IiHr-03 -

„A spune adevărul este cea mai mare binefacere”, spunea Sfântul Fotie cel Mare. De multe ori, o problemă la fel de mare ca şi aflarea adevărului, este cum să spui acest adevăr, cum să îl exprimi ca să fii înţeles.

În dorinţa noastră de a face cunoscut şi altora ceea ce noi credem cu toată fiinţa, trebuie să ţinem seama că cei mai mulţi dintre oameni nu doresc să afle adevărul plecând de la adevăr către ei, ci invers, pornind de la ei către adevăr.

Oamenii te urmează nu atunci când le arăţi cât de mari sunt ideile tale sau cât de sfinte sunt idealurile tale, ci cât de mult îi înţelegi şi le vrei binele. Cât de mult eşti dispus să le dăruieşti şi lor acest bine suprem în care tu crezi şi pe care tu îl ai şi îl trăieşti. Dacă nu le arăţi şi cum să ajungă la el şi cum să trăiască frumuseţea indescriptibilă despre care tu afirmi că este experiabilă, ba poate fi şi veşnică, ei nu vor să ştie despre o frumuseţe inegalabilă şi despre un bine absolut pe care să îl adore fără să îl cunoască şi să îl trăiască.

Tocmai asta e problema, că în lumea de azi, eşti obligat ca, în prezentarea adevărului ortodox, să nu pleci de la dogme şi Icoane, de la teologie şi lucruri sfinte, de la ceea ce te înconjoară pe tine, ceea ce este atmosfera inimii şi a minţii tale, ci să pleci de la lucrurile pe care oamenii le înţeleg ca frumoase şi nobile, pe care le admiră şi pentru care muncesc ca să le creeze.

Nu este o invenţie, acest fel de abordare potmodernă, pentru că şi Sfântul Pavel, propovăduind grecilor, le-a lăudat poeţii şi nu i-a denigrat. Ce era să le spună, că poeziile lor sunt desfrânate şi că nu sunt nimic pe lângă propovăduirea lui Hristos? Epopeile şi creaţiile lor, de care ei erau atât de mândri? Îl mai asculta cineva, dacă le-ar fi spus un adevăr mai mare, care întrecea mintea lor?

Aşa şi astăzi. Dacă omul cu care te întâlneşti face şi el un mic lucru bun şi frumos, îi lauzi buna aplecare spre bine, şi asta se numeşte propovăduire. Nu e teologia Sfântului Grigorie de Nazianz, dar dacă numai astfel poţi să comunici cu omul, ce poţi să faci? Şi nu e întotdeauna vina lui că e neştiutor.

Câţiva ageamii, care n-au înţeles încă felul de a vorbi teologic cu lumea postmodernă, inedit, al părintelui Dorin (sunt însă mult mai mulţi cei care s-au prins), se arată nemulţumiţi de unele postări ale sfinţiei sale, care nu sunt însă decât fotografii ale lumii de azi, dar din care răzbate o urmă de bine, o undă de frumuseţe, de la care putem să plecăm în dialogul nostru cu oamenii.

Dacă începi de la Sfânta Scriptură cu un satanist sau de la Icoane cu un eretic, nu mai ajungi niciodată la niciun rezultat. Pe de altă parte, credincioşii noştri care se şochează şi condamnă un preot au un ierarh pe care îl văd vorbind cu o samarineancă sau cu un păgân, în loc să se bucure, arată că sunt departe de a-şi fi făcut intimă dragostea lui Hristos. Şi dacă nu iubeşti oamenii pe care vrei să îi converteşti cu adevărat, nici nu îi vei converti niciodată la Ortodoxie, pentru că Ortodoxia vorbeşte ca de la iubire la iubire.

Dacă omul îşi iubeşte copilul, îşi iubeşte munca lui, muzica lui, arta lui, calculatorul lui, ideile şi ideologia lui, trebuie să pleci de la iubirea lui ca să îl duci la iubirea lui Hristos. Cum ai putea să pleci de la teologia pe care tu o iubeşti, dar pentru care lui Dumnezeu încă nu i-a deschis ochii şi inima?

Adevărul este pretutindeni şi în toate, trebuie doar pus în evidenţă, reliefat.

A spune adevărul este cea mai mare binefacere. Şi cea mai mare artă şi ştiinţă este a te face avatarul acestui adevăr şi al acestei iubiri, în faţa fiecărui om în parte, a te transfigura mereu într-o altă hieroglifă, pe care să o descifreze omul din faţa ta şi în care să fie lizibil Hristos.

Psa. Gianina

Did you like this? Share it: