flourish.gif

Pr. Conf. Dr. Ioan C. Teşu, Teologia Părintelui Profesor D. Stăniloae, o teologie a iubirii şi a dăruirii, a rugăciunii şi desăvârşirii, în Ortodoxia LIV [2003], nr. 3-4, p. 76-85./ Autorul vorbeşte despre un „lirism intrinsec” al operei părintelui Dumitru, p. 76 şi îl consideră un om inspirat, p. 77./ Părintele Ioan Teşu afirmă faptul, că marele nostru Teolog spunea adesea ucenicilor săi, în ocaziii private: „Mai bine să muncesc degeaba, decât să stau degeaba!„, p. 78. Adică mai bine să preferăm să muncim din greu pe fiecare zi ca să scriem, să traducem teologie şi să trăim ortodox, decât să aşteptăm să fim băgaţi în seamă şi ovaţionaţi. Mai bine o muncă asiduă teologică decât o pierdere de timp neteologică!/

Autorul remarcă caracterul profetic al operei sale, p. 79, adică ne vesteşte lucruri cu putere, ne aminteşte lucruri cu putere duhovnicească, în mod credibil, în mod acaparant. E pentru prima dată când aud pe un teolog român spunând acest lucru despre părintele Dumitru./ Spune Sfinţia sa, că părintele Stăniloae a fost fidel în mod desăvârşit faţă de învăţătura tradiţională a Bisericii, dar a fost actual şi în modul în care a valorificat-o, p. 79./ El a fost receptiv la problemele lumii şi ale omului contemporan sieşi, p. 79./

Autorul spune că teologul nostru distingea atât o raţionalitate materială sau biologică inconştientă, precum şi una duhovnicească, p. 80/ Astfel „raţiunile ontologice arhetipale, eterne, ale celor ce există [ ale fiinţelor create de Dumnezeu n.n.], nu sunt statice, finite şi sterile, ci fertile, dinamice şi maleabile. Raţionalitatea generală este contingentă, flexibilă, plasticizată, materializată”, p. 80/

„Lumea şi omul se completează şi se înfrumuseţează reciproc, se împodobesc unul pe altul cu sens adânc şi semnificaţie profundă”, p. 81/ Omul, spune autorul, trebuie „să-i descopere [lumii n.n.] adâncile înţelesuri şi sensuri, raţiunile ei intrinseci şi să se comporte în conformitate cu ele”, p. 81/ Viaţa de păcat e „o amăgitoare trăire prin epidermă” a vieţii, p. 82/

Pofta de plăcere a omului e o dulceaţă „falsă, o poftă de infinit, dar un infinit fals şi ipocrit, un miraj care conduce spre zonele cele mai întunecate ale vieţii umane”, p. 82/ „în patimi se manifestă o falsă libertate, sinonimă cu robia spirituală”, p. 82/

Şi autorul ne aminteşte iarăşi de o altă vorbă a părintelui Dumitru, cu adâncă semnificaţie teologică dar şi plină de realismul smereniei: „Atât mi s-a descoperit mie!„, p. 83. Adică tu, ca teolog şi credincios, trebuie să recunoşti cât înţelegi din tainele credinţei, cât ţi-a luminat mintea Dumnezeu ca să le înţelegi. Orgoliul că le ştii pe toate e un orgoliu luciferic, ce nu are nimic de-a face cu credinţa ortodoxă. Adevăratul teolog recunoaşte ce nu poate să formuleze destul de bine, ce nu ştie şi ce nu înţelege…pentru că are drept îndrumar în viaţa şi scrisul lui smerenia, conştiinţa smerită a posibilităţilor sale personale./

Autorul spune – şi e cu totul adevărat!- părintele Dumitru nu a fost un „teolog de birou”, p. 84, adică un teolog care face teologie de dragul artei sau de dragul titlurilor, ci el a fost un experimentator, un trăitor al vieţii cu Dumnezeu despre care a scris. A scris pentru că a avut ce spune din ce-a trăit. A scris pentru că în el năvăleau înţelegeri dumnezeieşti, înţelegeri ce se văd la tot pasul şi care nu sunt rodul erudiţiei, ci al iluminării divine. Nu poţi să inventezi lucruri care ţin de luminarea dumnezeiască! Pe acelea le primeşti când te afunzi în smerenie, în curăţie, în simplitate, când te simplifici de patimi şi vezi lumina lui Dumnezeu care inundă toate şi te inundă şi pe tine./

Autorul ne îndeamnă să ne apropiem de el ca să-l înţelegem, într-o „stare de sensibilitate duhovnicească”p. 84 şi nu cu superbie. E un sfat care trebuie generalizat la orice atingere a noastră cu viaţa Bisericii şi cu viaţa vreunui Sfânt. Dacă nu vii smerit, pregătit să guşti, să te afunzi în frumuseţea interioară a Sfinţilor…vi degeaba şi pleci degeaba. Dacă vii ca să te dai mare în faţa Sfinţilor nu eşti decât alt îngâmfat care îşi pierde luciditatea şi bunul simţ pentru pretenţia de a se autoadula./

Concluzia părintelui Ioan: părintele Stăniloae a fost „prezenţa providenţială a veacului al XX-lea pentru creştinismul românesc şi pentru Ortodoxia ecumenică”, p. 85. Adevărat!/

Pr. Dorin.

Did you like this? Share it: