spune autorul, triumfă ideea eclesiologică în care Biserica devine o societate comparabilă cu statul, având în vârful ei pe papă, p. 382/ Ideea monarhiei papale devine o realitate palpabilă, şi astăzi, mai mult ca oricând./

Pentru Bellarmin şi Suarez, spune autorul, infailibilitatea papală este o doctrină care se apropie/se înţelege/ se urmează prin credinţă, adică devine o normă a credinţei, idee oficializată de facultatea de teologie de la Louvain, p. 386-387./ În loc de concluzii, la acest capitol, autorul vorbeşte despre două sintagme apărute în vocabularul eclesiologic din această perioadă a contrareformei: 1. infailibilitatea papei ex cathedra [p. 388] şi 2 distincţia dintre Ecclesia docens şi Ecclesia credens, p. 389, adică dintre cei care sunt doctorii Bisericii şi cei care trebuie să creadă ceea ce promulgă doctorii Bisericii.

Despre sintagma ex cathedra [cum că papa e infailibil, cum spune Vatican 2, numai dacă promulgă în mod voit o afirmaţie teologică drept dogmă], autorul spune că se regăseşte prima oară la Humbert de Silva Candida, autorul schismei din 1054, dar a fost recalculată şi de alţii ulterior, p. 388./ În ceea ce priveşte binomul Ecclesia docens şi Ecclesia credens, autorul spune că infailibilitatea păstorilor este una de decizie iar comunitatea fidelilor, adică credincioşii Bisericii Catolice, au o infailibilitate pasivă, dacă sunt docili, ascultători ai exprimărilor dogmatice ale păstorilor, dar trebuie a se citi, dacă vrem să fim serioşi cu terminologia romano-catolică, ale papei, p. 389./

13

Cap. 13. galicanismul şi episcopalismul în sec. 17-18, p. 391-412./ Bossuet [m. 1704] e văzut inseparabil de Declaraţia de la 1682, p. 397/ Pentru Bossuet „Biserica este o taină care îşi are sursa în Dumnezeu, Unul şi Trei în acelaşi timp, care este taina comuniunii, a unităţii şi a stabilităţii”, p. 397./ El vorbeşte despre papă ca făcând parte dintre episcopi, şi nu ca despre cineva care se situează deasupra lor şi care ar avea infailibilitate, p. 398./ El se inserează, spune autorul despre Bossuet, în teologia facultăţii de la Paris, p. 398./

Galicanismul teologic invoca istoria şi stresa prin acest fapt, pentru că doreau o întoarcere la antichitatea Bisericii pentru a vorbi despre rolul ierarhiei în Biserică, p. 402./

14

Sec. 19, p. 413-458./ Autorul vede sec. 19 pentru BC drept un secol al restaurării romane şi al contra-revoluţiei, p. 413./ În acest secol domină apologetismul şi teologia eclesiologică, p. 415./ Autorul spune că ideile eclesiologice ortodoxe slavone, în legătură directă cu Homiakov, influenţează gândirea romano-catolică numai la începutul anilor 30 ai secolului al 20-lea, p. 417./ Se accentuează importanţa lui Möhler şi a şcolii de la Tübingen, p. 423./

Spune autorul, că datorită lui Möhler şi a Părinţilor greci în special, pe care acesta se fundamenta, eclesiologia BC e văzută pe fondul unei teologii trinitare şi hristologia Bisericii e văzută ca o realitatea a tainei supranaturale, p. 430./ Biserica nu mai e văzută doar ca o societate religioasă, ci ca o viaţă actuală, care emană de la Hristos şi care ne face vii prin Duhul, p. 430./

Evaluându-l pe teologul Scheeben, autorul spune că a creat o pnevmatologie eclesiologică, fiindcă, spunea el, Sfântul Duh operează/lucrează în structura formată de Împăratul Hristos, p. 434./ Astfel Scheeben completa ordinea şi juridismul eclesial cu viaţa supranaturală, p. 434./

Cardinalului Newman i se dedică p. 435-437./ Newman vorbeşte despre Biserică ca fiind situată în istoria mântuirii, fiind poporul lui Dumnezeu şi obiect al alegerii divine, p. 436./

Vatican I e discutat între p. 440-450/ Biserica e văzută aici ca trupul mistic al lui Hristos , p. 442./ Infailibilitatea papală e văzută ca o harismă transmisă, peste timp, papilor romani, de la Hristos, prin Petru, p. 448/

15

Cap. 15 e dedicat sec. 20, denumit drept „secolul Bisericii”, datorită lui Vatican II, p. 459- 477/. E ultimul capitol al cărţii./ Sec. 20 este evaluat de autor drept secolul crizei moderne, al criticii biblice şi istorice şi al filosofiei religioase, p. 459-460./ Crede că în sec. 20 s-au redescoperit termenii de Corp mistic şi popor al lui Dumnezeu, p. 464./ Despre sintagma „popor al lui Dumnezeu”, spune că ea a fost reactualizată în BC ca urmare a reafirmării studiilor biblice, şi poporul lui Dumnezeu se află în Biserică, p. 468./

Enciclica din 29 iunie 1943 a papei Pius al 12-lea, denumită Mystici Corporis Christi repune ideea de trup mistic în eclesiologie, p. 469./ Asta datorită unei tendinţe romantice, care dorea să vadă Biserica drept o legătură psihică şi nu una mistică a credincioşilor cu Hristos, p. 469./

Între p. 472-477 se discută constituţia dogmatică Lumen Gentium [Lumina lumii] de la Vatican II, din 21. 11. 1964, p. 472./ Autorul spune că Vatican II a revăzut raporturile Bisericii cu lumea, p. 474./ Biserica Catolică recunoaşte acum autonomia temporală şi caracterul laic al statului şi totodată recunoaşte pluralismul societăţilor moderne, p. 475/ Totodată, autorul spune că Vatican II a afirmat o succesiune colegială a corpului episcopal al Bisericii, p. 476. deşi primatul papal dezangajează orice formă proeminentă de funcţionalitate practică a sinodului roman./

Concluzia concluziilor

Din punctul nostru de vedere ideea teologului Yves Congar în a prezenta istoria dogmelor se rezumă nu la o evidenţiere a lor, la o discutare a lor detaliată, ci a contextelor istorice în care ele au apărut. Contextele sunt nerelevante dacă nu vin textele propriu-zise, care ar fi trebuit să facă obiectul unei analize atente. Acest mod de a face istorie a dogmelor, credem că e falimentar pentru viitor, şi că trebuie să ne întoarcem la texte, să le vedem în sine, pentru ca apoi să le putem contextualiza.

Cartea a vrut să dovedească o singură dogmă, cea a primatului papal…şi nu ne-a convins deloc. Dimpotrivă ne-a făcut să vedem cât de artificial a fost construită şi, mai ales, câte falsuri scriptice şi cât lobby de câteva secole s-a făcut pentru ea. Autorul a încercat să subsumeze teologia eclesială teoriei primaţiale, s-au făcut prea puţine referiri coerente la fundamentale scripturale şi patristice ale dogmelor propuse, acreditate în BC şi studiul său dă impresia, mai presus de toate, a unei munci de cercetare exclusiviste şi acaparate de fata morgana a primaţialităţii.

Pr. Dorin.

Did you like this? Share it: