Jaroslav Pelikan, Iisus de-a lungul secolelor. Locul Lui în istoria culturii, trad. din lb. engl. de Silvia Palade, seria Religie, coordonată de Pr. Vasile Răducă, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000, 308 p., format 20 cm./ Ed. rom traduce ed. Yale University, 1985./

Autorul: născut în 1923, profesor de istorie, romano-catolic [ despre care eu ştiu că s-a convertit la Ortodoxie dar nu şi în ce condiţii], s-a ocupat în cărţile sale de Luther, Kierkeggard, Tradiţia creştină, etc. /

Prefaţă

Autorul spune că şi-a dorit dintotdeauna să scrie această carte, p. 7, pentru că „Iisus este un personaj mult prea important pentru a fi lăsat exclusiv pe seama teologilor şi a Bisericii”, p. 7. Cred că a început exasperant „de bine”!/ E o carte care a apărut din cauza cercetărilor pentru nişte prelegeri publice şi vizează un public mediu, nu unul specializat, p. 7./

Introducere

Lovirea noastră de inaccesibilul anumitor evenimente importante ale istoriei şi de lipsa de antene pentru ele, p. 11/ Din cauza scepticismului cu care putem privi datele istoriei, spune autorul, putem cădea în „boala profesională a istoricului” şi anume aceea a paraliziei analizei, p. 11. Nu mai ştii ce să crezi din câte îţi spune istoria, cu alte cuvinte./

Pentru a trece peste această dilemă sufocantă a scepticismului vizavi de datele istoriei, spune autorul nostru, trebuie să căutăm elementele „de continuitate în cadrul schimbării [al schimbărilor istorice n.n.] şi diversităţii [opiniilor despre acelaşi eveniment istoric n.n.], trebuie găsite aspecte sau teme care să reflecte atât schimbarea cât şi continuitatea”, p. 11. Noi am spune, că istoricul trebuie să urmărească constantele istoriei, ce se crede de către cei mai mulţi în ceea ce priveşte anumite puncte ale istoriei dar şi modificările de nuanţă, în diferite epoci, ale modului în care percepem un eveniment al istoriei. Există de-neschimbatul şi există interpretarea de-neschimbatului istoric, o istorie a acestui de-neschimbat./

O caracteristică a stilului său e aceea a valorificărilor banale ale istoriei Bisericii. Oricât ar fi acestea de publice…disertaţiile sale, încă dintru început, te împing la constatarea că nu îţi pun mintea în priză…ci te duc spre zone de agrement ale gândirii./ O frază corectă din Introducere: „Iisus de-a lungul secolelor este o istorie a „imaginii [sau (a) imaginilor] lui Hristos”, p. 14./ Îi dăm dreptate autorului, cum că multiplele Vieţi ale lui Iisus sunt „o invenţie a epocii moderne”, p. 14, şi credem că ele, ca şi filmele dedicate vieţii Domnului Hristos, vorbesc despre inabilitatea de tip eterodox de a percepe intimitatea noastră cu El. Îl vedem pe El în sine, rupt de noi, mai mult om sau simplu om, vedem o istorie evanghelică a Sa ruptă de Treime şi, e foarte greu să percepem în aceste producţii literare critice sau cinematografice unitatea dintre Dumnezeu şi noi, dintre ce nu se vede şi ce se vede.

Adică, dacă mergem în pădure, nu vedem numai o poză cu pădurea, pe care putem să o punem pe blog şi să spunem că imaginea e pădurea ci simţim şi mirosul şi aerul pădurii şi zgomotul pădurii, şi normalitatea pădurii…Când citesc o viaţă critică dedicată Domnului sau văd un film despre El văd un Iisus gândit, secţionat conform gândirii umane, pus ca o poză mizeră în faţa noastră…pentru că imaginea nu e privită, nu e gândită ca icoană, care te trece peste ce vezi…ci ca realitate mundană. Vezi un Hristos captiv istoriei şi nu un Dumnezeu care S-a întrupat în istorie. De aceea un ortodox nu poate să aibă decât repulsie, din punct de vedere teologic şi experenţial, faţă de aşa ceva. Pentru că face din Domnul şi Dumnezeul său nu o măreţie inegalabilă, nu o dorire perpetuă, nu o înfricoşătoare privire extatică…ci o banală poveste care are în centru o crucificare, a unui om al cărui nume e Iisus, ca şi al Dumnezeului nostru întrupat./

De aceea, mai înainte de a citi cartea, poziţia noastră e următoarea: un Iisus al istoriei este un Iisus după capul omului, un Iisus neteologic, un Iisus vag, diluat, un Iisus cu care nu trăieşti în tine şi nu Îl vezi ca Stăpân şi centru al întregii existenţe şi ca existent în lume în mod activ ci… unul la care te raportezi cum te taie capul.

1

Autorul vorbeşte de Taina Cincizecimii, p. 18/ Prima evidenţă referitoare la Iisus, spune autorul, e aceea că El a fost evreu, p. 19/ Deşi Noul Testament a fost scris în greacă, Iisus a vorbit arameica, „o limbă înrudită cu ebraica, nicidecum însă identică cu aceasta”, p. 19/ Există patru titluri arameice ale lui Iisus în NT: „Iisus ca rabbi sau învăţător; Iisus ca amen sau profet; Iisus ca messias sau Hristos; şi Iisus ca mar sau Domnul”, p. 19/

Spune autorul: „putem afirma fără teamă că ucenicii şi cei apropiaţi lui Iisus Îl cunoşteau şi I se adresau în calitate de rabin„, p. 20/ Autorul ajunge la concluzia că titulaturile lui Iisus care au fost preluate din iudaism au un înţeles diferit de cele din iudaism, p. 20/ Reliefând faptul că învăţătura Domnului cu caracter public apare la confluenţa dintre întrebările directe faţă de Sine şi aşteptările celor care îl ispiteau sau Îl ascultau cu nesaţ, autorul spune: „Rabinului Iisus I se oferea ocazia de a Se întoarce în punctul de pornire [al întrebării care Îl viza n.n.] răsturnând întrebarea”, p. 21. E o constatare foarte corectă!/

Cuvântul grecesc parabolă vrea să traducă în NT corelativul său ebraic: maşal, p. 22/ Autorul vede în fiul cel mare din Parabola fiului risipitor pe Israel, cu care Dumnezeu are un legământ istoric permanent, subliniază autorul, legământ în care se inserează şi alte popoare, p. 22. Astfel: „această parabolă a lui Iisus afirmă atât tradiţia relaţiei permanente a lui Dumnezeu cu Israel, cât şi inovaţia relaţiei lui Dumnezeu cu Biserica – un dublu legământ”, p. 22. Suntem de acord!/

Autorul vrea să ne bage în cap ideea că I s-au atribuit calităţi şi titluri suplimentare lui Iisus, pentru ca să devină ceea ce este p. 22. Nu! În revelarea Sa faţă de oameni Dumnezeu Cuvântul întrupat ne-a arătat, din ce în ce mai mult, cine este El şi cum trebuie să ne raportăm la Dumnezeul nostru Care pentru noi S-a făcut om. Putem vorbi de o corectare treptată a ideilor oamenilor despre Sine, până la a înţelege că El e Dumnezeu şi om./

Vorbind despre expresia: „Cel ce este Amin, martorul credincios şi adevărat” autorul spune că „expresia [aceasta n.n.] începe să-şi facă apariţia în Predica de pe Munte, care este o mărturie a oscilaţiei, chiar şi în reprezentările timpurii ale lui Iisus, dintre tradiţia rabinică şi inovaţia profetică”, p. 23. O explicaţie penibilă şi gongorică. Nu e nicio oscilaţie, ci e descrierea unei vedenii!/

O frază interesantă, care trebuie dovedită: „Credincioşilor creştini din secolul I concepţia despre Iisus ca rabin li se părea de la sine înţeleasă, creştinilor din secolul al II-lea li se părea stânjenitoare, iar celor din secolul al III-lea şi din secolele următoare le era aproape necunoscută”, p. 26 Se poate face un studiu, un capitol sau chiar o carte pe această temă: Ce semnificaţii a avut denumirea de Învăţător raportată la Hristos Domnul în primele 3 secole ale învăţăturii creştine?/

„De-iudaizarea creştinismului” o expresie a lui Gregory Dix, folosită în cartea sa: Jew and Greek. A study in the Primitive Church, Ed by Harper and Brothers, New York, 1953, p. 109, cf. n. 17, p. 271 a cărţii pe care o recenzăm [ notele sunt puse la final, cum nu îmi place mie]…apare ca o realitate de fapt încă din Noul Testament, p. 26. Autorul dă exemplul In. 2, 6, unde explică faptul că vasele se foloseau pentru curăţirea evreilor, lucru pe care nu trebuia să îl spună unor evrei, pentru că era un lucru arhicunoscut pentru ei, p. 27 iar Faptele Apostolilor, spune autorul, sub raport zonal, poate fi percepută ca discuţia despre evenimentele dintre două oraşe principale: la început: Ierusalimul, la sfârşitul cărţii: Roma, p. 27/

Autorul spune că în gândirea creştină [?] apare mereu ideea cum că Sfântul Pavel a fost principalul responsabil cu de-iudaizarea Evangheliei, pe de o parte iar pe de altă parte că el a făcut din Rabinul Iisus o fiinţă divină în sensul grecesc al termenului, p. 27. Cred că e prea mult spus în ambele situaţii….Pavel nu a fost singurul evanghelizator al lumii iar cuvintele greceşti sau percepţia greacă a lui Iisus din sânul primilor creştini nu e diferită de percepţia creştinilor de peste tot unde se propovăduieşte Evanghelia./

Autorul aminteşte de inepta şi ideologizata presupusă controversă dintre ucenicii lui Pavel şi cei ai lui Petru, devenită apoi opoziţia dintre romano-catolicism şi protestantism, pe care a susţinut-o Ferdinand Christian Baur p. 27./ Autorul ne cere să vedem în p. 28-29 că Pavel nu instigă la luptă împotriva evreilor şi că In. 16, 2 ar fi o profeţie care „se consideră a fi fost împlinită, printr-o supremă ironie, atunci când unii care s-au dat drept discipoli ai lui Hristos au considerat persecutarea evreilor ca o închinare adusă lui Dumnezeu. Figura centrală aparţine cu adevărat poporului lui Israel, dar nu mai puţin aparţine Bisericii şi lumii întregi – tocmai pentru că aparţine poporului lui Israel”, p. 29. Suntem de acord cu această poziţie echidistantă faţă de toate naţiile care aparţin Bisericii./

Întrebarea ultimă a capitolului ni se pare legitimă şi foarte corectă şi răspunsul nostru este: Nu! Întrebarea autorului: „s-ar mai fi manifestat oare atâta antisemitism, ar mai fi existat oare atâtea pogromuri şi un Auschwitz, dacă în fiecare biserică şi în fiecare casă de creştin ar fi fost venerate icoanele Mariei nu numai ca Maică a lui Dumnezeu şi Regină a Cerurilor, ci şi ca Fecioara evreică şi noua Miriam, sau icoanele lui Hristos nu numai în calitate de Pantocrator, ci şi ca Rabbi Iosua bar-Ioseph, Rabinul Iisus din Nazaret, Fiul lui David, în contextul istoriei unui Israel suferind şi a unei omeniri suferinde?”, p. 30/

Tot la fel am putea întreba şi noi: „ar mai fi posibilă ura şi planurile secrete, sataniste şi net discriminatorii ale evreilor de astăzi şi exploatarea la nivel economic şi ocult a ţărilor ortodoxe de către magnaţi evrei, dacă s-ar gândi că Cel pe Care noi Îl venerăm ca Fiul lui Dumnezeu întrupat, S-a întrupat din etnia lor?”.

2

Autorul crede că Biserica a inventat „o gramatică a istoriei” pentru a explica întruparea lui Hristos, dând exemplele Mc. 1, 14-15 şi Evr. 1, 1-3, p. 31/ Nu suntem de acord cu elogierea lucrării lui Dürer din p. 32: Viziunea celor 7 sfeşnice, gravură în lemn, 1498. Pentru noi e o lucrare lipsită de transcendenţă, de un realism bont, a-extatic, care nu transmite decât o viziune antropocentrică şi fantezistă despre vederea lui Dumnezeu. Fraza dezolantă la care am reacţionat e aceasta: gravura lui Dürer „ni se înfăţişează de parcă ea ar fi servit drept model cuvintelor din Apocalipsă şi nu invers”, p. 32. Se referă la Apoc. 1, 12-20. Însă adevărul e că pictorul şi gravorul elogiat habar nu a avut cum arată o vedenie, o vedenie pe care Ioan o descrie în Apocalipsă şi care nu are nimic de-a face cu o imaginare a ceea ce crezi tu că a narat Ioan în Apocalipsă. Adică nu coincid deloc o realitate extatică cu imaginarea unui extaz!/

Plasându-se, în mod corect de această dată, faţă de interpretările naive ale Apocalipsei care aşteaptă o venire imediată a Domnului, când vor oamenii, autorul spune: „Iisus nu urma să fie pur şi simplu sfârşitul istoriei…ci El era deja Punctul de cotitură al istoriei, o istorie care, chiar dacă va continua, a fost transformată şi răsturnată prin prima Sa venire din trecut”, p. 36./

Autorul afirmă alte două lucruri mirabile: 1. Sf. Atanasie cel Mare a fost adversarul lui Eusebiu al Cezareei şi 2. cea mai importantă carte a Sf. Atanasie cel Mare este viaţa Sf. Antonie cel Mare, p. 42./ Concluzia cap. 2: „datorită lui Iisus din Nazaret, istoria nu va mai fi niciodată aceeaşi”. Cu totul de acord!

Pr. Dorin

Did you like this? Share it: